Atelier Nr. 199

Curajul „auctorial” de a sări în gol sau Dunărea ca metaforă a dereglementării (câteva considerații asupra volumului „poeme danubiene” de Peter Șragher)

Reach content for Google search „Peter sragher”

Într-o discuție recentă cu Paul Mihalache, am abordat – recunosc, mai mult în joacă – subiectul identității auctoriale și al „recognoscibilității” unui poet, prozator sau dramaturg după anumite elemente de stil, tematică, structură a textului, construcție a imaginilor etc. Cred că nu am ajuns la niciun rezultat, de altfel, nu ne propuseserăm în seara aceea revoluții în domeniul criticii textuale și, foarte sincer, nici nu mai știu ce cauză susținea fiecare dintre noi. Țin minte doar că ne ciondăneam pe „dreptul” autorului de a se „repeta” sau „reinventa” de fiecare dată spre a fi „(ne)recognoscibil”, respectiv „(im)previzibil”. În acel moment, o a treia persoană care până atunci nu luase parte la discuție și nici nu păruse a-i da atenție, a pus punctul pe i într-un mod neașteptat de concis și de limpede – cel puțin pentru cineva care lucrează într-un cu totul alt domeniu: „Dacă vrea să fie „recognoscibil”, trebuie să aibă grijă să nu plictisească prin repetiție, dacă vrea să fie „mereu altul” sau „imprevizibil”, atunci să nu se risipească în prea multe ipostaze diferite.” Pare ceva elementar, totuși nu există prea mulți autori cărora să le reușească – mai ales pe termen lung – o asemenea echilibristică în relația lor cu publicul. Și încă și mai puțini sunt aceia care intuiesc în mod corect momentul când, (dacă vor considera potrivit, desigur),ar fi oportun să  evadeze chiar și din acest joc aproape didactic al marketingului auctorial, încercând (riscând?) a-și redefini sau înnoi imaginea prin modificări semnificative ale stilului sau tematicii.

 

Departe de a se trăda drept un autor depășit de vremuri și de situație, Peter Șragher demonstrează prin „poemele dunării” nu numai că mai are încă foarte multe de spus în poezia română, europeană și universală, dar și că, la 60 de ani, nu se teme de noi provocări – pe care are puterea de a și le adresa personal, printr-un complex proces de dedublare auctorială – și, implicit, nici de noi începuturi.

 

Cititorul obișnuit cu poezia lui Peter Șragher știe că a avut întotdeauna de a face cu o întruchipare aproape ideală a atitudinii auctoriale mai sus descrise, cu o siguranță de sine aproape matematică în execuția acestui balet al înnoirii periodice parțiale a identității auctoriale, fără abandonarea esenței fundamentale a acesteia: poeme solide, tematic și stilistic echilibrate, alcătuind toturi unitare (capitole, secțiuni sau volume) structural ireproșabile, cercuri închise în mod convingător după un la fel de convingător parcurs cu întoarcere în punctul de pornire, construcții complexe, puternice, de o exactitate nu numai fără greș, ci și capabilă de a defini într-o cheie intelectuală, complicat, dar armonios elaborată, care nici cu gândul nu ar putea trimite la ideea de superficialitate sau lejeritate, o personalitate literară inconfundabilă, perfect definită în complexitatea sa, întotdeauna compatibilă nu numai cu sine (în ansamblu și în detaliu), ci și cu necesarele ajustări de tip „nici prea-prea, nici foarte-foarte”, implementate cu o periodicitate care, la rândul său, respectă un principiu asemănător, bazat pe o combinație de regularitate și aleatoriu ale cărei chei – nu ne va surprinde – le deține, la nevoie le formulează sau le precizează singur autorul.

Pe scurt, de-a lungul timpului, Șragher și-a cioplit, cu migală, pricepere și nu în ultimul rând pe baza unei viziuni cu o intuiție fără greș asupra pieței literare românești, o imagine, un stil și un ansamblu tematic aflate într-o permanentă corespondență triunivocă, și supuse unei dinamici perceptibile, pe alocuri spectaculoase, dar care, controlată în permanență de ochiul profesionist al autorului, evită în mod intenționat aspectul și efectele unui cutremur.

