Cartea săptămânii

Corectorul și crescătorul de iepuri

În „Un altfel de jurnal. Ieşirea din timp” (Humanitas, 2016) de Matei Călinescu este inserată o fotografie din 1958, făcută acasă la A.E. Baconsky, în care apar șase tineri: Cezar Baltag, Matei Călinescu, Mircea Ivănescu, Nichita Stănescu, Modest Morariu şi Petre Stoica – unii dintre cei mai de seamă reprezentanți ai generației ’60 din cultura română. Ceea ce intrigă la această fotografie este notația de pe spatele ei: „Cine va muri primul?”. Răspunsul la această întrebare nu mai este de multă vreme un mister. Primul care a părăsit lumea celor vii a fost Nichita Stănescu, în 1983, urmat de Modest Morariu, în 1988; Cezar Baltag a murit în 1997, iar Petre Stoica în 2009. Matei Călinescu, de asemenea, în 2009. Mircea Ivănescu și-a urmat prietenii în lumea umbrelor în 2011.

O fotografie despre care Matei Călinescu vorbeşte în jurnalul său, pe spatele căreia scrie: „Cine va muri primul?”. În poză apar (de la stânga la dreapta): Cezar Baltag, Matei Călinescu, Mircea Ivănescu, Nichita Stănescu, Modest Morariu şi Petre Stoica. Este preluată de pe blogul Petre Stoica.

În Literomania, am scris despre Matei Călinescu și Mircea Ivănescu. În rândurile de mai jos, va fi vorba despre Petre Stoica, rânduri prilejuite de apariția, la Editura Humanitas, în 2019, a volumului „Amintirile unui fost corector. Însemnările cultivatorului de mărar” (ediție îngrijită de Marius Chivu).

Poet prodigios, traducător prolific din poezia de limbă germană, Petre Stoica, unul dintre chipeșii generației sale, alături de Nichita Stănescu, a intrat într-un con de umbră în anii 2000, deși a mai publicat, în acea perioadă, câteva volume de poezie. Cel puțin așa îmi pare mie că s-a întâmplat, în ciuda faptului că, așa cum remarcă și Marius Chivu în prefața volumului apărut în 2019 la Humanitas, Petre Stoica este „poetul român cu cea mai mare longevitate literară”, cu 25 de volume de poezie publicate de-a lungul timpului. Ce-i drept, vremurile se schimbaseră, iar poeților tineri poezia lui Petre Stoica nu le mai spunea mare lucru, spre deosebire de cea a lui Mircea Ivănescu, mai în ton cu direcția poetică a acelor ani. Probabil, nu peste mult timp, și poezia lui Petre Stoica va beneficia, așa cum s-a întâmplat și cu poezia lui Ivănescu, de o privire proaspătă și va reintra în circuitul preferințelor viitorilor poeți.

Personaj foarte activ, Petre Stoica a intrat în lumea literară de tânăr, publicând primul volum de poezie la numai 26 de ani, în 1957. A fost corector la ESPLA (Editura de Stat pentru literatură și artă), redactor la revistele „Steaua” și „Secolul 20”, a înființat, după 1989, publicația „Dreptatea literară”, a fost redactor-șef al cotidianului „Epoca” și în 2007 a deschis, la Jimbolia, Muzeul Presei „Sever Bocu”. Așa cum reiese și din cele de mai sus, Petre Stoica a fost un personaj complex, de o cultură demnă de toată invidia. „Amintirile unui fost corector”, volum apărut inițial în 1982, și „Însemnările cultivatorului de mărar”, apărut în două ediții, una în 1988, cu titlul „Viața mea la țară”, și alta în 1998, când titlul este schimbat în cel cu care este, iată, reluat la Humanitas, surprind un tânăr boem, dar ambițios, foarte ancorat în viața literară a anilor ’60-’70 ai secolului trecut, dar și un bărbat deja matur care, la un moment dat, și-a dorit o altfel de viață, izolată de cea a trepidantului București.

În „Amintirile unui fost corector”, avem o serie de portrete ale unor scriitori de care Petre Stoica s-a apropiat mai mult sau mai puțin în tinerețea sa, pe când era corector la ESPLA, iar mai apoi redactor la revistele „Steaua” și „Secolul 20”. Toți cei portretizați sunt mai în vârstă, sunt maeștrii, sunt idolii, sunt modelele spre care tânărul privește cu o reverență nedisimulată. Cele mai provocatoare, ferite într-o oarecare măsură de notele encomiastice, sunt, cred eu, textele despre Dimitrie Stelaru, A.E. Baconsky, Adrian Maniu, Teodor Mazilu, Ion Marin Sadoveanu și Marin Preda. Mă opresc în acest text doar la evocarea făcută poetului Dimitrie Stelaru, una dintre cele mai pitorești figuri ale poeziei românești.

