„Cred că niciodată o proză (sau un roman) nu e, nu poate fi definitivă, chiar și atunci cînd ți se pare perfectă!” (Interviu cu Marian Ilea)

Între 11 şi 17 iulie 2019 a avut loc la Ipoteşti prima ediţie a Şcolii de vară „Gheorghe Crăciun”, organizată de Editura Paralela 45 în colaborare cu Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu”. A fost o săptămână extraordinară, în cadrul căreia au ţinut cursuri de scriere creativă (creative writing) – în faţa a 15 cursanţi/tineri scriitori selecţionaţi în prealabil – trei „profesori” invitaţi, scriitori cunoscuţi ei înşişi: Florin Iaru, Marian Ilea şi Cosmin Perţa (cel din urmă director editorial Paralela 45 şi organizator al evenimentului, alături de Alexandra Turcu şi Diana Iepure de la Editura Paralela 45). Echipa Literomania (Adina Diniţoiu şi Raul Popescu) a fost prezentă pe tot parcursul taberei de creaţie, în calitate de partener media al şcolii de vară. Vă propunem mai jos un interviu realizat de cursanții Școlii de vară „Gheorghe Crăciun” cu prozatorul Marian Ilea.

Cătălina Bălan: Cum te poţi elibera de autocenzură în scris? Cum faci să nu-ţi pese de părerile celor din jur, mai ales ale celor foarte apropiaţi?

Marian Ilea: Nu există rețete: fiecare aspirant la scris, cu firea și caracterul său (ori, mai degrabă, în pofida firii și a caracterului, în luptă dreaptă cu ele!), trebuie să-și găsească în el însuși resursele, ori resorturile imensului curaj de-a scrie pînă la capăt ce are de spus, asumîndu-și, la o adică, riscurile de a-i supăra pe cei din jur (chiar și pe cei foarte apropiați), dacă ține să devină scriitor, ăsta e prețul de plătit; doar să fie mereu (atît cît îi stă în putință) cinstit cu el însuși! Aici, trebuie puțin dedramatizat: fiind vorba de ficțiune (nu de jurnal intim, nici de pură autobiografie), libertatea scritorului ar trebui să fie nemărginită!

Anna Kalimar: Despre cine n-aţi scrie niciodată? Are scriitorul vreo responsabilitate faţă de oamenii pe care-i cunoaşte?

M.I.: Întrebarea ta, Anna Kalimar, e oarecum complementară celei a Cătălinei Bălan: deci, dacă am avut curajul să scriu despre mine însumi, fără milă, să mă pun în piele de personaj (ce-i drept, am pus cîte ceva din mine în mai toate personajele din proze), atunci, firește, nu cred că vreo responsabilitate (de orice natură ar fi ea) m-ar putea opri de la scris, dacă astfel (și numai astfel) aș putea da viață unui personaj viabil (nu contrafăcut). Am spus și o repet: esențialul e să fii cinstit cu tine însuți!

Alina Pietrăreanu: Ce anume trebuie să aibă un om pe care-l întîlniţi ca să-l vedeţi un posibil personaj?

M.I.: Orice om – fără excepție – poate să devină un personaj de ficțiune interesant, dacă ai răbdarea necesară să înveți să-l vezi și să-l asculți. Ba chiar orice animal (vezi „Moby Dick”) poate deveni un fascinant personaj. Bineînțeles, există o paletă infinită de culori, gradații, intensități din care se poate închega un personaj de ficțiune. De pildă, se pot lua trăsături fizico-psihice de la mai mulți și, în laboratorul scriitorului, se poate face cu/din ele un singur personaj bine conturat (ce-i drept, poate ieși și unul „monstruos”, precum creatura doctorului Frankenstein, ori unul schizofrenic, dual, precum Dr. Jekyll & Mr.Hyde).

Călina Pârău: Nevoia de real pare să fi înlocuit nevoia de imaginar prin pofta pentru statistici, opinii, ştiinţificitate sau realism. Cum se manifestă nevoia de real în răspunsurile pe care le dă azi literatura? Asta legat şi de piesa de teatru pe care aţi montat-o cu deţinuţii de la Penitenciarul Baia Mare. Ar trebui adusă literatura în ghetou? Cum?

