Gerald Durrell
Conacul meu e o menajerie
Capitolul II. Un porc spinos prin parohie
Descoperii în curând, spre marea-mi uşurare, că insula Jersey părea să ne fi adoptat. E de necrezut câtă bunătate ne-a fost arătată, în ăştia cinci ani de şedere, de către autorităţi, dar mai ales de către localnici. Când trăieşti pe-o insulă de 13 km pe 20, e, la urma urmei, scuzabil să ai oarece temeri când cineva se-apucă să-şi instaleze aici menajeria şi s-aducă din afară un număr măricel de animale cu aspect periculos. Nu-i greu să-ţi imaginezi un tigru scăpat lângă adăpătoarea cirezii tale pursânge de vaci de Jersey, sau o hoardă de cerbi uriaşi ghiftuindu-se prin lanurile tale de narcise, niscai vulturi ori acvile gigantice năpustindu-se asupra puilor tăi fără apărare. Nu mă-ndoiesc că la de-alde astea se gândeşte o groază de lume, mai ales vecinii noştri chiar de lângă conac; şi totuşi, am fost primiţi fără cel mai mic semn de suspiciune.
Într-o menajerie cu cinci-şase sute de animale, varietatea şi cantitatea hranei consumate sunt ceva de speriat. E un lucru care nu trebuie neglijat, dacă vrei să le menţii fericite şi sănătoase. Iar hrana respectivă trebuie să fie nu doar abundentă, ci şi de calitate. Curăţenia şi o alimentaţie adecvată contribuie în bună parte la prevenirea bolilor. Un animal bine hrănit şi ţinut la loc curat are, după părerea mea, optzeci la sută şanse să nu se-mbolnăvească, iar dacă totuşi contractează ceva, să se vindece. Din păcate, multe persoane (şi, tare mă tem, chiar unele menajerii) sunt încă victimele erorii capitale cum că tot ce-i comestibil, dar nu bun de mâncat pentru oameni, e ideal pentru dobitoace. Dacă se ţine seama de faptul că, în libertate, majoritatea animalelor – afară de mâncătorii de hoituri înveteraţi – consumă doar hrana cea mai proaspătă, fructe sau carnea animalelor ucise, nu-i defel de mirare că se-mbolnăvesc şi mor când sunt alimentate cu ceea ce „nu-i bun de mâncat pentru oameni”. Desigur, în toate menajeriile li se dă şi aşa ceva animalelor, dar în cele mai multe cazuri n-ai cum cârti. De pildă, un negustor de fructe deschide o ladă cu banane şi constată că mai multe fructe au pe coajă puncte negre sau pete. Nu-s stricate, dar clienţii pretind numai banane galbene şi refuză să le cumpere pătate. Dacă nu i le cumpără vreo menajerie, sunt toate pierdute. Uneori, câte-un negustor are nişte fructe sau legume atât de coapte, încât dacă le mai ţine douăzeci şi patru de ore în prăvălie înseamnă că va trebui s-arunce totul. În cazul ăsta, le vinde unei menajerii, care le poate folosi imediat.
Mai de mult, un negustor de fructe ne-a telefonat să ne-ntrebe dacă nu cumva vrem nişte piersici. Ne-a explicat că le pusese la gheaţă, dar i se defectase frigiderul; nişte piersici din Africa de Sud, care se-nnegriseră niţel în jurul sâmburelui. Piersicile, ne asigură el, erau în perfectă stare, dar nevandabile. I-am spus c-am fi încântaţi să le primim, socotind că două-trei lăzi de piersici ar fi un adevărat ospăţ pentru mai multe neamuri de animale. Câteva ceasuri mai târziu, iată că soseşte un camion uriaş. Lăzi peste lăzi, grămădite până la o înălţime babană. Erau, socot, cam treizeci-patruzeci, constituind negreşit pentru negustor o pagubă financiară însemnată. Piersici din cele mai mari şi mai suculente. Am răsturnat lăzi întregi prin cuşti, şi pentru animale a fost o zi măreaţă. După jumate de ceas, toate maimuţele şiroiau de suc de piersică şi abia de se mai puteau urni. Chiar şi mulţi membri din personal îşi ştergeau pe furiş sucul de piersică de pe bărbie. După cum am mai spus, piersicile n-aveau niciun cusur: pur şi simplu erau nevandabile. Dar oricine altcineva ne-ar putea aduce, animat de cele mai bune intenţii, un camion cu piersici complet putrede sau bătute, şi să rămână uimit sau ofensat dacă i le-am refuza ca nepotrivite pentru hrana animalelor. Unul dintre marile flagele din menajerii rămâne misterioasa boală căreia i se zice enterită, o infecţie a intestinului subţire putând pricinui moartea unui animal; o criză, chiar benignă, îl poate slăbi şi croi astfel drum unei pneumonii sau altei boli mortale. Fructele stricate pot provoca o enterită mai uşor decât orice altceva. Atenţie, deci, la calitatea fructelor date animalelor.