Care ar fi detaliile acestei rețete cu o, trebuie să recunoaștem, incontestabilă perenitate? În principiu, simplificând lucrurile, putem spune că Șragher proiectează la nivelul detaliului ceea ce a aplicat cu succes la acela al ansamblului general: având la bază erudiția autorului (licențiat în anglistică și germanistică, fin cunoscător a cel puțin cinci limbi europene – în afara românei – pe care din când în când le utilizează cu pricepere și profesionalism drept limbi de expresie – și bun cunoscător al istoriei (în principal europene și americane) și al fenomenelor sociale, culturale și politice care o însoțesc și îi modifică uneori în mod dramatic cursul și așa nu prea lin) și structura sa intelectuală complexă, multilateral orientată, dar marcată – concomitent, însă într-o măsură variată – atât de o exactitate cu adevărat germanică și de o disciplină central-europeană, cât și de o tumultuoasă sensibilitate dunăreano-pontică, simbioza stil-tematică-imagine purtând marca Peter Șragher este caracterizată printr-o complexă și solidă disponibilitate metaforică de sorginte intelectuală, dar prelucrată în registru sensibil, un conținut semantic, simbolic și imagistic al textului remarcabil și specific, știind să evite și ispita supraîncărcării, și capcana incifrării excesive, o dimensiune spontan-performativă lăsând loc – desigur, până la proba contrarie și în limitele permise de autor – chiar și pentru improvizație, o tematică (nici banală, nici hiper-incifrată) accesibilă cititorului informat și / sau dotat cu o intuiție de formație intelectuală, dar, la nevoie, și sensibilă (aici, controlul auctorial asupra fluctuațiilor este mai permisiv), o sumă vectorială savant dozată de originalitate / creativitate metaforică și imagistică, respectiv rapel (desigur, ingenios și atractiv, adesea bazat pe intertextualitate, dar nu numai) la motive familiare, acceptabilă – ca procedeu și ca rezultat – de către publicul-țintă (definit, alcătuit, sintetizat pe baza tipului de spectator desris mai sus), dar și exercitând asupra acestuia o influență vrând-nevrând subiectivă, dar în felul său formatoare, și, last but not least, o dinamică a ajustărilor și a înnoirilor care să atragă atenția fără să deranjeze: finaluri de poem trimițând la un alt tip de conotație decât cel(e) cu care fusese obișnuit cititorul până la momentul respectiv, figuri de stil ajustate în mod spectaculos (la nivelul aspectului exterior, al tematicii și al simbolisticii), dar nu dramatic (la nivelul structurii de bază), modificări neașteptate, cel mult (plăcut) surprinzătoare ale periodicității mai sus menționatelor ajustări, creșterea sau scăderea aportului dimensiunii performative, al acelei spontaneități bine coordonate și regizate auctorial în anatomia generală a poemului sau a volumului, modificări (la fel ca toate celelalte, „în limitele cuvenite”) ale ansamblului tematic specific autorului (de exemplu, se poate surprinde publicul prin a-i dedica un volum întreg (și încă scris împreună cu un autor străin) lui Arghezi, ba chiar prin a alcătui un briliant poem performativ (bazat în principal pe aliterații) „numai” despre cireșele de la Mărțișor, dar niciodată prin  „poeme de slavă” întrucât, urmărit de Securitate pe vremea lui Ceaușescu (și cu toată admirația nedisimulată la adresa autorului „Cântecului de adormit Mitzura”), Șragher consideră că asemenea abordări  frizează „cultul personalității” (chiar dacă este vorba despre personalități cu o dimensiune artistică și / sau morală incontestabilă și mai mult, plecate de mult timp dintre noi), compromis pe care îl refuză fără drept de apel sau, în limbajul pe care am încercat să îl acredităm prin aceste rânduri, „o schimbare în afara limitelor admise”.