Pe Dimitrie Stelaru, „îngerul vagabond”, „fratele mai mic al lui François Villon și al germanului Peter Hille”, Petre Stoica l-a cunoscut, cum altfel?, la un local –„o bombă” – din Piața Sfânta Vineri: „Stelaru părea sfios, speriat, biet melc retras în cochilia protectoare. Aparențe. În lumina becurilor chioare, chipul nu i se lăsa ascuns: frunte înaltă, calviție accentuată, favoriții lungi, insinuând încărunțirea, tenul măsliniu, ochi bănuitori, șireți, buze senzuale. Încredințat că avem bănuți în buzunare, devenise volubil: «Va-să-zică studenți…» Vorbea de poeții zilei, conjugând sarcasmul cu ironia… Dar Stelaru, eh, Stelaru, el știa să depene povești nemaiauzite, să pună la cale cele mai neașteptate nebunii. Era omul care îi cunoștea pe toți artiștii țării, până și pe cei ce nu mai existau. Cronicar autentic? Cronicar apocrif?Baedeker al vieții noastre artistice din perioada războiului și de dinainte? Toate la un loc… «Nea Stelarule, îl cunoști cumva pe…?» «Ei, drace, cum să nu-l cunosc!» Pe cel de care-l întrebai, dacă făcea parte din generația sa, nu o dată se întâmpla să-l facă caraghios ori proclet. Cu o moale nonșalanță. Pe maeștri nu i-ar fi încondeiat însă nici măcar cu o silabă defăimătoare. Îi stima profund, venerându-le numele și opera. Broda îndeobște lucruri ce te lăsau cu gura căscată. Scriitoare, artiste, pictorițe, femei din înalta societate – le știa cu ghiotura, pe unele chiar în calitate de amant… Se considera victima soartei, un damnat, o ființă prinsă în plasa necruțătoarelor intrigi din care nu mai avea scăpare. Cu și fără rost, invoca înaintașii, nedreptățiții, dacă au fost nedreptățiți”.

La fel de cuceritoare sunt, cum spuneam mai sus, și portretele unor A.E. Baconsky, Ion Marin Sadoveanu și Marin Preda – scriitori surprinși în tot ce au ei mai uman, plini de har, dar și de slăbiciuni, care se dau în spectacol, își joacă rolurile, când emfatici, când temători.

„Însemnările cultivatorului de mărar”, cea de-a doua parte a volumului apărut la Humanitas, sunt scrise, așa cum sugerează și titlul, într-o cu totul altă notă, una confesivă, intimă. Retras în satul Bulbucata (satul în care s-a născut Nichifor Crainic), Petre Stoica are de-a face cu o lume total diferită de cea a Capitalei. Este vorba despre lumea satului, cu toate frumusețile și, mai ales, cu toate defectele ei. „În mediul rural este cu neputință să te sustragi privirilor și observațiilor mulțimii – scrie, la un moment dat, Petre Stoica în însemnările sale. Te miști într-un perimetru restrâns, ceea ce dă fiecăruia posibilitatea să-ți înregistreze îndeaproape comportamentul, lucru pe care îl și face imediat, în fel și chip. Se știu despre tine lucruri ție însuți necunoscute. Orașul cu dimensiunile lui te înghite lăsându-te anonim până și în blocul care te adăpostește. Avantajul, poate unic, al orașului. În urma experiențelor acumulate aici, trag concluzia că nu mă pot feri de nimeni. Pas cu pas sunt supus unui invizibil aparat Röntgen. Trag și concluzia că o prea mare apropiere de anumite persoane (îi am în vedere pe cei «fără mamă și tată») dăunează.”

Ce făcea la țară un poet venit din București? Ziua își lucra grădina, o grădină invadată, la un moment dat, de mărar, și își îngrijea iepurii din crescătoria proprie. Seara, citea. Din când în când, poetul, care avea un renume de Casanova, mai făcea câte o cucerire. Spumoasă însemnarea datată 6 ianuarie 1977: „Nepoatei lui C. îi șoptesc la ureche vorbe directe, dulci, înțepătoare. Mă urmează, pe șeste, acasă. Nu-i urâtă, cântă pe la nunți. Plecând înspre zori, mă asigură: «Data viitoare îmi pun chiloți mai frumoși». Afară gerul Bobotezii”. În rest, o singurătate lugubră: „Obsedat de gândul morții. Singur, fără nimeni alături. Oh, și urletul câinilor…”.

„Amintirile unui fost corector. Însemnările cultivatorului de mărar” îl readuce în actualitatea literară pe cel care a fost Petre Stoica, omul, poetul, traducătorul, eseistul, și, în același timp, reînvie spiritul unei generații, cea a anilor ’60. Din fotografia reprodusă în volumul de memorii al lui Matei Călinescu, singurul până acum cunoscut foarte multor cititori a fost și este Nichita Stănescu, însă, iată că, în ultimii ani, prin reeditări, dar și prin inedite (cazul lui Matei Călinescu), și congenerii lui Nichita – Matei Călinescu, Mircea Ivănescu și Petre Stoica – își recâștigă locurile de onoare în cultura română, intrând, sper, și în atenția tinerilor generații de scriitori și, mai ales, de cititori. Închei acest text, nu întâmplător, cu un citat din ultima însemnare din jurnalul rural al lui Petre Stoica, datată 26 iunie 1977:

„Bagajele stau pe prispă. Plec în inimă cu un gând de Montherlant, descoperit aseară cu puțin înainte de culcare: «Singura soluție: să creezi opere frumoase. După aceea, fie ce o fi».”

„Amintirile unui fost corector. Însemnările cultivatorului de mărar” de Petre Stoica, ediție îngrijită, prefață și note de Marius Chivu, Editura Humanitas, 2019, 292 p.

Parteneriat media

Despre autor

Raul Popescu

Raul Popescu

Absolvent al Facultății de Litere din Brașov. Și-a continuat studiile în cadrul Universității Transilvania din Brașov cu un masterat de Scriere Creatoare și cu un doctorat despre viața și opera lui Ioan Petru Culianu. Colaborează la „Observator cultural”, „Steaua”, „Astra (Supliment. Literatură, artă și idei)”.
În 2017, a publicat „Ioan Petru Culianu. Ipostazele unui eretic” (Editura Eikon, București), volum nominalizat la Premiile Observator cultural 2018, la secțiunea „Debut”. Textele sale pot fi găsite și pe blogul personal erasmen (https://erasmen-erasmen.blogspot.ro).

Scrie un comentariu