Avanpremieră

Constellation

Constellation, cartea de debut a lui Adrien Bosc, a obţi­nut în 2014 Marele premiu pentru roman al Acade­miei Franceze, Premiul Gironde Nouvelles Ecritures, iar în 2015, Premiul Paris Diderot-Esprits libres. Roman inspirat din povestea adevărată a prăbuşirii avionului Air France Lockheed Constellation şi a faimoşilor săi pasageri în octombrie 1949. În noaptea de 27 spre 28 octombrie 1949, avionul Con­ste­lla­tion, „noua cometă a companiei Air France“, care plecase de la Paris către New York, se striveşte de muntele Redondo, în largul arhipelagului Azore. La bord se aflau 48 de pasa­geri şi membri ai echipajului, printre care celebrităţi precum boxerul Marcel Cerdan, iubitul lui Édith Piaf, cea care, nerăbdătoare să-l strângă în braţe, îi ceruse să ia avionul, în locul vapo­rului, şi violonista Ginette Neveu, eleva lui Enescu. Adrien Bosc reaprinde toate cele 48 de stele stinse în tragica noapte, ascultă vocea fiecărei victime şi îi spune povestea, dându-i din nou viaţă. Îmbi­nând scriitura jurnalistică şi aven­tura romanescă, auto­rul reuşeşte să creeze legături între pasa­­geri şi evenimentele timpului lor. Însă marea provocare la care îşi propune să răspundă este de a descoperi înlănţuirea de infime cauzalităţi care au dus la acest sfârşit dra­matic. Romanul Con­ste­lla­tion este publicat la Editura Humanitas Fiction (2017), în Colecţia Raftul Denisei, colecţie coordonată de Denisa Comănescu, în traducerea Marianei Piroteală. Lansarea romanului Constellation va avea loc miercuri, 12 aprilie, ora 19 la Librăria Humanitas de la Cișmigiu, Bulevardul Regina Elisabeta numărul 38. Invitați: Adina Dinițoiu, Mihaela Dedeoglu, Marius Constantinescu. Moderator: Denisa Comănescu.

Din haos se desprinde o frumuseţe tulburătoare. Ca un roi de albine, monadele răspândite prin aer compun, recompun, descompun ca o pictură pointilistă o pânză cu aspect haotic. Când susţinea armonia vrerii divine, Leibniz recurgea la metafora picturală. Să presupunem, ne spune filozoful, că vă aflaţi în faţa unui magnific tablou acoperit cu un văl mat, astfel încât nu puteţi vedea din el decât o parte infimă; partea aceasta vă va părea fără îndoială o pată amorfă de culoare, o pată absurdă aplicată la întâmplare pe pânză; dacă ridicaţi vălul, ceea ce vi se părea până atunci executat fără talent va căpăta brusc sens şi va dezvălui iscusinţa artistului. Pata nu este urâtă decât izolată şi atâta timp cât o contemplăm cu dispreţ faţă de întregul din care face parte. Urâţenia era lipsită de obiectivitate, efectul unei imagini trunchiate, şi dispare imediat ce punem în legătură partea cu întregul. Haosul este o chestiune de scară şi, de la înălţimea umană, vârful fumegând precum vălul mat din Teodiceea ascunde perspectiva unei ordini cumpănite.

Echipele de salvare continuă reconstituirea puzzle-ului. Dintr-un corp solid, aerodinamic şi scânteietor, avionul F-BAZN s-a descompus într-un morman de bucăţi de tablă. Mirosul umed al cauciucului ars se amestecă în volute infime cu burniţa, reziduuri încinse care, înălţându-se în zbor, se unesc şi se aştern în straturi fine şi negricioase pe hainele echipei de salvare. Mici obiecte, la început neluate în seamă, permit acum identificarea cadavrelor dezmembrate. La căderea nopţii, sunt identificate patruzeci de victime. Printre piesele de puzzle împrăştiate la voia întâmplării, un ceas prins la încheietura unui cadavru dezvăluie identitatea proprietarului. Un M şi un C gravate pe spate strigă numele lui Marcel Cerdan. Limbile încremenite arată „8.50“, de parcă ar fi continuat să meargă încă şase ore, în ciuda violenţei impactului. Dar motivul este de fapt altul, într-adevăr ceasul indică ora accidentului, dar ora Americii. Day for night. Mergea în întâmpinarea destinului său. Boxerul nu purta unul, ci două ceasuri, unul arăta ora Parisului, iar celălalt, modelul Reflet, marca Boucheron, potrivit dinainte pe ora New Yorkului. Era un cadou de la Édith Piaf, un talisman.