Credem că, indiferent de dimensiunile sale, această introducere a fost necesară chiar și pentru cititorii care îl urmăresc de mult timp pe Peter Șragher, fiind obișnuiți cu stilul său ( pe care am încercat să îl descriem – în ciuda aparențelor, totuși, succint) pe parcursul paragrafelor anterioare. Și aceasta întrucât cel mai nou volum de poezie al său, titlul bilingv „poemele dunării” / „danube poems”, aduce – probabil după mult timp – schimbări de o amploare, însemnătate și un impact neobișnuite în creația lui Șragher.

În primul rând, avem de a face, încă din titlu, cu un destinatar al unui tip de ”apoteoză directă” care autorului îi era cu desăvârșire străin: chiar dacă este vorba despre Dunăre, așadar mai degrabă un obiect decât un subiect al apoteozei iar, pe de altă parte, un motiv fundamental al culturii, dar și al identității noastre naționale, Șragher nu ar fi scris niciodată întru slava cuiva sau a ceva.

(Să nu confundăm lucrurile: poeme precum „Brat i Slava”, dedicate tradițiilor, legendelor și frumuseții complexe ale unor locuri care l-au impresionat pe autor, nu au nimic de a face cu apoteozele directe, fie și sincer admirative, respectiv patriotice, de care acesta s-a ferit cât a putut până acum.)

nu știu cum reușeam
să urc apa
dar niciodată nu m-a atins
dunărea
munții din depărtări
rotunjiți de ceața începutului
de zi
mă ridicau de fiecare
dată
în cer
să nu mă-nec în
bucuria mea

(„în fiecare dimineață”)

A se observa contribuția la potențiala apoteoză a aspectului grafic al textului – dunărea scoasă în evidență prin scrierea cu caractere cursive, precum și dimensiunea de început / sfârșit de lume atribuită fluviului: pe apele sale se poate „călca” precum în timpurile biblice, iar ipoteticul înec în apele fluviului este, de fapt, o scufundare „în bucurie”. Explicația aparentei ”deraieri” ne așteaptă însă mai aproape decât ne-am putea imagina: următoarea strofă, care, de altfel, încheie poemul,  conține deja – oricât de sensibilă și de grijuliu mascată – demitizarea:

niciodată n-am
mai văzut vaci
adăpându-se din dunăre

doar o dată
am zărit
soarele
înghițind fluviul până la
rădăcina salciei
ca să nu-i mai cadă
lacrimile
și vântul să nu mai tremure
printre frunzele ei

Dacă nu ar fi splendoarea imaginii soarelui înghițind dunărea „până la rădăcina salciei”, am putea bănui aici chiar o urmă de sarcasm (nu o dată prezent în creația autorului), dar, dată fiind evidenta participare subiectiv-afectivă (v. „ca să nu-mi mai cadă lacrimile…” etc.), ipoteza este exclusă, chiar dacă ultima strofă începe, mai degrabă șocant, prin negarea adevărului  / viziunii mitologice clamate în strofa anterioară: „n-am / mai văzut  vaci / adăpându-se din dunăre.” Un exercițiu stilistic și chiar tematic fioarte dificil, absolvit, s-o recunoaștem, cu brio de către autor. Chiar dacă a depășit în amplitudine și intensitate tot ce s-ar fi putut imagina până acum în materie, schimbarea a fost, de fapt, în permanență manevrată (chiar dacă „din spate”) cu siguranța obișnită și, în principal, reintegrată în mod convingător și „la vedere” între acelea „legale & acceptabile”.

Un al doilea exemplu din aceeși categorie:

Până la proba contrarie, „dunărea curgând” pare a fi cel mai apoteotic dintre textele din această categorie, impresia pe care banalitatea aparentă a titlului, acel „o” în aparență extatic din primul vers și apoteozările pe bandă rulantă (și, desigur, marcate prin caractere cursive) care urmează, începând cu aceea a cailor de letea nu fac decât să o amplifice:

o dunăre

curgi
așa cum ești
dezbrăcată de orice
dorință

curgi
fără să-ntrebi pe nimeni
încotro s-o iei
fugi în galop cu
caii de letea
neîmblânziți

Semne de întrebare ridică și locurile comune de tip „curgi / așa cu ești”, „curgi / fără să-ntrebi pe nimeni” sau „caii de letea / neîmblânziți”, cu totul nespecifice pentru Schrager, în general izcor nesecat de metafore surprinzătoare și originale.

