De ieri, alaltăieri… (XIII)

Am început şcoala la şapte ani. Nu am simţit nimic din alerta declanşată de mămăiaca, cum că m-ar paşte primejdia anihilării prin sugrumare. Dimpotrivă, la deschidere, după ce toţi bobocii, arondaţi în prealabil, fuseseră adunaţi de către învăţătoarele care îşi reîncepeau ciclul didactic cu noii veniţi, am rămas singur în curtea şcolii, pentru că pe mine nu mă strigase niciuna din ele. Cu câteva săptămâni înainte, în apartamentul nostru poposise o doamnă ce mă luase în evidenţă. Fusesem înscris astfel la şcoala din apropiere şi urma să aparţin clasei dumneaei. Când să se întâmple asta, m-am văzut al nimănui, abandonat în pustietatea curţii. Agitată, mama aproape că m-a târât după ea pe coridoarele şcolii până ce a dat de uşa care indica una dintre clasele întâi. A ciocănit şi fără să mai aştepte răspuns, a dat buzna cu mine înăuntru, rugând-o pe învăţătoare să mă primească şi pe mine în colectivul ei. Au urmat câteva minute de parlamentări tete-a-tete, după care am fost admis şi trimis în ultima bancă. Florile pe care trebuia să le dăruiesc doamnei ce ne vizitase acasă, au fost aruncate pe catedră, în grămada multicoloră a celorlalte buchete, vitregite de personalitatea caldă gestului ofertant. Doamna, adică tovarăşa, nici nu băgase de seamă că venisem şi eu cu această mică ofrandă menită a deştepta dramul de simpatie şi bunăvoinţă în sufletul celei care avea să preia în următorii patru ani, o parte din sarcina modelării mele.

Au urmat multe întrebări şi răspunsuri. Tovarăşa era curioasă şi dorea să ne cunoască cât mai bine iar noi, de fapt, ceilalţi, se dovedeau din ce în ce mai interesanţi şi mai degajaţi până ce ambianţa a devenit cât se poate de prietenoasă. Aşteptam şi eu să fiu întrebat ceva însă până la sfârşitul programului am rămas un anonim.

Cu timpul, am fost mutat mai în faţă dar nu ca semn al vreunei promovări meritorii, ci pentru că, mai pirpiriu decât majoritatea colegilor mei, nu reuşeam să-mi pun în valoare fondul aperceptiv în relaţia cu catedra şi cu tabla. Iar atunci când se striga catalogul, trebuia să îmi silesc atenţia pentru a nu fi pus absent, în lipsa răspunsului ferm care să-mi ateste prezenţa. Aveam impresia de fiecare dată că răspunsul meu la apel este excesiv de tare. La început, mi se făcuse observaţia că nu sunt auzit, deşi eu consideram că intensitatea sunetelor articulate de mine este cu mai mult decât suficientă. A trebuit să mă conformez când atenţionările învăţătoarei începuseră să fie emise pe un ton mai apăsat. Tata râdea de mine ascultându-mă cum o boscorodeam pe tovarăşă pentru intransigenţa ei în chestiuni atât de mărunte.

„Zi şi tu mai tare, mă, că doar n-ai prune în gură. Zi tare: PREZENT!!!”

„Păi nu zic destul de tare, că eu am impresia că strig?”

„Eee, strigi…”

Nu ştiu cum de fusese martor la asta, poate lîngă uşa clasei, atunci când, conducându-mă, întârziase pe coridor cu urechile ciulite la zgomotele dinăuntru sau poate la vreo şedinţă! Nu-mi amintesc.

„Fii atent aici – îmi tot repeta – cum se aude:

Marton!

Prezent!

Murariu!

Prezent!

Nelio!

Present.

Nelio!!

Present.

Nelio!!!

Present.

Aa, eşti şi tu aici? Bravo!”

De câte ori rostea present îl umfla râsul.

