Plicul lui Pașadia

Calea curajoșilor

Am scris odată un sonet despre literatură în care, printre scriitorii enumerați, i-am amintit pe Sándor Weöres și pe Nichita Stănescu ca pe cei care mi-au dat de înțeles cît de important este curajul. De bună seamă că, într-ale poeziei, curajul nu înseamnă nimic fără talent, și asta ad litteram, că pe cine ar interesa curajul unui amator? Dar cei doi, geniile poeziei maghiare, respectiv românești, au avut un talent uriaș și un curaj care îl egala.

„11 elegii”, „Necuvintele”, „În dulcele stil clasic” – doar aceste trei titluri de volume ce univers ne deschid! Și-apoi, nu numai că deschid (nici asta n-ar fi puțin lucru) dar găsim acolo niște versuri care ne delectează și ne dau de gîndit mult timp. „N-ai să vii și n-ai să morți” – chiar există poezie care să înceapă așa, jucîndu-se de-a moartea și de-a limba?! Nu știu dacă a observat cineva, dar e interesant de observat că și cealaltă mare poezie despre moarte a literaturii române începe tot cu o negare: „N-am crezut să-nvăț a muri vreodată”. Românii sînt mari în a se mira de ceva firesc, de aceea sînt născuți poeți.

Această capacitate e mai mare la unii decît la alții. Și Nichita Stănescu, și Weöres știu să se mire foarte bine, foarte poetic, de parcă acum au descoperit ceva. Și descoperă multe: cuvintele și ceea ce este dincolo de ele, stilul și forma care îmbracă un gînd, un sentiment, un simțămînt, aș zice. Prin personalitatea lor jucăușă, de spiriduș, poartă în ei întreaga literatură de pînă la ei și ulterioară lor. Nu prea există cale experimentată pe larg mai tîrziu pe care cei doi să nu fi pornit deja.

Sigur, diferențele istorice se simt, totuși. Poet al unei națiuni a cărei literatură a început mai tîrziu, trăind într-o dictatură mult mai sumbră decît cea maghiară, devenit „star” în plin comunism, Nichita Stănescu este o idee mai naționalist decît Weöres, născut în 1913 și care a beneficiat de o bursă la Roma, de exemplu. Dar asta nu înseamnă că drumurile lor diferă și cu-atît mai puțin că unul e mai curajos decît altul. Poezia se deosebește de viață și prin faptul că aici curajul se poate învăța. Să-i dăm drumul!

Recomandare Literomania

Despre autor

Péter Demény

Péter Demény

Péter Demény (n. Cluj, 1972): scriitor, publicist, traducător, profesor la Facultatea de Litere a UBB Cluj. A tradus „Cartea de la Metopolis” a lui Ștefan Bănulescu și „Povestirea Țiganiadei” de Traian Ștef. De asemenea, a mai tradus și două romane de Daniel Bănulescu: „Te pup în fund, conducător iubit!” și „Diavolul vînează inima ta”. E redactorul revistei literare „Látó”. Volume: „Ikarosz imája” („Rugăciunea lui Icar”) – versuri, 1994; „Bolyongás” („Rătăcire”) – versuri, 1997; „A menyét lábnyoma” („Pe urmele nevăstuicii”) – studii, eseuri, recenzii, 2003; „Meghívó minden keddre” („Invitaţie pe fiecare marţi”) – publicistică literară, 2004; „Visszaforgatás” („Reluare”) – roman, 2006; „A fél flakon” („Flaconul golit pe jumătate”) – versuri, 2007; „Ágóbágó naplója” („Jurnalul fetiţei mele”) – versuri pentru copii, 2009, „Ghidul ipocriților” - eseuri (Polirom, 2013), „Kolindárium” (2015), „Lélekkabát” („Paltonul sufletului”- idem), „Apamozsár” („Măcinatul tatălui” - eseu, 2016), „Portrévázlatok” (schițe și portrete - idem), „Sünödi és a trallalla” („Ariciul lunatic” - povestioare, idem). Eseuri, articole şi versuri în româneşte în „Observator cultural”, „22”, „Bucureştiul cultural”, „Ziarul de duminică”, „Liternet”, „Apostrof”, „Teatrul azi”, „Corso”.

Scrie un comentariu