Soluția ecuației, la fel de ingenios identificată și legitimată până la urmă și ea în contextul stilistico-tematico-imagistic inițial al autorului, trebuie căutată din nou acolo unde nu ne-am aștepta să o găsim, dar mai ales în urma lecturării atente a întregului poem: trebuie plecat de la cascada de imagini în aparență banale și inutile care, până la proba contrarie, îneacă textul cu o cruzime chiar mai aprigă decât aceea a apelor dunării atentând la viața cailor de letea. Doar că totul se desfășoară sub bombardamentul necruțător al ironiei și autroironiei auctoriale. Ar fi greu să luăm în serios o dunăre apoteozată cu concursul unor aparente truisme în timp ce ni se vorbește în detaliu despre mizeria aferentă dorului de ducă  al fluviului supus astfel (din nou) unui necruțător proces de demitizare și trimis „să se spele” printre norii albi din inabordabilul cer de deasupra. De o soartă mai bună și de o atitudine auctorială mai blândă nu are parte nici măcar autorul-personaj însuși care, în virtutea reușitei acestui exercițiu stilistic (încă și mai dificil decât cel anterior), se autocondamnă (aproape că am fi simțit nevoia să scriem se autodamnează) la o pedeapsă mai grea decât aceea a fluviului („spălarea” mizeriei din păcate), dar în primul rând, de dragul rotunjimii și al coerenței poemului, își sacrifică statutul demiurgic de autor subiectiv atoateștiutor de până acum și își asumă statutul ingrat de „personaj” (și neînsuflețit, și damnat) în bătaia vântului și în voia soartei pe care însuși – și de data aceasat împotrivă-și – le manipulează. Rar ne-a fost dat să asistăm la o demonstrație de sacrificiu auctorial mai dramatică, mai convingătoare – și, în plus, făcută la vedere.

O victorie stilistică asemănătoare atât ca procedeu, cât și în materie de complexitate este poemul „așa nu s-a călit oțelul” cu diferența că șarja anti-dictatorială și auto-ironică este aici mult mai polemică și, de aceea, mai vizibilă. Nu vom intra în detalii, procedeul este asemănător aceluia din „dunărea curgând”, doar că se desfășoară, așa cum scriam, aproape ostentativ și sub ochii noștri, ne vom mărgini la a cita finalul poemului, poate partea lui cea mai sarcastică și, în același timp, cel mai „înverșunat” justificată din punctul de vedere al caracterului poate prea brusc, prea radical al schimbării:

fierului i s-a răpit
viaţa
şi dorinţa de-a fi un fier
progresist
e-abia un fier retrograd
sărac fier
de plâns fier
umilit
doborât
aruncat la pământ
în batjocură
devenit aproape pământ
a uitat de puterea care l-a făcut odinioară
de neînvins

aşa nu se poate căli oţelul
aşa nu s-a călit oţelul
tot fier a rămas

Credem că încrâncenarea de care sunt impregnate versurile (și acum vom înțelege poate mai bine de ce Șragher s-a străduit din răsputeri să le simplifice până la aparenta banalizare) ne scutește de orice fel de comentarii suplimentare.

