„puțin… suficient: suportabil poate” de Vlad Niculescu (fragment)

*******

Hașurată de felinare, pietonală viața. Și la opt, și la nouă, și mai tîrziu… Vii și nu-i doar treaba ta în ce cămașă. De pe mine, conștiința precisă că pe tine totul se-adună.

*

Tu, în cămașa mea: nu te-agiți – nu se-animă. Dar te-agiți și, la piept – în piept –, vizibil preocupată, ți-ai scos să-i agăți, cu singura mînă liberă, ochelarii. Eu – și tu tot mai indignată – cotrobăind după ceva util dar improbabil în sacoșa care îți atîrnă de braț. Și-ți ascult inima, acum și mai dispusă să mă execute sumar, la-nceput întîi și iarăși, dar pe invers, la fiecare sfîrșit de suflu.

*******

„Răsfățați de zori din preaplinul zorilor.” „Consolați de iubiri din simțirea lesne de înduplecat a iubitelor.” Pe plajă, pe rînd. Se deșteaptă, indiferenți la tot ce ar fi naufragiu în asta.

*

Aluzii, toate veninoase, la valizele găsite ieri în foișorul instalat, atent instalat, decorat… și ceremonia exclus să nu se țină! „Să plecăm!” „Să plecăm!”?? „Să scăpăm!” Și-i ușor (mai ales cînd ai mai încercat) să crezi că eu și, la scurt timp, altcineva… Cine?

*******

Cumva și ca să mă asigur că-i un troleu ce așez pe fir, că nu înalț naibii galben-negru vreun drapel, mă atîrn, suficient de greu, de ceva ca o frînghie.

*

Să fi visat, te-aș fi prevenit. Dar, vezi, am aflat ce infantă și-a făcut o deprindere, a răsfăț, să mă tot zăpăcească. „Doar cerneală!” Să sperăm, iubire. Să sperăm. Sub ochi – la ochi… Mai vînătă decît ți-a trebuit ție să-mi scrii, pe proprie răspundere, că „nu reiese”.

*******

Fiecare casă pe seama cîte unei ferestre. Fiecare fereastră cu pîndarul ei. Plătit cu nasturi drept monezi, sau uneori doar cu pastile. Și de ce-s eu singurul să fi uitat cum deja unii nu te mai vorbeau doar de bine?

*

Așa, din auzite, aflu: destule. Despre…? Despre ce? Acolo unde chiria te costă lunar cît, lunar, ne costa împreună viața. Temă viața. Tot încerc (și nu-i de-ajuns, nici n-ar conta în ce fel) să-ți las inima singură.

*******

Îmbrac cămăși în care să te îmbrățișez. Fie eu, fie tu, putem dormi pe urmă în ele. Scapătă felinare, pîlpîie radioul. Acum tramvaiele vin, chiar dacă – neclar de ce – nimeni nu s-a mai coborît din vreunul.

*

Cu un singur deget, însîngerat de la împunsătura croșetei, tu, rulînd ușor pe cursor. Ușor-ușor, pînă ce uiți și nu găsești deplasat… nici frivol, că… Între, țipete ca de păsări: bîiguieli, hulubăieli, deliruri

*******

Și evident că nu la fel de calm ori de înșelător de simplu, în mulțime, pancarte; iar spre seară, monocolore, baticuri. Umezi, și le aștern peste nări și gură – peste întreaga față, nedumerită, cum deja ustură. Și pînda la vedere-a țestoaselor… Cum se umplu piețele, iubire, de parcă nu te-aș mai găsi!

*

Cînd, în registre joase, știrile ne aduc inutil la realitate, e vară. Seara vine, căldura se lasă – noaptea, abia dacă o problemă. Tsin-tsin… deviate spre periferie, alte cîteva tramvaie se-animă, filează și se sting.

Vlad Niculescu s-a născut la București în 1967. A petrecut copilăria și adolescența timpurie la Piatra Neamț, apoi a revenit la București. Absolvent de limbi clasice la Universitatea din București; a continuat cu studii de patristică la Universitatea Catolică din Washington D.C., urmate de studii de filosofie la Universitatea din Toronto. În prezent, predă filosofie în Statele Unite ale Americii, la Universitatea Bradley. A publicat la Editura Tracus Arte două volume de poezie: „Chitanțier” (2016) și „Dale” (2019).

Poeme din volumul în pregătire „puțin… suficient: suportabil poate” de Vlad Niculescu

Foto: „Stillness of Identity” de Nijole Rasmussen (sursa foto)