Curios: sînt lucruri pe care le observi doar cînd sar în ochi. În perioada asta, mă conectez doar cînd chiar am nevoie de net. Prin urmare, ascult muzică nu pe Youtube, ci pe Mezzo. Miercuri, am dat de un concert dirijat de Karina Canellakis. Atunci mi-am dat seama că nu am văzut niciodată un dirijor care să nu fie bărbat.
În Clujul copilăriei mele erau doar dirijori: Vasile Mureșan, Gyula Szarvady, Béla Hary, Péter Szegő, Péter Nits. Mai tîrziu, a apărut și o „dirijoreasă”: Katalin Incze G. Dar pe Mezzo și în general la concertele difuzate la televizor, nu văzusem decît bărbați: Claudio Abbado, Herbert von Karajan, Celibidache, Maris Jansson, Nikolaus Harnoncourt, Riccardo Muti, Iván și Ádám Fischer etc. Karina Canellakis nu era deci un simplu dirijor: era, pentru mine, mai mult un simbol al emancipării feminine, adică al deschiderii societății în direcția asta.
„Bagheta nu cîntă”, spun îndeobște instrumentiștii, dar în cazul femeilor, nici nu se punea problema. Înseamnă că mai avem mult de lucru să creăm un mediu propice pentru acceptarea lor și în acest context. Sigur că aici și oriunde altundeva talentul face diferența, dar într-o lume a bărbaților, și cutumele talentului sînt create tot de ei. Din acest punct de vedere, se poate înțelege iritarea unei femei cînd e lăudată pentru frumusețea sau gingășia ei. Nu sîntem ipocriți, dar oricine vrea să fie lăudat pentru meritele lui în domeniul în care lucrează, nu pentru lucruri care nu țin de acesta.
În foto: Karina Canellakis ©Todd Rosenberg
Scrie un comentariu