De îndată ce insularii din Jersey ne aflară nevoile în materie de alimentaţie, ne arătară generozitatea cea mai nesperată. Un exemplu grăitor e povestea cu viţeii. În Jersey, majoritatea tăuraşilor sunt omorâţi la naştere, iar înainte de sosirea noastră erau pur şi simplu îngropaţi, fiind prea mici ca să poată fi vânduţi. Am descoperit faptul cu totul întâmplător, când un fermier ne-a telefonat să ne-ntrebe, într-o doară, dacă un viţel mort ne-ar putea sluji la ceva. Îi răspunserăm c-am fi încântaţi să-l primim, iar când ni-l aduse, ne-ntrebă dacă nu mai voiam şi alţii. Atunci am descoperit existenţa acelei minunate surse de carne proaspătă, o carne care – din punctul de vedere al animalului – nici nu putea fi mai naturală, căci pe lângă viţelul proaspăt ucis (uneori cald încă), jivinele căpătau astfel şi niscai inimi, ficaţi şi alte măruntaie, care pentru ele sunt o delicatesă. Încet-încet, zvonul se răspândi printre fermieri, şi după o vreme, în anumite momente din an, primeam până la şaişpe viţei pe zi. Fermierii se deplasau de la un capăt la celălalt al insulei ca să ni-i aducă. Alţi fermieri, ca să nu se lase nici ei mai prejos, ne oferiră pătlăgele roşii şi mere. Ne-aduceau camioane-ntregi, sau ne dădeau voie să ne luăm singuri cât puteam căra. Careva ne-a telefonat să ne spună că are „vreo câteva” fire de floarea-soarelui cu seminţele coapte. N-am vrea oare să i le luăm noi? Ca de-obicei, am acceptat, şi omul se-nființă cu o camionetă fără prelată, burduşită cu roţi imense de floarea-soarelui. Seminţele nu se copseseră chiar de tot, miezul era încă în lapte. Am tăiat pur si simplu roţile în felii groase, ca pe-o budincă de struguri, împărţindu-le veveriţelor, mangustelor şi păsărilor. Se-nnebuneau cu toatele după seminţele alea molcuţe şi nu întârziară să se-ndoape până-n gât.
Citește și „Conacul meu e o menajerie” de Gerald Durrell
Acestea-s sortimentele de hrană cele mai curente. Într-o menajerie poţi folosi, însă, un număr mare de alimente neobişnuite; şi la acest capitol, am fost ajutaţi de populaţia autohtonă. O doamnă în vârstă venea la menajerie, o dată sau de două ori pe săptămână, pe-o bicicletă din vremea lui Pazvante, să-şi petreacă toată după-amiaza vorbind cu animalele. De cum mă zărea, mă poprea într-un colţ, povestindu-mi câte-o jumate de ceas ce figuri au mai făcut azi jivinele-i favorite. Am aflat că era îngrijitoare la o toaletă publică din Saint-Hélier. S-a-ntâmplat s-o-ntâlnesc într-o zi tocmai când mă înapoiam de la cules ghindă pentru veveriţe. Contempla, încântată, veveriţele puse poponeţ, învârtind ghindele între lăbuţele din faţă înainte de-a le ronţăi. Apoi îmi spuse că ştie mai multe cimitire modeste unde cresc stejari frumoşi, şi c-o să-mi aducă ea ghindă pentru veveriţe la sfârşitul săptămânii. Într-adevăr, duminica următoare apăru pedalând vajnic pe vechea-i bicicletă; portbagajul din faţă era ocupat de un coş plin ochi cu ghinde minunate, iar de portbagajul din spate era legat, cât se pricepuse ea de zdravăn, un sac mare, la fel de burduşit. Din ziua aceea, ne-aducea regulat, în fiece săptămână, câte-o provizie de ghinde; iar veveriţele erau așa de sătule, că s-au apucat să-şi facă depozite prin culcuşuri.