O altă mutare riscantă a autorului, un alt salt mortal în gol care – for a change – i-a reușit fără îndoială este apelul (aici mai degrabă rapelul) la mai sus amintitele locuri comune, banalități, expresii folosite până acum de sute și mii de ori în zeci de mii de texte cu pretenții poetice. În mare parte am explicat și acest complicat slalom semantico-simbolico-imagistic (total asumat și în mod evident intenționat) al autorului printre provocări, semne de întrebare de către el însuși ostentativ ridicate, interogații rezultate în urma acestui joc, în ciuda a orice, periculos și imprevizibil, explicații impregnate în fiecare moment de riscul imprevizibil al caducizării și temerare tentative de întoarcere într-un port familiar, dar pe trasee întotdeauna necunoscute, pe pojghițe de gheață prea subțiri pentru dans și prea solide pentru topirea în necruțătoarea apă care năvălește din toate direcțiile (superbă imaginea „dunării ca prevestire a potopului”), pe punți pentru a căror soliditate nu garantează nici măcar arhitectul care le-a construit în disperare de cauză sau, în sfârșit, încercând a „călca apa” într-un moment când nici măcar adevărurile biblice nu mai cred în propria lor reabilitare (pe dunăre se pricep să mai calce, what a surprise, numai caii de letea supuși, la rândul lor, unui necruțător, deși în aceeași măsură mitic și demitizant proces al „fluidificării” („și din copitele lor / iese spumă de mare / și coama lor se face /val / la ceas de seară”).

Dar când se apucă de o treabă, Șragher nu se oprește la jumătate.  Dacă șochează, șochează până la capăt, dacă nu, nu se mai apucă. O altă dimensiune a „dereglementării” auctoriale din acest curajos volum care demonstrează că, în ciuda unor „vorbe de duh” scăpate ca din întâmplare de binevoitorii dornici de glorie peste zi (fiindcă peste noapte s-ar putea întâlni cu spectrul încrâncenat al lui Șragher baleind printre bariere și alte categorii de adversități), autorul se află la kilometri întregi distanță de cărările  prăfuite ale academismului, o reprezintă alunecarea subită a expresiei poetice (în mod obișnuit de o savantă, dar echilibrată complexitate metadorică și intelectuală) către o subită și suspectă oralitate:

somn de dunăre
lângă somn
dorm dorm
somn lângă somn
somn de om
somn de om
somn somn

(„somn de dunăre”)

Iar dacă secvența de mai sus ar mai putea fi încă explicată printr-un rapel la aliterațiile care fac deliciul show-urilor inimitabile ale performerului Șragher, există și momente când explicația aparentei „folclorizări” a versului trebuie căutată în altă parte:

curentul îi aruncă
în  apa cea mare
fără de mal
şi-i învârte curentul
iute de tot
pe-o parte a solzilor
pe cealaltă parte a solzilor

(„peștii vorbesc”)

Este poate unul dintre cele mai dificile, dar în același timp și cele mai provocatoare fragmente din volum. Tonul afișat de „baladă populară” (totuși, în treacăt fie spus, prea ostentativ pentru a fi autentic) i-ar putea determina pe mulți cititori mai puțin atenți să închidă cartea și să-și reorienteze preferințele. Dar ruleta rusească cu cititorul îl prinde într-o asemenea măsură pe Șragher, încât continuă pe același ton jocul periculos al provocării, cu care, de parcă nu i-ar fi ajuns ceea ce aruncase în luptă până acum, mai și încheie poemul („scăpând” la mijloc, by the way, o „aleatorie” rimă de nivel Toma Alimoș):

aşa mor peştii
de dunăre
în marea neagră
la ceas de noapte
când au uitat
să înoate

