Ciocănitoarea

Îi spuneau așa pentru că avea obiceiul să-ți facă morală, dacă nu te comportai cum dorea. Dacă, cumva, cu bună știință sau fără să știi, i-ai trădat încrederea în capacitatea oamenilor de a fi tandri cu semenii lor. Azi, ieri sau cândva. Nu conta că între timp nu mai știa nimeni prea bine ce s-a întâmplat. Se îndrepta către tine pe bicicleta ei cochetă, se oprea exact în fața ta, cu un picior la pământ și altul pe o pedală și te întreba de ce ai făcut așa ceva. Îți tăia drumul, n-aveai cum s-o ocolești. Zadarnic îi admirai minunatul vehicul primit cadou la sfârșitul clasei a treia pentru că luase premiul întâi, ca toată clasa, trei ani la rând. Tatăl ei vânduse niște oi ca să i-o cumpere. Puteai să mângâi ghidonul negru și apărătoarele galbene ale roților oricât pofteai. Ciocănitoarea insista să-i dai un răspuns. Erau multe probleme pe lume, femeile aveau obiceiul să bârfească, bărbații înjurau din te miri ce sau spuneau porcării, cumpărătorii de brânză veche, caș, urdă și lapte, de la stână, uitau să plătească cu săptămânile, câte unul o mai ciupea de obraz când se dădea jos de pe bicicletă, ispitit de zâmbetul ei de nimfetă, un copil în care femeia înmugurea confuz, somnolent, cu cât mai somnolent, cu atât mai fermecător. Totuși, mulți începuseră să o evite ca să scape din ghearele justiției omenești măcar un răstimp oarecare din mișcarea de revoluție a Pământului.

Într-o primăvară, zarzării și merii înfloriră târziu, după un șir de zile reci și alte câteva însorite, dar înfloriră. Flori mici, albe și rozalii se deschiseră una după alta, în aer, și-apoi, mult prea repede, începură să se scuture pe pământul proaspăt săpat de prin grădini sau pe iarba atât de verde, încât dacă o priveai mai mult te lua amețeala. Amețeala vieții în sine, percepute senzorial, nu filozofic. Ceva adânc și fără nume dinăuntrul oricărei ființe se recunoaște în explozia de fire și firișoare, drepte sau culcate, orânduite cu bună măsură sau de-a valma, spălate de ploaie, care se îndeasă unele în altele și invadează totul, dacă nu le tai cu coasa sau nu le tunzi cu mașina. Cu atât mai adânc și mai tulbure este acel ceva dinăuntrul tău la șaisprezece ani. Ciocănitoarea s-a urcat pe bicicletă și-a pornit cu ea hai-hui, peste câmpurile administrate de asociația înființată la câțiva ani după schimbarea regimului, unde se cultivă, cu precădere, grâu și porumb. Sau de-a lungul râului, pe cărarea înaltă și șerpuitoare a digului care a ferit satul de inundațiile postdecembriste. Nu era nimeni acasă atunci. În fapt, casa nu era locuită decât noaptea. Tatăl stătea la stână. Mama pleca devreme la bătrâna de care îngrijea și-i căra după ea pe cei doi frați mai mici. În ziua în care au înflorit zarzării și merii, îi lăsase pe masă micul dejun: o eugenie și un măr, atât mai rămăsese în punga primită la o înmormântare.

Undeva, poate pe podul de la o margine a satului, s-a întâlnit cu o dubiță albă. Podul e vechi și durabil, străbătut în ambele sensuri de oameni, căruțe și mașini sau tractoare, de motorete, motociclete, scootere și, bineînțeles, de biciclete, izbit iarna de sloiuri de gheață, cu pilonii îmbrățișați în anotimpul cald, pe sub apă, de copiii neastâmpărați sau de lianele unor arbuști invizibili. Șoferul a deschis geamul tocmai când se apropia mesagerul pe două roți și peste apele mâloase de primăvară s-a revărsat o chemare irezistibilă: „Oh, oh, oh, vreau să mergi cu mine în Casablanca/ Oh, oh, oh, să te sărut cum n-am mai sărutat pe alta…”. Pe geam s-a văzut în același timp un cap cu o claie de păr cârlionțat, negru ca pana corbului. Și o mustață asemenea. Dubița a frânat brusc, gemând și scrâșnind din toate încheieturile. Există un raport invers proporțional între cantitatea lingvistică a declarațiilor de amor și substanța emoției. Marile iubiri sunt laconice. Taciturne. Năvala vocabulelor pune totul sub semnul întrebării. Stânjenește. Are ceva indecent. Ciocănitoarea nu avea încredere în cuvinte. Poate doar în acelea care indică o țintă clară a drumului. Destinația. Apoteoza. Așezată lângă șofer, cu bicicleta odihnindu-se în spate, mai străbate și astăzi lumea. De-atunci, oamenii își pot vedea liniștiți de păcatele lor. Nimeni nu le mai tulbură diminețile, după-amiezile sau serile tihnite cu o întrebare la care nu există răspuns.