Un alt sortiment pe care-l primim totdeauna cu mare bucurie e ceea ce s-ar putea numi, mai mult sau mai puţin corect, „hrană vie”: urechelniţe, cârcâieci, lăcuste, fluturi de varză, melci. Mulţi ne sar în ajutor aducând la menajerie borcane de dulceaţă pline cu cârcâieci sau alte insecte şi cutii pentru biscuiţi umplute cu melci, de care, desigur, abia aşteptau să se dezbare. Urechelniţele, cârcâiecii şi celelalte insecte sunt pentru reptilele mărunte, pentru amfibieni şi pentru unele păsări. Melcii sunt împărţiţi între şopârlele mari, care-i sfarmă cu lăcomie şi mănâncă totul, inclusiv cochilia.
Desigur, trebuise s-adăugăm animalelor pe care le-adusesem eu din Africa de Vest mai multe alte exemplare. Dintre ele, cel mai nostim era, neîndoielnic, Trumpy, pasărea-trompetă, de care-am mai pomenit. Nu numai că-şi atribuise singur rolul de clovn, ci tot el îi întâmpina pe noii oaspeţi. De cum se mai ivea unul, Trumpy afla pe dată şi-i ieşea, cârâind şi ţopăind, în întâmpinare. Zăbovea vreme de douăzeci şi patru de ore pe lângă cuşca respectivului (ori, de preferinţă, înăuntru), până socotea că noul-venit s-a instalat ca lumea; după care se înapoia ţopăind la postul lui principal de veghe din casa mamiferelor. Uneori, strădaniile de instalare ale lui Trumpy nu erau lipsite de riscuri, dar părea prea-ncuiat ca să-şi dea seama de pericol. Când Juan şi Juanita, cei doi pecari cu guleraş alb, au fost sloboziţi prima oară în ţarc, Trumpy se şi afla acolo ca să-i instaleze. Porcii nu păreau să aibă nimic împotrivă, şi Trumpy, după ce-şi îndeplini misiunea de douăzeci şi patru de ore, se retrase. Mai târziu, însă, când Juan şi Juanita avură primii pui şi ieşiră cu ei prin ţarc, Trumpy zbură voios peste gard să se-ocupe de prunci. Or, dacă Juan şi Juanita nu se neliniştiseră defel pentru ei înşişi, acuma îl bănuiră pe Trumpy de intenţii ascunse, duşmănoase. Se-ndreptară amândoi spre Trumpy (care, într-un picior, cerceta purceluşii cu ochi binevoitori), cu perii zbârliţi şi colţii clănţănindu-le ca nişte castaniete. Trumpy se deşteptă, tresărind, din contemplaţie; doar o mişcare sprintenă şi un salt disperat îi scăpară viaţa. A fost ultima oară când a mai încercat să intre în ţarcul familiei de pecari. Când luarăm hotărârea să îndiguim pârâiaşul din câmpia inundată şi să facem un mic iaz pentru lebedele cu gât negru şi lebedele coscorobas pe care le adusesem din America de Sud, Trumpy se afla acolo ca să supravegheze lucrările; iar când lebedelor li s-a dat în sfârşit drumul pe lac, stărui, în ciuda sforţărilor noastre, să rămână cu picioarele-n apă vreme de douăzeci şi patru de ore, ca să le vegheze instalarea; lebedele nici nu se sinchiseau, Trumpy, însă, era încântat.