Numai că, la fel ca și până acum, experimentatul maestru știe precis ce face și cu ce piese joacă și, mai ales, este conștient că ceea ce se prezintă sau se vinde într-un nejustificat exces ridică semne de întrebare. Altfel spus, continuarea aceluiași procedeu „școlăresc” în două secvențe – în rest, de importanță crucială  în poemul „peștii vorbesc” – este prea evident pleonastică pentru a nu ascunde ceva mult mai profund: în acest caz, o metaforă complexă (care, prin înverșunarea și virulența cu care este utilizată, aproape că seamănă a șarjă) tocmai despre ideea de dereglementare, dezorganizare, abandonare a complexității disciplinate atâta timp și cu atâta trudă construite. Pe scurt, Șragher descrie metaforic un proces care îi este profund antipatic tocmai cu ajutorul unui exemplu de aplicare a acestui proces: dereglementare în general desființată (metafoeric, desigur) cu ajutorul „dereglementării” în expresia poetică. Dar această „meta-metaforizare” nu i-ar fi fost suficientă lui Șreagher, dacă ar fi rămas numai la nivelul dimensiuni stilistice a textului: în ciuda banalității expresiei utilizate, pe plan tematic, tot de o descriere a unei degringolade, dereglementări a unei existențe care până atunci cursese – ca și fluviul – lin și în conformitate cu reguli incontestabile și imuabile: peștii întorși pe o parte și pe cealaltă înainte de a fi zdrobiți („înecați”?) și aruncați în mare (-a întâmplător neagră) în care uită să înoate (când? – nu vă fie cu mirare, tocmai la ceas de noapte la fel de neagră ca și marea care a generat-o ) reprezintă o imagine solidă și convingătoare a aleatoriului biruitor asupra  celor precis determinate, al creșterii nemăsurate a entropiei într-un univers care nu mai recunoaște existența Constantei lui Planck, apoi – oricât de banal ar suna -, da, a morții asupra vieții, a anorganicului asupra organicului, a descompunerii asupra principiilor creatoare ale formei  perene, și formatoare ale structurii solide și constante.

Spiritele sensibile și vibrante merg încă și mai departe. Fosta mea studentă, tânăra și în toate „neliniștita” poetă Judit Antal, vede aici un avertisment la adresa umanității și (poate și în calitate de natură de două ori influențată de spiritul miticului fluviu central-est-european – deși și-a ales slovaca drept limbă a expresiei artistice, Judit face parte din minoritatea maghiară din țara în care s-a născut) identifică dunărea cu omenirea și, la un nivel superior, chiar și cu lumea în care trăim și care – da, la fel precum fluviul care dă titlul volumului – alunecă (mult prea) liniștită către o catastrofă pe care deocamdată nici nu o bănuiește.

În concluzie, revoltându-se împotriva propriei liniști, a propriului somn de dunăre, și dovedind apoi că de fapt nu și-a încălcat niciodată regulile, ordinea și disciplina complexă, dar tumultuoasă a gândurilor, poetul este învingător nu numai asupra celor care l-ar fi putut suspecta de epuizare ideatică și imagistică, dar și asupră-și, ca om și creator. Departe de a se trăda drept un autor depășit de vremuri și de situație, Peter Șragher demonstrează prin „poemele dunării” nu numai că mai are încă foarte multe de spus în poezia română, europeană și universală, dar și că, la 60 de ani, nu se teme de noi provocări – pe care are puterea de a și le adresa personal, printr-un complex proces de dedublare auctorială – și, implicit, nici de noi începuturi. Or, înainte de orice, acest tumultuos și curajos volum dedicat dunării (așa, scrisă cu litere cursive și cu d mic) reprezintă un nou și pasionant început în creația poetului, proiectând-o spre tărâmul nemărginit al universalității.

 

Susține Literomania

cartepedia.ro
cartepedia.ro
elefant.ro

Despre autor

Mircea Dan Duță

Mircea Dan Duță

Mircea Dan Duță - poet de expresie cehă, filmolog și traducător. Volume de poezie: „Peisaje, zboruri și dictări” (2014) și „Citate la conservă, complexe de inferioritate și drepturile omului” (2015), ambele apărute la Editura Petr Štengl, Praga. Publică în principal în Cehia, dar unele dintre textele sale au fost traduse și publicate în Marea Britanie, SUA, India, Italia, Slovacia, Bulgaria, Muntenegru, Kossovo, România. A tradus din cehă/slovacă, dar și din polonă, slovenă, bulgară, engleză și franceză în română și/sau în cehă. Publică volume și articole de specialitate (în domeniul teoriei, criticii și istoriei literare sau de film). Este membru al PEN Cehia și PEN România și organizator de programe culturale (în principal literare) în Republica Cehă, Slovacia și România.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: