Jurnal la babord

Nunta (continuare)

Acum, la mult timp după consumarea acelui episod, era uimit de cum se păstrase nu doar neschimbată, ci și mult amplificată năpraznica inventivitate a Lizei, dezlănțuită la nunta nepoatei sale, petrecută departe de orășelul în care văzuseră amândouă lumina zilei – după ce luase parte, cu o scrâșnită supunere, la însurătoarea lui Vania, în îndepărtatul oraș dintre dealuri –, când Anton fusese doar un băiețel de șase ani, pierdut printre picioarele nuntașilor.
Băiețelul de atunci începuse mult mai târziu să asculte și să fie atent – în adolescență și în studenție – la amănuntele acelei nopți de pomină, strecurate din când în când în poveștile Mițolinei, și să le lege de propriile lui amintiri. Așa aflase că vestea se răspândise de pe-o zi pe alta, și că locatarii blocului cu pivnițe și grădini îndrăzniseră să se bucure, după ce, în ultimele luni, plecaseră de pe strada lor doar cortegii de înmormântare și GAZ-uri negre în miez de noapte. Zvonul pornise de la „Alimentara” cartierului, de unde Liza începuse să care cu o damigeană, mai des decât o făcuse până atunci, uleiul gălbui și vâscos, pompat din butoiul de tablă aflat după ușă, să cumpere icre roșii și marmeladă din calupurile acoperite cu celofan, să-i ceară lu’ tanti Gina făină și zahăr pe câteva luni în avans, și să pândească zilele când soseau batoanele de vanilie și pliculețele cu scorțișoară. Vânzătoarea începuse să se întrebe, mai ales de față cu tante Eftimie, ce putea să fie, căci băiatul Mițolinei fusese botezat și începuse să umble la școală, bănuiala ei învârtindu-se în jurul Ludmilei, fata mereu bronzată și veselă, cu ochi albaștri, pe care nimeni n-o văzuse cu vreun băiat. Stăpâna lui Ciau, cățelul cârlionțat cu care Anton se juca zilnic pe tăpșanul din fața blocului, mirosise și ea ceva, mai ales că Liza adopta în fiecare dimineață un aer de căpetenie de oști, arborat de regulă în preajma Crăciunului și a Paștelui, chiar dacă, în anii din urmă, sărbătorile acestea erau întâmpinate – la insistențele lui Vania și ale lui Sava – cu mai multă discreție.
Dar când apăruseră în curte baloții de paie, mai mulți decât ar fi fost nevoie pentru pârlitul unui porc, Liza n-a mai putut să păstreze secretul și a fost nevoită să-i explice vecinei, care o întrebase: se pomenise, nu demult, cu Marcu, fiul vecinilor ei de la Bălți, sosit în oraș cu treburi. Nu-l mai văzuse de ani buni. Era acum un tânăr înalt, brunet și mai ales înfipt, cum îi plăcea Lizei să fie bărbații. Se gândi pe loc să și-l facă de ginere, căci pe Ludmila o trecuse de mult de la rangul de nepoată la cel de fiică. Și cum familia cavalerului locuia în Banat, în orașul în care locuia și fiul ei cel mare, n-a stat pe gânduri să se repeadă la gară, să ia trenul – așteptat întotdeauna cel puțin o oră pe niște peroane ostile, altele decât cele din tinerețea ei –, să-i facă acestuia o vizită și să-i spună ce hotărâse. Îi vizită apoi pe părinții băiatului – a cărui calitate de a fi „de-a nost” le întrecea pe toate câte or mai fi fost – și obținu încuviințarea acestora, fără mari eforturi sau alte aranjamente.
Stabili cu ei chiar și data nunții, la sfârșitul lui martie, și se întoarse încântată, lăsându-i pe Sava și Vania încremeniți în fața noutăților. Mițolina încercă, de una singură, să protesteze, dar observația ei cum că Liza își trata nepoata ca pe un obiect fu întâmpinată de o replică scurtă și tăioasă – „Da’ șe știi tu?” – auzită de Anton și peste ani din gura mamei sale, însoțită de întrebarea pe care aceasta și-o adresa singură, la răstimpuri, privind revoltată și neputincioasă în direcția râului: „Doamne, cum am nimerit eu printre asiaticii ăștia?”.
Din fosta cameră a bunicilor, în care, la nunta Ludmilei, avusese loc masa mare, se vedea un colț al parcului întins pe suprafața fostului Târg de Vite, locul unde Liza neguțase, în copilăria lui, toată purcelimea și tot păsăretul ce le trecuse prin curte, inclusiv neuitatul și mult iubitul Johnson. Își amintea și acum de amestecul de rușine, uimire și mândrie resimțite în fața țăranilor indignați de prețurile propuse de Liza la începutul tocmelii, întotdeauna la jumătate sau chiar mai jos. Lua, bunăoară, o găină și o cântărea în mâini, o căuta de ou și brusc o arunca scârbită, la pământ, rățoindu-se la țăran: „și cum, nu ți-e rușine să-mi ceri atâta pe-o orătanie spârcăită?”. În final, după ce făcea turul târgului, cumpăra din celălalt capăt o găină albă, curată, și ajungea s-o ia și pe prima, curată și ea, la prețul oferit la început, cu aerul că-i făcea țăranului o favoare. Își ținea banii înnodați în trei locuri ale fustei, ca țigăncile, și, ca să fie și mai convingătoare, desfăcea nodul cel mai mic și cu o figură amărâtă îi arăta țăranului: „atâta am, atâta-ți dau!”. Dacă vrei, bine, dacă nu, să fii sănătos! Cu tim-pul, ajunsese cunoscută, și mulți precupeți refuzau să-i vândă, făcându-i semn să-și vadă de drum. Cu paiele făcuse la fel: îl pusese pe țăran să dea jos baloții din vârful grămezii, după care îi luă la mirosit, oferind apoi un preț corespunzător unor paie mirosind a pisică.
Țăranul se uită la ea, prostit: „pisică? de unde pisică?”.
— Da, da, bagă-ți nasul! Sunt pișate de pisică!
Până la urmă, paiele poposiră în pivniță, parte din ele fiind folosite la pârlitul uriașului York – înjunghiat acum de mâna lui Sava, frații Vișki fiind plecați la stațiune, prin sindicat –, iar restul pentru dormit.