Mutat în faţă, devenisem vizibil şi n-a trebuit să mai fac eforturi suplimentare de emisie sonoră pentru a exista. Cu toate astea, apelarea numelui de familie persista rezidual în auzul meu intern. Era ca un ecou ce se autoalimenta la fiecare nouă repetiţie. Prenumele îmi devenise atât de străin încât aproape că nu mai reacţionam la rostirea lui şi nici nu mai uzam de el.

Cu ocazia zilei de opt martie, ziua mamei, cum ni se inoculase atunci, fiecare copil făcuse câte o poză şi o lipise pe o coală de hârtie ce conţinea urări şi promisiuni de cuminţire. La final, dedesubtul paginii scrise, urma să se iscălească fiecare, în clar, cu prenumele. Toţi colegii se conformaseră întocmai, cu excepţia mea, care, în loc de Liviu, mă semnasem cu numele de familie. Zâmbea Nelio copios de pe frontispiciu, promiţând caligrafiat marea cu sarea, doar-doar nu s-or observa literele lipsă din alesele cuvinte. Degeaba s-a lamentat învăţătoarea, ducându-şi mâna dreaptă la ceafă. Opus est.

Cu altă ocazie, clasa a făcut o fotografie de grup şi Nelio a trebuit să fie mutat din banca lui, înapoi, în spate, pentru a face loc merituoşilor. Şi cum jumătatea din faţă a sălii rămăsese liberă pentru ca fotograful să-şi poată focaliza cât mai bine imaginea, ne-am trezit, cei din spate, îngrămădiţi unii într-alţii până la sufocare. În sfârşit, am reuşit să ne poziţionăm cât de cât mulţumitor. Singurul inconvenient a fost acela că Nelio, cu spatele la perete, a dispărut complet din peisaj, acoperit de unul mai înalt decât el. Totuşi, prezenţa de spirit a făcut ca la declanşarea bliţului, micul înghesuit să-şi arate jumătate de faţă printr-o fandare la ţanc. Văzând poza acasă, pe mama a apucat-o revolta la adresa învăţătoarei. Mă considera izgonit şi prigonit, şi, pe undeva avea dreptate, dar ce să-i faci? Nu putusem lua faţa protejaţilor, cum îi numeau gurile rele pe cei mai răsăriţi din clasă. Apoi, deşi arătam în poză ca o dublură în halou a celui din faţa mea, acesta fusese surprins cu gura căscată de parcă, simţind năluca din spate, se apucase să urle de groază.

Singurele momente în care mă situam deasupra celorlalţi erau la orele de muzică. La început nu s-a simţit nicio diferenţă între mine şi colegi, dar, pe măsură ce, în paralel cu scrisul şi cu socotitul, sau poate la ceva vreme după, a trebuit să învăţăm notaţia muzicală şi s-o reproducem solfegiind, am devenit expertul clasei şi chiar al şcolii în ale acestei ştiinţe, cum o socotea Iosif Sava.

Citește și De ieri, alaltăieri… (XII)

Şi totuşi, gloria îmi era umbrită de totala lipsă de talent la desen. Aş putea spune că eram cel mai slab din clasă la odioasa, pentru mine, materie şi profesorul de specialitate nu putea înţelege acest handicap la cineva care studia cu oarecere rezultate arta muzicală.

„Cum se face, frăţie, că eşti incapabil să desenezi cel mai simplu obiect când ai un fond artistic incontestabil pe care ţi-l cultivi la Liceul de Artă (iniţial, Liceul de Artă cuprindea clasele 1-12, cu referire în primii ani doar la materiile de specialitate) şi când reflexele necesare interpretării violonistice ar trebui să opereze, chiar dacă numai parţial, şi în domeniul artelor plastice?”

Nu ştiam să răspund. Eram prea mic şi, pe deasupra, problema înzestrării şi cultivării prin studiu circumscrie domenii autonome fără garanţia accesului înlesnit în sfere conexe, cum ar fi cele al căror numitor comun se intitulează „artă”. Apoi, la reflexele mai vii sau mai greoaie, se adaugă starea de spirit şi siguranţa de sine, adică o anumită plămadă din care eşti croit, pentru a reuşi să pui pe făgaşul succesului întregul arsenal de deprinderi înăscute sau dobândite prin muncă.