Frisky, tânărul şi frumosul nostru mandril, era şi el o achiziţie recentă. Cu dinapoiu-i roşu cu albastru, Frisky făcea să fie văzut. Dacă veneai lângă cuşca lui, se uita la tine cu ochi de chihlimbar sclipitor, ridica şi cobora din sprâncene, cașicum s-ar fi mirat de ceva, apoi se-ntorcea, cu mici mormăieli guturale, ca să-ţi arate dosul, privindu-te peste umăr să vadă efectul produs de fundu-i împestriţat ca un apus de soare. Desigur, ca toţi membrii familiei lui, Frisky era teribil de curios, şi asta i-a jucat un renghi urât, într-o zi frumoasă de primăvară. Pusesem să se zugrăvească acoperişul cuştii maimuţelor cu vopsea crem, şi Frisky supraveghease operaţia cu cel mai viu interes. În mod vădit, îşi închipuia că doniţa de vopsea e plină cu cine ştie ce substanţă delicioasă, probabil lapte, şi că merita să verifice. Totuşi, nu putuse, căci zugravul, din egoism şi mojicie, îşi ţinuse doniţa mereu pe lângă sine. Dar răbdarea e totdeauna răsplătită şi, după câteva ceasuri, pe Frisky îl bătu norocul. Zugravul a lăsat doniţa jos ca să caute ceva în altă parte, iar Frisky profită de ocazie. Întinse braţul printre gratii, înşfăcă doniţa de buză şi trase. O clipă mai târziu, scuipa şi se sufoca sub un şuvoi de vopsea crem, şi pe loc se văzu preschimbat într-un mandril de culoarea ciupercilor. Nu puteam face mare lucru pentru el, fiindcă nu poţi scoate din cuşcă un mandril aproape adult şi să-l speli ca pe-un pudel. Când vopseaua i se uscă pe păr, alcătuind o armură sadea, arăta așa de jalnic, încât hotărârâm să-l mutăm în cuşca vecină, unde se-aflau trei femele – una de babuin şi două de dril –, în speranţa c-o să-l cureţe. Când Frisky se ivi printre ele, îl priviră îngrozite; a trecut ceva vreme până să prindă curaj şi să se-apropie. Iar când se-ncumetară în sfârşit şi descoperiră ce păţise, se strânseră în juru-i, zeloase, şi se-apucară să-i facă toaleta. Dar vopseaua i se uscase atât de bine pe blană, încât cele trei femele trudiră din greu; după două zile, izbutiseră, ce-i drept, să-nlăture toată vopseaua, dar îi smulseseră şi o mare parte din blană. În locul unui mandril de culoarea ciupercilor, aveam de-acuma un mandril ruşinat, pe jumate chel.
Un alt nou-venit era leul, ce primi numele de Leo. Se trăgea din vestita spiţă a leilor de la menajeria din Dublin, şi dintr-a cincizecea generaţie născută în captivitate. La sosire, nu era mai mare decât un căţeluş, aşa că se pomeni găzduit într-o cuşcă din casa mamiferelor, dar a crescut atât de iute, încât curând deveni musai să i se afle o locuinţă mai spaţioasă. Tocmai isprăvisem de construit o cuşcă pentru cimpanzei, şi hotărârăm să-l punem în ea pe Leo, până ce-i vom fi amenajat o cuşcă specială. Aşa că Leo îşi schimbă domiciliul. Când îi miji coama, am fost mulţumit să constat că va fi un leu blond, ştiind din experienţă că leii cu coamă blondă, spre deosebire de cei cu coamă neagră, chiar dacă uneori sunt mai puţin inteligenţi, au totdeauna un caracter frumos. Purtarea lui Leo mi-a confirmat din plin teoria. Avea în cuşcă o buturugă mare cu care să se joace şi o găleată adâncă de plastic negru, în care i se punea raţia de apă. Găleata aia îl interesa grozav şi, după ce-i bea o parte din conţinut, vărsa restul, apoi împingea găleata cu labele-i late, rostogolind-o prin cuşcă, fugărind-o şi sărind pe ea. O dată, mă aflam în parc, când o doamnă mă opri ca să mă-ntrebe de nu cumva îl cumpărasem pe Leo de la vreun circ. „Nu”, i-am răspuns, niţel intrigat. O-ntrebai apoi ce-o-ndemna să creadă una ca asta. „Fiindcă face figuri atât de inteligente”. Descoperii că reuşise, cum, habar n-am, să-şi potrivească găleata de plastic pe cap ca pe-o pălărie, şi că dădea așa, fudul, ocol cuştii.
