O distopie dostoievskiană

În 2019, Cosmin Perța a revenit, după un volum de poezie –„Cântec de leagăn pentru generația mea” (2018) – bine primit atât de cititori, cât și de critica literară, cu un roman puternic, impresionant. Este vorba despre „Arșița” (Paralela 45, 2019), parte dintr-o trilogie, împreună cu „Teofil şi Câinele de lemn” (Herg Benet, 2012) şi „În urmă nu mai e nimic” (Polirom, 2015).

Prin ce impresionează, însă, proza lui Cosmin Perța? În primul rând, avem de-a face cu o proză a esențelor, a ideilor. În același timp, ea este și una foarte personală, intimă. Bineînțeles, totul este este trecut prin diverse filtre, montaje, dar este vizibilă, în fapt, gâlceava autorului cu lumea, o gâlceavă metafizică, despre moarte, despre Dumnezeu, despre destin. Avem, altfel spus, o plonjare dostoievskiană în chiar temele tari ale existenței umane. Și tot ca la Dostoievski, ele sunt puse în scenă într-un mod atipic – așa cum în „Frații Karamazov” discuția despre Dumnezeu dintre Alioșa și Ivan este plasată într-un decor minimalist de cârciumă, o impietate, probabil, din partea lui Dostoievski trecută cu vederea de istoricii literari, așa și discuția dintre Teofil și doctorul Wolkonsky despre absurdul vieții are loc la un pahar de vin.

Cosmin Perța este un expert al traumelor, pe care le sondează în cărțile sale până la cele mai mici detalii. Le desfoliază încontinuu, căutând un sens, un rost al lor în viața omului. El, sensul, nu e dat spre descifrare omului simplu, crede Teofil, unul dintre personajele din „Arșița”. Sensul fiecărui destin în parte este cunoscut doar de Dumnezeu. Dar cum putem explica, atunci, moartea copiilor, de exemplu? întreabă doctorul Wolkonsky. Nu întâmplător, așadar, traumele individuale, în proza lui Cosmin Perța, sunt dublate de traumele colective, de absurdul războaielor, de cel al crimelor în masă.

Cosmin Perța este, în proză, un rebel. El nu a practicat cu seriozitate genurile literare la modă, nu a mizat nici pe mizerabilism, nici pe povestirea la firul ierbii, care stă sub semnul lui „aici” și „acum”. În schimb, traumele și obsesiile acestui scriitor prind forme dintre cele mai stranii – cum ar fi fata dracului, un demon interior, un fel succubus, sau subpământa, un ținut misterios, un spațiu de tranziție, un spațiu care duce probabil spre iad. Nu miră, așadar, apetența autorului pentru genul fantastic. Să nu uităm că „Arșița” este o distopie dură, plină de scene de o cruzime explicită. În același timp, „Arșița” este și un roman poetic, cu episoade care conțin bucăți din chiar poemele apărute în „Cântec de leagăn pentru generația mea”. Această combinație dintre proză și poezie dă o notă aparte romanului, dar îi și subliniază caracterul de autoficțiune, că tot e la modă termenul. Îl simți, adică, pe autor în spatele naratorului, care este, de asemenea, și personaj.

„Arșița” lui Cosmin Perța m-a dus cu gândul și la existențialiști. La romanul „Ciuma” al lui Camus, de exemplu. Dar și la piesa „Cu ușile închise” a lui Sartre, unde apare celebra replică: „Iadul sunt ceilalți”. Și în această notă, iată, pot fi interpretate scenele din casa doctorului Wolkonsky, unde personajele se izolează pentru scurt timp de războiul absurd de afară.

Nu numai intertextualitatea atrage la scriitura lui Cosmin Perța, ci și stilul lui, unul direct, tăios, concis, dar și metaforic, poetic, crud și delicat în același timp. În mod clar avem de-a face cu prozator de forță, necruțător cu cititorul, dar și cu el însuși.