Să revenim puțin la chestiunile mai subțiri ale Rodicăi cu cofiță… chiar dacă prezentate într-o notă satirică sau uşuratecă:

Ca să mă înscriu la muzică, a trebuit să trec prin proba urechii muzicale, calitate nativă obligatorie admiterii. Auzul muzical verificat prin simpla melodie reprodusă vocal era, și probabil a rămas până azi, condiția de căpătâi pe care trebuia s-o îndeplinească orice aspirant la grațiile muzei unduioase. Aceasta era considerată suficientă, cel puțin în segmentul inițial pentru ca, pe parcurs, lucrurile să dobândescă complexitate, devenind din ce în ce mai laborioase și mai dificile, cu precădere în cuprinsul tehnicii instrumentale. Dezinvoltura interpretativă presupunea, pe lângă cunoaștere și studiu, dexteritate și o bună coordonare a reflexelor, dublate de puțină robustețe și de ceva mai multă rezistență fizică. Era nevoie, de asemenea, de multă răbdare. Pasajele muzicale dificile trebuiau mai întâi îmblânzite pentru ca apoi ele să poată produce, strunite, emoție estetică.

Mai întâi studiul. Lecția numărul 66 din nu știu care volum al manualului pentru vioară Geantă-Manoliu mi-a produs atâta frustrare că l-am altoit cu arcușul la pagina cu pricina, până ce nu s-a mai înțeles nimic din scris. Pentru că n-am putut să-mi însușesc lecția din punct de vedere tehnic și pentru că n-am vrut să trec peste ea, ignorând-o, m-am răzbunat, anihilând pagina. Urmarea trecerii mele pe acolo trebuia să aibă ca efect însușirea cerințelor prescrise. Pentru că nu am reușit, am luat autorii la bătaie până le-am desfigurat efigia didactică conturată grafic. Înverșunarea asta l-a descurajat până și pe profesorul meu să aibă un punct de vedere asupra urmării incidentului. A avut o ușoară expresie de mirare la vederea foii făcute ferfeniţă, după care, fără să mă mai verifice – constatase, doar, cam în ce fel îmi reușise exercițiul – a trecut mai departe cu predarea.

În al doilea rând, audiția. Înainte de prima ieșire în public, ce urma să aibă loc în sala festivă a liceului, am avut de pregătit două piese. Pe prima am învățat-o, pe a doua am studiat-o, însă fără să o memorez. Audiindu-i pe cei dinaintea mea, am constatat că toți interpretau câte două lucrări. Venindu-mi rândul, am urcat pe scenă, am cântat prima piesă și pentru că pe cea de-a doua n-o știam, l-am livrat publicului pe melc, melc, codobelc. Sala era plină de profesori, copii și părinți, iar în fața lor, ridicat pe piedestalul scenic, un țânc le oferea o suită binară în la și sol ce trimitea fiara, dar mai ales obștea blazată, la Dunăre, să bea apă tulbure. Și unde mai pui că țâncul era bine ferchezuit cu un mic frac, cu papillon și cu pantofi negri de lac. După interpretare, cu satisfacția misiunii îndeplinite, am coborât de pe scenă, ușor trezit din reverie de foșnetul câtorva aplauze în surdină și m-am așezat la locul meu din public, cercetând în continuare cu ochi critic, vestimentația celorlalți interpreți, iar cu atenție sporită, cântărind gradul de dificultate al pieselor muzicale ce au urmat.