În cel de-al doilea an al existenţei sale, Leo decise, după matură chibzuinţă, că datoria unui leu e să ragă. Nu prea ştia cum să procedeze, aşa încât se retrăgea prin cotloanele mai ferite ale cuştii ca să se exerseze, cu glas foarte scăzut, fiindcă noul exerciţiu îl intimida: dacă te iveai la orizont, înceta imediat, caşicum zgomotul ăla n-ar fi avut nimic de-a face cu el. Când s-a-ncredinţat că timbrul era cel cuvenit şi că-şi stăpânea perfect suflul, ne-a pricopsit cu primul lui concert. Debută sub un clar de lună splendid, şi cu toţii am fost încântaţi că Leo devenise în fine un leu get-beget. Răgetul leului aduce mult cu zgomotul făcut de-un lemn tăiat deasupra unui uriaș butoi gol. Primele expiraţii-s ca nişte hârşâituri iuţi, dese, de-ţi poţi imagina ferăstrăul muşcând din lemn. Hârşâiturile scad apoi, încetinesc, încetează brusc, şi parc-aştepţi bufnetul surd al ciotului tăiat izbindu-se de pământ. Or, Leo era atât de mândru de isprava lui, că nu mai avea răbdare s-aştepte căderea nopţii ca să ne-mpărtăşească din prinosul coardelor sale vocale. Seară de seară se punea tot mai devreme pe răgete, ţinând-o aşa, neobosit, toată noaptea, cu o pauză de cinci minute pentru meditaţie, între două răgete. Uneori, când era tare-n voce, aveai impresia că ţi s-a pus la căpătâiul patului ca să-ţi dea o serenadă. Toată lumea-ncepuse să-şi cam piardă răbdarea. Băgarăm de seamă că, dacă deschideam fereastra odăii şi strigam: „Leo, tacă-ţi fleanca!”, amuţea jumate de ceas. După care, însă, considera că n-ai vorbit serios şi-o lua de la capăt. A fost o perioadă grea pentru toată lumea. De-acuma, Leo a-nvăţat să ragă cât de cât discret; totuşi, în unele nopţi – mai ales cu lună plină – nu-ţi mai rămâne decât să-ţi înfunzi o pernă-n cap şi să blestemi ziua când ţi-ai dorit să ai o menajerie.
În cursul primului an, am mai căpătat şi doi pinguini din Africa de Sud, pe nume Dilly şi Dally. Mă grăbesc s-adaug că nu noi i-am botezat aşa: ne-au parvenit cu numele astea ridicole scrise cu creionul pe ladă. Le-njghebasem un eleşteu la umbra unui pâlc de copaci mărginind aleea principală, şi păreau foarte fericiţi acolo. Desigur, Trumpy petrecu douăzeci şi patru de ore pe lângă ei, în ţarc, şi părea cam trist că-i prea adânc eleșteul, de nu poate intra şi el după Dilly şi Dally. După ce i-a instalat, a prins o mare dragoste pentru pinguini. Îi vizita în fiecare dimineaţă; rămânea dincolo de gratii şi scotea ţipătu-i ciudat, pe când Dilly şi Dally, cu ciocul înălțat spre cer, gemeau ca nişte duhuri neîmpăcate.
Nu ştiu precis când, nici din care pricină s-a produs ruptura acelei prietenii idilice, dar într-o bună dimineaţă îl văzurăm pe Trumpy zburând în ţarcul pinguinilor şi atacându-i sălbatic pe Dilly şi Dally. Se năpusti la ei, cu aripile desfăcute, cu penele zburlite, lovindu-i cu ciocul şi cu ghearele, până când cei doi pinguini (de două ori mai mari ca el) au fost siliţi să-şi caute adăpost în iaz. Trumpy rămase pe mal, cârâind victorios. L-am izgonit pe Trumpy din ţarc, certându-l, la care el îşi scutură penele cu nepăsare şi se-ndepărtă nesinchisit. După aia a trebuit supravegheat, căci profita de fiece prilej ca să zboare peste grilaj şi să-i atace pe bieții pinguini, care, de cum îl zăreau, se-aruncau orbeşte-n apă. Într-o bună dimineaţă, măsura se umplu. Trăsese probabil un raid foarte matinal, când nu era nici ţipenie, hotărât să-i chelfănească pe Dilly şi Dally, dar pinguinii, sătui de atacurile-i neîncetate, îl atacară brusc. Unul din ei, cu o lovitură dibace de cioc, îl făcu pesemne să-şi piardă echilibrul, îmbrâncindu-l drept în iaz, de unde n-a mai putut ieși, cu penele-ngreuiate de apă. Bătălia era câştigată: în vreme ce Trumpy se zbătea neputincios, ei îi dădeau târcoale, izbindu-l furios cu ciocul lor ascuţit ca o lamă de brici. Când am dat de el, plutea încă pe baltă; sângera abundent din pricina numeroaselor lovituri de plisc, şi abia de mai avea putere să-şi ţină capul la suprafaţă. L-am adus grabnic acasă, l-am uscat şi i-am îngrijit rănile, dar era tare bolnav şi epuizat, şi toată lumea de la menajerie umbla abătută, deoarece credeam cu toţii că va muri. A doua zi, nicio schimbare, şi simţeam că-i între viaţă şi moarte. În cea de-a treia zi, tocmai îmi beam ceaiul dis-de-dimineaţă, când deodată, spre stupoarea mea, auzii un strigăt vibrant, familiar. Mă strecurai jos din pat şi mă uitai pe geam. Jos, în dreptul gărduleţului-viu de lavandă din curte, şedea Trumpy, pasărea-trompetă, olecuţă învineţit, olecuţă jumulit, şchiopătând uşor, dar cu acelaşi aer boieresc de proprietar al domeniului. I-am dat bineţe de la fereastră, iar el mă privi pieziş, cu ochi sclipitori. Apoi îşi scutură penele răvăşite ca să le pună-n rînduială, râse zgomotos, batjocoritor, după care-o porni trufaş către postul lui de gardă din casa mamiferelor.
O altă nouă-venită ce ne căşună destule necazuri a fost Dalila. Era o femelă de porc-spinos uriaş cu creastă, ce ne-a parvenit pe aerodrom dinspre Africa într-o ladă cu vizetă care-ar fi putut găzdui o pereche de rinoceri. Justificarea unei atari lăzi se vădi de cum strecurarăm o privire înăuntru, fiindcă Dalila izbutise, pe durata scurtei sale călătorii aeriene, să-i facă praf o latură, aproape în întregime, cu dinţii ei lungi, galbeni. Când a văzut că ne zgâiam la ea, scoase mai multe mugete şi horcăieli atât de fioroase, încât lada părea să conţină o ceată de lei înfometaţi. Bătea furioasă cu tălpile în fundul lăzii şi-şi clinchetea spinii lungi, negri cu alb, cu zgomotul unei salve de tir. Era foarte limpede că Dalila avea o personalitate de care trebuia să ţinem cont.
Înapoiaţi la menajerie, a trebuit s-o scoatem din lada ce se dezintegra rapid, ca s-o punem într-o cuşcă provizorie, până ce urma să-i fie gata locuinţa permanentă. În cursul zisei operaţii, îşi atrase recunoştinţa a cel puțin un membru din personal, dându-i-se brusc de-a-ndaratelea pe picioare. Câteva sute de spini foarte ascuţiţi pătrunzându-ţi în carne nu-s chiar o-ncântare. Până s-o instalăm pe Dalila în locuinţa-i provizorie, mai avură loc niște incidente, iar solul era presărat cu spini, căci, ca toţi porcii-spinoşi, Dalila îşi risipea cu dărnicie spinii, la cea mai mică provocare.
Legenda potrivit căreia porcul-spinos îşi azvârle spinii ca pe nişte săgeţi e complet falsă. Uite ce se-ntâmplă de fapt: spinii, unii lungi şi de 35 cm, nu-s prea solid împlântaţi în pielea spinării. Când animalul e hărţuit de vreun duşman, se dă iute de-a-ndaratelea spre el (toţi spinii fiind cu vârful îndreptat înapoi), îl împunge cât de adânc poate, apoi se retrage iute. Spinii nu doar se-mplântă în trupul duşmanului, ci sunt smulşi de-a binelea din pielea porcului-spinos, adversarul ajungând să semene cu o bizară perniţă de ace. Totul se petrece așa de repede, că-n focul bătăliei, ca să zicem aşa, s-ar putea crede că porcul-spinos chiar a aruncat în adversar cu un mănunchi de spini. Or, Dalila se deda foarte des acestei fermecătoare îndeletniciri, iar când i se aducea hrana ori i se făcea curat prin cuşcă trebuia să fii oricând gata să laşi totul baltă ca să sari foarte sus şi foarte departe.
În românește de Anca-Domnica ILEA după „A porcupine in the parish” din „Menagerie Manor”, 1964
Sursă foto aici
Geo Dumitrescu – 105 ani de la naștere
Ana Barton: „Mi-aș fi dorit să fi scris «Gnozele dualiste ale Occidentului» de Ioan Petru Culianu”
Michael Haulică: „Povestirile lui William Gibson m-au dus spre și m-au făcut să rămîn în SF”
Studies and Essays on Romance Literatures: A Labyrinth of Interpretations (fragment)
In the Maze of Fiction
Irina Georgescu Groza: „Primul roman pe care l-am citit, într-o vacanță de vară, a fost „La Medeleni” de Ionel Teodoreanu”
Petre Barbu: „Să nu-mi treacă anul fără Cehov!”
„Camping” de Lavinia Braniște – un roman al migrației românești în postcomunism
„James. Doar James”
„Abisul” de Marguerite Yourcenar
The Game of Identities
„Aluna găunoasă” de Colette
Poeme de Paul Verlaine (pentru Lucien Létinois) (VII)
Aparența vieții și iluzia teatrală
„Lanuri de flori zburătoare” de Gerald Durrell
Drumuri printre amintiri
Scrie un comentariu