M.I.: Oarecum legată de întrebarea Alinei Pietrăreanu e și întrebarea ta, Cătălina Pârău. Văd că vă completați armonios! Așa cum orice om poate deveni personaj, așa și orice loc din lume (ghetou, cătun ori metropolă) poate da naștere la capodopere. Așa că da, scriitorul trebuie să pătrundă și-n gaură de șarpe; nu trebuie să fugă de ghetou, de pușcărie ori de casa de nebuni, așa cum nu respinge nici fantasticul ori oniricul, care (paradoxal) deseori țîșnesc chiar din buricul realului cel mai real, privit prin lupa scriitorului! Să ne gîndim doar la prozele lui Gogol, pe care vi le recomand călduros, și, imediat după citirea lor, vă rog să citiți și eseul „Gogol sau fantasticul banalității” al marelui eseist Lucian Raicu, pentru a vi se lumina mecanismul creației gogoliene, pentru a înțelege subtila întrețesere dintre real și fantastic.

Lucia Lupea: Ce creditați mai mult? Ficţiunea fără autoreferenţialitate, sau autoficţiunea?

M.I.: Pe amîndouă le creditez: fiecare cu rostul ei! A dezbate despre diferențele dintre tipurile de narațiune e un subiect teoretic al dracului de subtil! În ce mă privește, deși tot ce scriu e, în esență, ficțiune (nicidecum autobiografie, nici jurnal intim), în ficțiunea mea pot intra și transfigurările unor momente ori secvențe autobiografice (ceea ce s-ar putea numi elemente de „autoficțiune”), ba chiar și anumite obsesii, fantasme, visuri personale le pot fi transmise (uneori inconștient) unor personaje pur fictive. În paranteză fie spus, îmi amintesc de disputa aprigă și, să-i zic, nițel bizantină dintre unii critici literari: dacă „Amintirile din copilărie” ale lui Ion Creangă sînt autobiografie, ori autoficțiune? Tare complicat să te decizi! Autobiografie transfigurată stilistic, ori autoficțiune?! Sînt, poate, două denumiri ale unuia și același lucru, adică diferență de nuanță, nu de esență.

Savu Popa: Consideraţi că meseria de jurnalist v-a influenţat în vreun fel activitatea scriitoricească? Şi în ce mod?

M.I.: Da, dincolo de zborul imaginației mele, există și două importante surse ale prozelor mele: pe de-o parte documentele din arhivele unui oraș sau sat, povești ale oamenilor locului, etc., pe de alta anchetele jurnalistului din mine, și chiar „fapte diverse” din ziare. Îmi amintesc și de scriitorul italian Dino Buzzati: și lui i-a fost benefică experiența de jurnalist. Numai că aici aș pune și un bemol: retorica „stilului” jurnalistic se poate infiltra ca o otravă în stilul scriitorului; atunci, trebuie să te deconectezi imediat și cînd scrii ficțiune să-l mototolești și să-l arunci la coș pe jurnalistul din tine!

Victor Cobuz: Cînd ştiţi că un text nu mai trebuie revizuit, că este gata de publicare, că nu mai trebuie să interveniţi asupra lui?

M.I.: Cred că niciodată o proză (sau un roman) nu e, nu poate fi definitivă, chiar și atunci cînd ți se pare perfectă! Se poate întîmpla ca azi să ți se pară perfectă, iar mîine neconvingătoare, ba chiar ratată (asta i s-a întîmplat unui Flaubert); de aia e bine să ai cîțiva cititori prieteni, dar necruțători, pe care să-i rogi să te citească și să spună ce văd ei. S-ar putea scrie, ori rescrie, la infinit orice proză, numai că atunci am fi o Penelopă, și pînă să punem punctul final textului (în sens etimologic) am muri!

Eva Sărăşan: Care considerați că sînt cele trei elemente „magice” care fac ca un prozator să fie considerat bun?

M.I.: Ar putea fi trei elemente, ce aparțin stilului. Deci, stilul prozatorului bun trebuie să fie curat (curățat de tautologii, banalități, prețiozități…), dens și tensionat – ca o pînză de păianjen, fără găuri prin care musca-cititor să poată scăpa!

Anastasia Palii: Aţi omorît în proză un personaj inspirat de o persoană reală din viaţă?

M.I.: Nu, încă n-am omorît pe nimeni ficțional, în efigie (nici real, ce-i drept!), dar, firește, i-am cam chinuit pe unii, mi-am luat revanșa, m-am răzbunat pe ei ficțional. Asta-i puterea și deopotrivă slăbiciunea scriitorului! Oameni suntem și noi scriitorii, nu?!