Poezie

Curînd vei uita şi în locul rămas va încăpea dragostea

Curînd vei uita şi în locul rămas va încăpea dragostea
(tatei)

Moartea e singurul artist care termină
ce ai de zis.
Ea lucrează pe sub pămînt cu uneltele sale:
îţi ciopleşte alte şi alte
chipuri,
pînă la os. Atît de meticuloasă că
o poţi confunda
cu viaţa. Din trupul tău
se vor ivi bunicii, străbunicii şi tot aşa, un şir
neîntrerupt pentru care la capătul acesta
cineva trebuie să se asigure
că a închis robinetele, a dus gunoiul şi a decuplat
curentul. Cineva trebuie să care valizele.
Noi eram nemuritori, tata.
Aveam doar început,
însă soarele nu putea rămîne veşnic
în ziua aceea dogoritoare de la Porto Pollo.
Un timp a fost multă ploaie, şi ploaia a stat,
a nins şi s-a oprit.
Lucrurile s-au tot repetat, iar lumea s-a întors
de pe o parte pe cealaltă ca şi cum nimic
nu se întîmplase.

Remote control

E o lume plină de corpuri dar eu vreau
timp. Vreau trenurile şi lucrurile nemişcate
din ele.
Între noi aburul alb al vitezei se va risipi
şi vom înainta, în sfîrşit,
pe linia fină de căldură: La Ciotat, încălţătorul de plastic (lung,
să nu te apleci), masa de seară, îmbrăţişările, obiectele de grădină,
suportul IKEA pentru ghiveci.
Memoria e un senzor de încălzire
(şi de distanţe). Nu există timp.
Doar conversaţie.

Înot

Iar m-a înghiţit balena şi îmi spun că
nu sînt pregătită de
moarte aşa, cu părul nevopsit
şi unghiile roase,
ca şi cum ar trebui să mor fiind
altcineva. Deşi picioarele mi s-au desprins de mult.
La capăt sînt toate lucrurile
pe care le-am dorit vreodată
(mereu la aceeaşi distanţă).
Înot.
Poate e dragoste
sau poate
doar apă fierbinte.

Mașini de perforat

Oamenii se lipesc unii de alții,
se suprapun.
Memoria își are poveștile ei teribile,
de nepronunțat. Istoria care se scrie este istoria
nimănui.
Oamenii se plictisesc laolaltă. Toți cei pe care i-am cunoscut
s-au plictisit la un moment dat
ori au murit. Doar dragostea și mașinile de perforat
trec dintr-o zi în alta
ca printr-un zid.

Femeie

Stau în faţa ta,
un eveniment simplu: picioarele, sînii,
fundul, vîrsta,
ochii. O femeie, poate
nu în ordinea asta.
Mîinile mele au purtat sacoşe, poşete,
au spălat vase, au scris
şi au mîngîiat. Niciodată la fel.
Doar picioarele o iau mereu unul
înaintea celuilalt. Lucrurile
nu se vor opri aici.

Poeme din volumul Lucru de mînă de Alice Popescu (casa de pariuri literare, București, 2017)

Despre autor

Alice Popescu

Alice Popescu

Alice Violeta Popescu (n. 27 Ianuarie 1970, Buzău) a debutat în poezie la 17 ani. A publicat în revistele „Suplimentul Literar Artistic” al „Scînteii Tineretului” (SLAST), „Astra”, „Contrapunct” și, ulterior, în „Dilema Veche”. Debutul poetic în volum are loc în 2013 cu „Sfoara de întins rufe”, carte apărută la Ed. Pandora M în colecția „Cercul Poeților Apăruți” (coord. Svetlana Cârstean). Este absolventă a Facultății de Litere, Universitatea București (secția română - engleză, 1995) și a unui Master în Literatura Română Contemporană din cadrul aceleiași universități în 1996. În 2007 obține titlul de doctor în filologie (coordonator științific prof. dr. Nicolae Manolescu) cu o teză publicată în 2009 la Ed. Trei, sub titlul: „O sociopsihanaliză a realismului socialist”. Cartea primește premiul de debut pentru eseu al revistei „România literară” în 2010. Între 1998 și 2005 a fost semnatara rubricii „Imaginarul publicitar” din revista „Dilema” („Dilema veche”), iar între 2005 și 2013 colaboratoare a „Dilematecii”. În prezent, este lector univ. dr. la Universitatea Titu Maiorescu din București, unde predă limba engleză.

Scrie un comentariu