Cartea săptămânii

Corpul concupiscenței

Analiza mecanismelor puterii constituie, fără tăgadă, esența scrierilor lui Michel Foucault, lucru demonstrat cu asupra de măsură și de cursurile sale despre anormal(i) ținute la Collège de France între 1974-1975. În cursul datat 19 februarie 1975, avem, de exemplu, o expunere detaliată a modului în care Biserica, prin confesori, a acaparat treptat corpul individului, corp căruia i s-au atribuit felurite dorințe/voluptăți tocmai pentru a fi mai ușor de monopolizat prin actul confesiunii.

În acest act de apropriere a corpului prin confesiune, se pleacă, ni se spune, de la păcatul desfrânării, dar este vizat un tip special de desfrânare, și anume desfrânarea cu sine însuși: „Ceea ce se modifică fundamental în practica mărturisirii păcatului în materie de desfrâu, începând din secolul al XVI-lea, este că, până la urmă, nu aspectul relațional al sexualității va deveni elementul prim, important, fundamental al confesiunii penitente. Deci nu aspectul relațional, ci însuși trupul penitentului (s.m.), gesturile sale, simțurile, plăcerile, gândurile, dorințele, intensitatea și natura a ceea ce trăiește, toate acestea se vor afla de acum în centrul interogatoriului…

Noul examen va consta într-o analiză meticuloasă a corpului, un fel de anatomie a voluptății. Trupul, cu diferitele sale componente, corpul cu diferitele sale senzații, și nu normele împreunării legitime (sau, în orice caz, în mai mică măsură), vor constitui principala articulație a păcatului desfrâului”.

Iată, trupul, prin singularizare, prin izolare, devine proprietatea altcuiva într-un mod care poate fi considerat abuziv. Astfel, păcatul major în această situație devine masturbarea, acel act prin care individul poate lua cunoștință de trupul său prin plăcere. Așadar, plăcerea este asociată, fără drept de apel, actului reprehensibil. Trupul fiind cel vizat, confesiunea va consta într-un fel de „cartografiere a păcatelor” acestuia: „În primul rând, simțul pipăitului: «Ai recurs vreodată la atingeri necinstite? Care anume? Ce mângâiai?» Iar dacă penitentul răspunde că «obiectul mângâierilor a fost el însuși», i se va pune întrebarea «Care a fost motivul?» «Ei! Numai din curiozitate (ceea ce se întâmplă foarte rar), ori din senzualitate, ori pentru a ajunge la gesturi nepotrivite? De câte ori? Aceste mișcări au ajuns usque ad seminis effusionem?» Observați că desfrâul începe nu prin faimoasa fornicație, prin raporturile nelegitime. Desfrâul începe prin contactul cu sine însuși… În al doilea rând, după pipăit, urmează simțul văzului. Se impune o analiză a privirilor: «Te-ai uitat la obiecte rușinoase? Ce obiecte? În ce scop? Aceste priviri au fost însoțite de plăceri senzuale? Plăcerile te-au dus până la dorință? Ce fel de dorință?»”.

Se produce, prin această minuțioasă dirijare a confesiunii, după cum ne atenționează Foucault, o schimbare evidentă de paradigmă: de la păcatul carnal ca transgresare a regulii împreunării se trece la păcatul carnal localizat în interiorul trupului. Are loc, vasăzică, „o reașezare generală a păcatului carnal în jurul trupului”. Practic, în centrul preocupărilor noii creștinări, începute în secolul al XVI-lea, stă „trupul solitar și plin de dorințe”.

Dincolo de acest aspect de sesizare a unor mai mult sau mai puțin subtile mecanisme ale puterii, în observațiile de mai sus interesează, zic eu, teama în fața descoperirii trupului, a cărnii, teama că individul poate deveni conștient de sine prin trupul său. Această obsesie a cărnii, a viului, a invadat destul de târziu literatura, adică prin secolul al XX-lea. De-abia atunci carnea a fost, într-adevăr, conștientizată ca element nu numai de senzualitate, ci și de angoase.

La noi, cel care a încercat o explorare îndrăzneață a acestui teritoriu ambiguu, și anume trupul, a fost Gheorghe Crăciun. Probabil au mai rămas multe de spus și de scris despre modul în care personajele sale se descoperă prin trup, devenind astfel din ce în ce mai corporale, mai vii.

Michel Foucault, Anormalii. Cursuri ţinute la Collège de France 1974-1975, traducere de Dan Radu Stănescu, postfaţă de Bogdan Ghiu, Editura Univers, Colecţia „Studii”, Bucureşti, 1999, 440 p.

Despre autor

Raul Popescu

Raul Popescu

Absolvent al Facultății de Litere din Brașov. Și-a continuat studiile în cadrul Universității Transilvania din Brașov cu un masterat de Scriere Creatoare și cu un doctorat despre viața și opera lui Ioan Petru Culianu. Colaborează la „Observator cultural”, „Steaua”, „Astra (Supliment. Literatură, artă și idei)”.
În 2017, a publicat volumul „Ioan Petru Culianu. Ipostazele unui eretic” (Editura Eikon, București, 2017). Textele sale pot fi găsite și pe blogul personal erasmen (https://erasmen-erasmen.blogspot.ro).

Scrie un comentariu