Despre autor

Radu Niciporuc

Radu Niciporuc

Radu Niciporuc s-a născut la Cluj în 1950, într-o numeroasă și caldă familie de ardeleni, basarabeni și ucrainieni. Și-a petrecut patruzeci de ani din viață călătorind pe mări, muncind ca inginer la bordul navelor, citind, traducând și scriind scrisori prietenilor săi dornici să cunoască lumea. În 2003 înființează Editura Fabulator pentru a publica, cu banii câștigați pe mare, o literatură pe care niciuna din editurile comerciale nu ar fi publicat-o. Apare, astfel, în traducerea sa „Omul pierdut” de Ramón Gómez de la Serna, roman socotit de specialiști drept intraductibil. La Editura Fabulator hotărăște să publice și câteva cărți apropiate sufletului său, printre care: „Șapte convorbiri cu Jorge Luis Borges”, „Șapte convorbiri cu Adolfo Bioy Casares”, ambele de Fernando Sorrentino, sau „Fascinația cuvintelor” de Julio Cortázar și Omar Prego Gadea. Cunoscut ca traducător, dar și ca ofițer de marină, este invitat să scrie în 2008 un jurnal maritim în câteva numere ale revistei „Dilemateca”. În 2016, i-a apărut, la Cartea Românească, volumul de povestiri „Pascal desenează corăbii”, care a însemnat eliberarea de orice constrângere – interioră sau exterioară – a pasiunii lui pentru literatură.

Scrie un comentariu