Citiri cu coada ochiului

Dacă-i rogi frumos pe sfinți, ai noroc la văduve

Nu cu mult timp în urmă, după un simpozion „biblic” la Academie, vesel și sub scut, cum ziceau romanii, am coborît în Lăpușneanu și mi-am cumpărat de la anticarii de acolo Decameronul lui Boccaccio. Nu aveam în casă, spre rușinea mea, nici una dintre ediții, doar note, însemnări și rezumate foarte concise după o lectură de acum mai bine de zece ani, într-un caiet cu 300 de file, îngălbenit și pătat de cafea…

Mi-am luat, deci, cu numai 30 de lei, ediția din 1966 de la Editura pentru Literatură (colecția BPT, după care plîng mulți cititori ca mine și ca domniile voastre), cu traducerea, mai presus de orice laudă, a Etei Boeriu. Ediția are și colofon (o raritate în zilele noastre). Zice la sfîrșit cam așa:

„Și s-au tras din această carte 60.100 de exemplare boșate, pe hîrtie nobilă de ziar, și s-a tipărit în anul de grație 1966, în luna lui iulie”.

Vă dați seama, cinstiți cititori? 60.100 de exemplare! Nici premianții Nobel pentru literatură nu se vînd astăzi în tiraje mai mari. Ceva s-a petrecut cu bietul român, săracul, între timp. Nu-mi dau seama prea bine ce. Dar nu cred că se citește mai puțin decît în 1966.

Se studiază mult la laptop și calculator, știu bine asta, în poziții incomode, pe-o parte, într-o dungă, cu coatele pe genunchi: eu însumi sînt constrîns de meserie să consult studii în pdf și cărți „electronice”. Și, oricum, nu mai sîntem în 1966 de mai bine de 50 de ani, cum trece timpul, parcă a fost ieri.

Între timp, ispitele s-au înmulțit. O stihie luciferică își face pretutindeni de cap. Lumea a dat de libertate, de plăceri, de vicii, de frivolități. Călătorește la Milano, la Amsterdam, în Porto, în Corfu, aiurea. Se combină în formațiuni (in)stabile. Vrea să iubească și să fie iubită. Instantaneu. Se prosternă în „basilica sexului”, ca să citez dintr-un poet gingaș. Rostește psalmi erotici. Vizitează muzee, piațete, „The Bathhouse of the Winds”, în Atena, ascultă instrumentiștii din Monastiraki, din Place Pigalle, bea Cinzano, Martini, Uzo, Bourbon, limonadă parfumată, face poze, vrea să devină extrem de fericită într-un timp extrem de scurt, într-un cuvînt, maximum de juisare în minimum de timp.

Dar de citit, tot citește, cred. Sau mă înșel?

Așadar, am Decameronul lui Boccaccio. Mi-am procurat cu 30 de lei cîteva zile de bucurie intensă (deși titlul promite fix zece). Din cîte observ, bucuria s-a ieftinit simțitor. Nu peste mult, o vom cumpăra gratis, dacă ăsta se mai poate numi negoț.

Vreți să vă spun o poveste? Iată, aleg povestea a doua din ziua a doua. Are și aventură, și întorsături de soartă, și dialog, și sex nebunatic, are de toate. Ascultați:

Înainte de a porni la un drum lung, un anume Rinaldo din Asti spune, prevăzător, o rugăciune pentru odihna părinților Sfîntului Iulian. Nu știm care Sfînt Iulian, sînt mai mulți (despre unul dintre ei a scris și Flaubert), dar eficiența lor este comparabilă, sfințenia nu are grade. Mă întorc la Rinaldo. Umblă cît umblă, călătorește cît călătorește și, la un moment dat, intră în bucluc. Este jefuit de trei tîlhari. Rămîne desculț, numai în cămașă, în pustietate. O pornește, amărît, spre Castel Guiglielmo, dar află porțile orașului închise, cu punțile ridicate. E noapte, frig, cerul este sticlos, înghețat. Se plînge în gînd Sfîntului Iulian, crede că sfîntul l-a uitat. Dar Iulian nu-i un amnezic. Lamentația lui Rinaldo are efect instantaneu. Dacă știi cum să-i iei, sfînții sînt săritori la nevoie:

„Ci sfîntul Iulian, sub paza lui ținîndu-l, fără zăbavă îi rîndui altminteri culcușul” (volumul 1, p.111).

O văduvă „frumoasă la trup ca nimeni alta” îl aude și-i deschide o portiță secretă în cetate. Rinaldo intră în casa femeii și este primit cu multă bunăvoință și pricepere. Văduva cea frumosă îl poftește în baie, să se curețe și să se încălzească. Îi dă veșminte proaspete și-l cheamă la masă. Iar pentru că Rinaldo e chipeș, îl cheamă și în pat. Cei doi își „astîmpără astfel focul care îi arde, din plin și în multe rînduri”. În zori, cînd dă să plece, eroul poveștii îi vede pe cei trei tîlhari prinși și legați. Depune mărturie și primește înapoi banii, hainele și calul. Spre seară, se întoarce acasă. Nu înainte de a șopti o rugăciune de mulțumire Sfîntului Iulian.

Dacă v-a plăcut povestea lui Boccaccio și o să fiți cuminți, o să vă mai povestesc una cît de curînd.

Despre autor

Valeriu Gherghel

Valeriu Gherghel

Este absolvent de Filosofie. Este profesor la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. A publicat două cărți la Editura Polirom: „Porunca lui rabbi Akiba” și „Breviarul sceptic”. A fost nominalizat la multe premii, dar nu a primit deocamdată nici unul. Lucrează la un volum despre „rescrierea sinelui”.

Scrie un comentariu