Altă audiție mi-a pricinuit o intrare deloc măgulitoare. Vioara, fiind un instrument netemperat, trebuie acordată înainte de orice interpretare. Spre deosebire de cei avansaţi, micii muzicieni au nevoie de profesor spre a le acorda instrumentele. Cu acea ocazie, profesorul meu a trebuit să lipsească din motive binecuvântate. Mă prevenise din timp, spunându-mi ca înainte de a urca pe scenă, să-l rog pe un coleg de-al lui să-mi acordeze vioara. Din timiditate, nu i-am putut urma sfatul și când am fost anunțat și am pășit pe scenă, am înțepenit acolo, uitându-mă în gol. Liniștea ce a urmat a devenit la un moment dat asurzitoare. Publicul se uita cu stupoare la mine iar eu rămâneam fixat cu privirea peste capetele tuturor într-un punct imaginar în care avea loc intersecția dintre paralela strigătului meu mut și cealaltă paralelă, a ipoteticului acordor, aflat pe undeva prin mulțime. Când atmosfera a devenit insuportabilă, din încremenirea monolitică a masei audienților, s-a desprins o așchie salvatoare ce a ricoșat între mine și vioară, punându-ne în acord unul cu altul. N-a mai contat repertoriul descătușat. Pauza interminabilă cu care îmi începusem programul, reușise să anihileze orice catalizator de bunăvoință sau de gust artistic.

O singură întâmplare a reușit, cred eu, să-mi surclaseze acel momentul penibil, întâmplare petrecută la un concert de vioară cu acompaniament de orchestră.

Fiind la liceu deja, reuşeam câteodată să vizionez la televizor împreună cu colegii din internat, scurte reprezentaţii ale marilor orchestre americane sau europene occidentale. Eram entuziasmaţi de perfecțiunea lor interpretativă, și, în egală măsură, uimiți de alcătuirea acestora, la vremea aia, în exclusivitate sau aproape în exclusivitate, din bărbați. Pentru a mai reduce cât de cât ecartul calitativ ce despărţea ansamblurile noastre de ale lor (în ceea ce priveşte solistica, ai noştri erau la un nivel comparabil cu mapamondul artistic, datorită şcolilor foarte bune de la Bucureşti, Cluj şi Iaşi), respiram compensatoriu cât mai des atmosfera sălii de audiţii a Liceului, considerată ca a doua din Europa la capitolul fidelitate acustică. Concertele de acolo, susţinute fie de orchestra liceului, din care făceam, bineînţeles, parte, fie de invitaţi, ne procurau orgoliul excelenţei, dincolo de reuşitele interpretative mai mari sau mai modeste.

Protagonista din ziua respectivă, studentă la Conservator, se afla într-un turneu, împreună cu câțiva dintre colegii, sau, mai bine spus, colegele ei, inclusiv cu cele ce asigurau acompaniamentul. Orchestra care ne vizita era compusă mai mult din fete, îmbrăcate toate în alb și această disparitate dintre sexe era accentuată de prezența solistei înveșmântate multicolor și o țâră vaporos. După uvertura simfonică, aceasta și-a făcut apariția impetuos, urmată de dirijorul ce părea servil și evanescent până la insignifianță. A urmat acordajul și, în timp ce toată lumea se pregătea de atacul primelor acorduri, violonista a luat-o de la capăt, de parcă vioara i se dezacordase instantaneu. Doar că. de data aceasta. și-a acompaniat sunetele. din ce în ce mai viguros emise, cu un balet dizgrațios și cu grimase de suferință. Nu înțelegeam ce se întâmplă văzând-o cum se chircește și cum își încrucișează picioarele de parcă ceva insuportabil o rodea pe dinăuntru. Într-un final, fără să mai apuce să spună ceva dirijorului, a zbughit-o cu pas alergător în culise și timp de un sfert de oră a trebuit să-i așteptăm revenirea. Misterul a fost dezlegat rapid, atât prin indiscreția cuiva, poate chiar a dirijorului ieșit în urma ei și întors nu după mult timp, cât și prin gesturile atât de evidente ale nefericitei protagoniste, chinuite de durerile pântecăraiei.

Sursă foto aici (infomm.ro)