Prorocirea Aristei

Ştiu deja
Că murim din întâmplare
Grăbind pasul.

Jacques Brel, La ville s’endormait

Sunase Micuţa. La New York, în absenţa lui Marcel, murea de plictiseală şi de întristare. La telefon îl implorase să-şi devanseze plecarea, nu mai rezista fără el, îi repetase. Şi la ce bun s-o facă să se topească de dorul lui, dat fiind că nimic nu era mai simplu decât să-şi schimbe programul pe câteva zile, renunţând la călătoria cu vaporul şi să ajungă mai repede cu Constellation. Degeaba bodogănise Jo Longman, impresarul lui, căci iată-i în Pontiacul albastru în drum spre aeroport. Era misiunea lui Jo să facă rost in extremis de trei locuri la bordul aparatului F-BAZN. Deşi plecarea fusese precipitată, Marcel ceruse ca maşina să facă o oprire pe strada Sainte-Anne la Ambassade des Opéras, cartierul general al trupei, să le îmbrăţişeze pe „amice“, Mado, Irène, să-i salute pe Jacquot, barmanul, şi pe Néné. În urmă cu o zi, se aflau în Troyes pentru un meci demonstrativ care avea loc la circul municipal. Cerdan îi promisese trei runde lui, Valère Benedetto din Aix-en-Provence, speranţa boxului francez. Îşi ţinuse promisiunea şi toţi parizienii amatori de sport se grăbiseră să meargă în provincie să-l vadă pe Cerdan în ring, pentru ultima oară înainte de marea bătălie împotriva lui Jake LaMotta. La restaurantul Aux vins de Bourgogne îi asigura pe cei din jur cu vocea lui firavă: „Vreau să-l bat şi să-mi iau titlul înapoi, şi chiar o să-l bat“. O voce de copil ascuţită şi stângace, o neconcordanţă între inflexiune, carieră şi fizic. Stranietate comparabilă cu vocea de contralto a acestui războinic, Blaise Cendrars.

După victorie, LaMotta se jucase cu el de-a şoarecele şi pisica. Invocând o accidentare la umărul drept, protejatul mafiei anulase la început revanşa de pe 28 septembrie. După lungi tratative Jo Longman reuşise să le smulgă impresarilor săi o nouă dată, 2 decembrie 1949, la Madison Square Garden. Marcel avea revanşa la distanţă de un pumn. Îşi imagina cum îşi doboară adversarul, îl prinde în corzi, îl face să plătească pentru insulta lui cu un potop de lovituri la ficat şi în bărbie. După lovitura de gong, avea să ţâşnească din colţul său, să se repeadă spre LaMotta şi să-l trimită la podea. Nu avea nici o umbră de îndoială. Matadorii cei mai faimoşi sunt obsedaţi de taurii cu care s-au înfruntat. Toreadorii care au înnebunit se trezesc în miez de noapte, chinuiţi de apariţia unui taur alb, zic ei. Legenda povesteşte cum unii sunt găsiţi pe jumătate adormiţi, înarmaţi, strigând buimaci la animalul care îi priveşte dintr-un colţ al camerei. Groază nocturnă, prevestire funestă. Marcel a visat de mai multe ori revanşa. Pe un ring aşezat în mijlocul unei arene antice, LaMotta îl priveşte, îl cântăreşte, dansează şi îl sfidează. Rundele se succedă şi Marcel nu găseşte breşa, eschivele şirete ale lui Raging Bull îl scot din minţi şi-l istovesc. Apoi, în a cincea rundă, tot în a cincea, prinde avântul taurului său alb, îi dejoacă manevrele, îi taie jocul de picioare, îl încolţeşte între pumni. Un croşeu de dreapta bine plasat îi dezorientează adversarul, apoi încă două îi distrug garda ezitantă, trebuie să se dea doi paşi la dreapta şi să aplice un upercut ucigător. Ajuns la podea, LaMotta nu se mai ridică. La antrenamentele din ziua aceea, Marcel adăuga în vis acest shadow boxing cathartic.

Şi de-ar fi fost numai LaMotta. Dar mai era şi Édith, care nu mai avea răbdare. Boxul are regulile lui, uneori pline de subterfugii, dar dacă este knockout se ridică pumnii şi nu mai este posibilă nici o contestaţie. După întâlnirea cu Piaf trebuie să mintă, să promită, apoi să se dezică, să avanseze şi să dea înapoi, s-o menajeze pe una, s-o calmeze pe cealaltă, este un joc care îl depăşeşte. În iulie, în tabăra de antrenament din Loch Sheldrake, nu foarte departe de New York, în timp ce pregătea meciul programat pentru începutul toamnei, Édith, în turneu în Africa de Nord, se afla pentru trei zile la Casablanca. De partea cealaltă a Atlanticului, trei zile bântuite de teama încă unei crize violente. Armand, fratele său, veghea, dar nu era ferit de un scandal. Pe 23 iulie, o scrisoare de la Édith nu avea darul să-l liniştească decât pe jumătate, de acum îi cerea să aleagă:

Dragostea mea,

Gata, mi-am făcut debutul în Casa. Fără doar şi poate, presa mi-a făcut foarte rău. În primul rând, am refuzat oameni şi n-am cântat decât paisprezece cântece. Li s-a părut că nu am cântat destul şi am crezut că Miami avea să se prăbuşească, atât de tare băteau din picioare. Fratele tău, Armand, şi soţia lui erau acolo. Te avertizez că soţia lui mi-a spus: „Îmi placi mult, nu credeam că eşti aşa drăguţă“. Prin urmare, dacă se întâlneşte cu soţia ta, o să fie încântată. Ziarele au scris şi ele că sunt drăguţă, cu atât mai rău pentru tine. Sunt mândră de tine, iubirea mea, aş vrea să fiu cea mai drăguţă din lume, perfectă, ca să mă iubeşti veşnic. De aceea mă fac mai frumoasă şi devin mai morală. Tu eşti perfect şi aş vrea aşa de mult să-ţi semăn!
Am aflat că ai de gând să-ţi construieşti o vilă de zece milioane la Casa şi că petreci din ce în ce mai mult timp aici. Vezi tu, asta mă omoară şi mă face să nu mai înţeleg nimic. Fii atent, o să-ţi explic ceva care poate o să-ţi deschidă ochii. Ştii că nu m-am amestecat niciodată în povestea asta, dar acum mă revolt, pentru că toată lumea îmi spune că, dacă te iubesc, trebuie să-ţi deschid ochii şi să te pun în gardă. Dragule, trebuie să iei o hotărâre, mai întâi pentru copiii tăi şi apoi pentru tine. Tu eşti tatăl lor şi trebuie de asemenea să-i protejezi. După meciul din septembrie trebuie să iei măsuri drastice pentru micuţii tăi. Eu o să-ţi propun ceva uşor de îndeplinit şi care vă va aduce fericirea ţie şi copiilor tăi. O să te bat la cap până iei măsuri. Ceea ce o să-ţi spun o să te surprindă. Dar acum ştiu de ce m-a scos Dumnezeu în calea ta, nu mi-ar fi permis niciodată să fac un lucru rău şi de aceea coincidenţele fiecărui eveniment care ne uimesc în aşa măsură, în ceea ce ne priveşte, nu sunt câtuşi de puţin coincidenţe, ci semnele cerului că nu trebuie să te părăsesc niciodată. Şi sunt sigură că LaMotta este un mesaj de la Dumnezeu să fiu mereu alături de tine. De fiecare dată când suntem despărţiţi, ţi se întâmplă ceva rău. Uită-te la Delannoit şi LaMotta, uită-te la Zale, Turpin, Roach şi i-ai făcut knockout pe toţi. Acum sunt sigură că Dumnezeu vrea să fiu alături de tine, aşa cum sunt sigură că exist. Şi apoi am să mai amintesc şi de alte lucruri care sunt aşa de uluitoare, încât uneori mă ia cu friguri! Te iubesc şi dragostea mea este atât de puternică, încât devine un scut!
[…] Sunt aşa de fericită că te iubesc aşa cum te iubesc. În mai puţin de douăsprezece zile voi putea să te ating şi să te sărut după voie.

Micuţa ta

În august pe Coasta de Azur, apoi pe pachebotul Île-de-France, îi promisese că după victorie va lua o decizie. Se va retrage din activitate, va avea timp să mediteze. Va face un pas înapoi ca să-şi ia avânt. Primise vestea, meciul era amânat.
În familie, nu departe de Casa, Marcel Cerdan îşi alunga plictiseala în aşteptarea deciziei lui LaMotta. Înconjurat de Marinette, de cei trei copii, de Armand, fratele lui, şi de nepotul René, devenit partenerul lui de sparring, se plimba între ferma lui Sidi Maârouf, vila în construcţie din Anfa şi sala de box ASPTT, unde-şi repeta seriile. Lovea ritmic husa perei de viteză. Tac, tac, tac. Mai tare, dreapta, stânga, o gaură în sacul de box, vum, vum, vum. Loviturile corzii pe parchet, plici, plici, plici.
Lui Marcel îi era greu să accepte faptul că fusese învins de un outsider apărut de niciunde, din pălăria unui naş din Cosa Nostra. O înfrângere cu gust amar în faţa locului zece mondial la categoria mijlocie, un concurs de împrejurări pentru cel mai naiv făcuse imposibilă victoria. Pe Briggs Stadium din Detroit, pe 16 iunie 1949, meciul fusese devansat cu o jumătate de oră. Marcel nu-şi putuse face ritualul, tura de încălzire pe ring; cum era neîncălzit, o alunecare din prima rundă îl obligase, întrucât avea umărul drept luxat, să îndure fără să se clintească loviturile, spasmodice ale Taurului din Bronx. Nu se făcuse de râs, LaMotta îi bombardase rana până ce durerea devenise insuportabilă. În runda a unsprezecea, la insistenţele asistenţilor lui, francezul abandona.
Fiind în putere, se ştia imbatabil. Acest Cerdan în cea mai bună formă porneşte spre Statele Unite în luna octombrie 1949. „Astăzi, nu se mai poate pune problema unei înfrângeri. Trebuie să-l bat pe LaMotta, şi o să-l bat. Pe 2 decembrie o să fiu impecabil. Credeţi-mă, mă voi întoarce în Franţa cu coroana mondială la categoria mijlocie bine aşezată pe cap“, îi declară el unui jurnalist de la France-Soir.

În holul de pe Orly, Marcel poartă costumul de box albastru norocos. Pe deasupra, paltonul gros de tweed gri îl face să pară şi mai mare. Superstiţios din fire, boxerul nu renunţă niciodată la obiceiurile lui nici pe ring, nici în afara lui. De altfel, înfrângerea de acum câteva luni din Detroit o pune pe seama nerespectării ritualului. Nu încape îndoială, dacă s-ar fi îndeplinit condiţiile obiective ale ceremoniei, dacă s-ar fi putut încălzi cum trebuia, umărul lui ar fi rezistat şi astăzi nu s-ar fi pus problema revanşei, ci mai degrabă a apărării unui titlu neatins. Sportivii acordă o importanţă exagerată acestor detalii care cuprinde imprevizibilul într-o serie de cauze bine stabilite. Neputând struni în întregime destinul, măcar să-i anticipăm semnele, să cuprindem detaliile anticipative într-o magie subiectivă, un păgânism de dinaintea meciului. Manii trăsnite ridicate la rang de ceremonie, vor gândi unii, dar nu putem să nu constatăm că înlănţuirea ordonată a detaliilor nu este mai ciudată decât liturghiile milenariste devenite dogmă. Uns campion, important este să nu se abată niciodată de la religia pe care şi-a creat-o chiar el. De aceea, de la primele meciuri profesioniste de la Levallois, Marcel nu poartă decât acest şort albastru cu dungă albă cusută de mama lui şi în care, între două împunsături, a strecurat un talisman cu pruncul Iisus. Şi numai o rulare perfectă a bandajelor Velpeau îi poate aduce victoria.

În pofida tuturor acestor superstiţii, Marcel Cerdan nu ţinuse seama de profeţia Aristei. Celebrul chiromant îl întâlnise pe boxer în apartamentul lui Paul Genser de pe strada Orsel, la începutul lui octombrie. Amuzat, Marcel se lăsase prins în joc. Punând din nou pe masă mâinile mari, îşi expusese ochilor clarvăzătorului liniile bine conturate şi adânci din palme. Harta unei vieţi marcate de crestăturile epidermei, ale cărei linii întretăiate ale norocului, inimii, capului şi destinului trădează prin intersectarea ramificaţiilor ineluctabila providenţă. Oprindu-se la muntele lui Saturn, sub arătător, semn al norocului sau ghinionului, Arista îi oferea o profeţie lapidară, care aducea mai mult a avertisment:
— Călătoriţi prea mult cu avionul, aveţi grijă.

În fundul încăperii, Jo Longman dezamorsa cu râsul său prevestirea; imitând vocea prezicătorului, impresarul îi spune lui Cerdan că va întâlni curând un om-taur, un fel de Minotaur, pe care îl va doborî. Asemenea unui adevărat Tezeu ieşit din labirintul newyorkez la braţul unei Ariadne pe numele său Édith, prevestirea se va îndeplini la întoarcere, deoarece, asemenea lui Icar, va pieri în zborul său. Profeţia fusese acoperită de hazul general. Arista, preocupat de prevestirea sa, insista şi voia chiar de a doua zi să-i fie aduse actele complete de stare civilă ale boxerului ca să-i facă horoscopul. O săptămână mai târziu, Marcel primea o scrisoare, un al doilea avertisment: „Evitaţi să călătoriţi pe calea aerului, mai ales vinerea“.

Cu cât este mai exact oracolul, cu atât îl luăm în seamă mai puţin, aceasta este lecţia Casandrei. Iar dacă ţii cont, orice gest contrar contribuie la îndeplinirea sa. Zbaterea, întoarcerea din drum fac parte din joc, asta este învăţătura oracolului din Delphi. Pe scurt, nimeni nu poate fugi de destinul său.

— Ia avionul, cu vaporul durează prea mult! îl implora Édith în ajun la telefon. Constellation avea să traverseze Atlanticul în noaptea de joi spre vineri, ajungea la New York dimineaţa. Vor petrece ziua împreună, iar seara o va asculta cântând la Versailles.
Profeţia este dată uitării. La telefon, cu câteva minute înainte de îmbarcare, Marinette îi împărtăşeşte o presimţire urâtă, este îngrijorată, nu o ştia aşa de panicardă. O linişteşte. Între timp, Jo Longman le smulge stewardeselor trei locuri într-un avion plin. Campionul mondial merită să beneficieze de prioritate în detrimentul doamnei Erdmann, directoarea unei parfumerii, şi al unui tânăr cuplu de americani aflat în luna de miere la Paris. La barul aeroportului, flancat de cei doi oameni ai săi, Marcel bea în cinstea recuceririi titlului.

— LaMotta o să plătească scump că a tras de timp!


Adrien BOSC s-a născut în 1986 la Avignon. A obţinut două masterate la Sorbona şi un masterat în domeniul editorial la Paris IV şi este fondatorul unei edituri atipice, Éditions du sous-sol, care publică, între altele, revistele Feuilleton şi Desports. Constellation (2014; Humanitas Fiction, 2017) este pri­mul său roman. A fost nominalizat la Pre­miul Goncourt, Premiul Renaudot, Premiul Flore şi se numără printre cele patru cărţi finaliste ale Premiului Jean Giono. În 2014 a primit Marele premiu pentru roman al Acade­miei Franceze şi Premiul Gironde Nouvelles Ecri­tures, iar în 2015 Premiul Paris Diderot-Esprits libres. Din 2016 Adrien Bosc este direc­tor adjunct al Éditions du Seuil.

Scrie un comentariu