Flash fiction stories – mai 2022

Literomania vă propune o rubrică permanentă numită Flash fiction stories, în care vom publica microficțiunile primite pe adresa de mail a redacției (literomania2017@gmail.com). Prin urmare, așteptăm prozele celor care scriu microficțiuni, cu mențiunea că redacția își rezervă dreptul de a alege textele pe care le va publica pe site-ul Literomania. Îi rugăm pe cei care ne trimit materiale pentru Flash fiction stories să respecte câteva reguli:

prozele să nu depășească 1.000 de cuvinte;
numele autorului să fie indicat la începutul textului;
documentele să fie în format Word, cu caractere Times New Roman;
nu acceptăm texte scrise direct în căsuța de mail;
autorul, prin trimiterea materialului, își dă acordul tacit pentru publicarea pe Literomania.

Spor la scris!

Cocoșul

Veronica Stănică

Stăteam pe bancă-n fața scării. Mă plictiseam îngrozitor. Niciun copil pe-afară încă, nimeni cu care să vorbesc. Nimeni care să îmi admire rochița albă, din melană, c-un buzunar pătrat la piept, pe care bunica brodase o căpșună coaptă, punctată ici și colo cu stropi mărunți și veseli, ca niște pistrui.

Zici că-i adevărată, am auzit deodată o voce groasă, cunoscută. Am tresărit. Apăruse de nicăieri și se proptise în fața mea, privindu-mi țintă căpșunica, de parcă s-ar fi pregătit s-o-nghită. Mi-am acoperit buzunarul cu mâna. Manu a izbucnit în râs. Avea dinți mici și albi, care parcă îi luminau fața și i-o făceau prietenoasă. Ei, hai, că doar nu ți-o mănânc! a zis și s-a trântit pe bancă.

Era singurul copil cu care mama nu mă lăsa să mă joc. Ai grijă, mamă, Manu-i altfel. Altfel adică cum? O să-nțelegi tu mai încolo, după ce-o să mai crești puțin. Atâta doar îți zic, ai grijă!

Dar mama nu era acasă. Iar mie Manu îmi plăcea. Era mare, nu ca prietenele mele, care-n afară de păpuși și rochii nu știau altceva nimic. Mama zicea că-i repetentă, dar pentru mine nu conta.Mă bucuram că mă băga, în sfârșit, în seamă. Era îmbrăcată ca de obicei, în veșnicii ei nădragi scurți, cu un maiou care îi dezgolea brațele puternice, de băiat. S-a lăsat pe spate și și-a rășchirat mâinile și picioarele, căscând fără să ducă mâna la gură. O domnișoară nu stă niciodată așa, m-ar fi certat pe mine mama. Pe Manu n-avea cine s-o certe. Manu (secret!) n-avea părinți. Locuia cu o bunică de care tot ea avea grijă. Stătea crăcănată, așa cum și umbla. O recunoșteai de la o poștă, după mersul legănat, cu umerii aduși în față și mâinile ei lungi bălăngănindu-se pe lângă corp.

-Hai cu mine, mi-a zis. Vreau să-ți arăt ceva.

Cât timp s-a cățărat pe gard, eu am ținut de șase. Nu era nici țipenie în jur. Din când în când se auzea cârâitul găinilor lui nea Țăranu, care scurmau în praf după grăunțe. Îmi plăcea curticica aia mică, improvizată în spatele blocului. Mamei nu îndrăzneam să-i spun. Nu o dată o auzisem bombănind. Ce-i drept, mirosea cam urât. Pe alți vecini nu asta-i deranja, ci faptul că nea Țăranu îndrăznise să ridice, jur-împrejurul terenului despre care el considera că i se cuvine de drept, un gard înalt din sârmă, pe care-acum se înălțau câțiva butași de viță de vie, care dădeau și rod. Prea puțin îi păsa lui nea Țăranu de gura lumii, el își vedea mai departe de viața și de găinile lui. De vița lui de vie. Atâta doar nu suporta, să i te-atingi de struguri. De-aia mă și pusese Manu s-o păzesc.

Unu’ mie, unu’ ție, și ăsta pentru mai târziu, a zis Manu, îndată ce a coborât. A îndesat al treilea ciorchine-n buzunarul de la pantaloni. Câteva boabe s-au strivit și pete mici, rozalii, s-au lățit pe țesătura alb-gălbuie a pantalonilor. Dar Manu nu s-a sinchisit. Strugurii erau cruzi și plini de praf. Am ezitat puțin, dar pofta a învins. Am început să mănânc. Grozav îmi mai plăceau bobițele alea mici și acre! Sprijinită cu umărul de gard, Manu mânca și ea, mușcând direct din ciorchine. În curte, cocoșul se pornise să fugărească o găinușă albă, cu o creastă mică, roșie. Fii atentă c-o calcă, a strigat Manu, holbând ochii prin gard. Cum adică o calcă? Manu a pufnit în râs. Tu chiar nimic nu știi? Așa-i, că tu ești mică. Nu sunt mică deloc, știu mai multe decât crezi tu. Știu ce e aia o afro…, ăăă, o mafro…, o mafrodită! am strigat, bucuroasă că în sfârșit reușisem să-mi amintesc un cuvânt pe care-l auzisem de curând la mama, dar care nu știam ce-nseamnă, pentru că tata m-a văzut și i-a făcut un semn cu mâna, iar mama n-a mai continuat. Manu a tăcut, n-a zis nimic.A aruncat ciorchinele de pe care mâncase tot, până la ultima bobiță, și și-a șters mâinile de pantaloni. Pe urmă și-a lipit degetul mare de la mâna stângă de arătător. Da’ ăsta știi ce-i? m-a-ntrebat. Un rotund. Mă rog, să zicem că-i rotund. Și ăsta? m-a întrebat din nou, în timp ce cu arătătorul de la mâna dreaptă mă împungea în căpșunica de pe piept. M-am tras puțin în spate. Un deget, ce să fie. Un deget zici? Perfect! Ei bine, uite-aici. Și, mai întâi încet, apoi mai repede, din ce în ce mai repede, a început să-și treacă arătătorul prin cercul format din celelalte două degete, râzând și uitându-se când la mine, când la cocoșul care-acum încălecase de-a binelea găina și parcă se lupta cu ea, o luptă inegală, căci era mai puternic, se agățase de ceafa ei cu ciocul și-i imobilizase aripile cu pintenii, supunând-o cu totul, zbătându-se deasupra ei. O fute, ai înțeles? a zis Manu, în șoaptă, privindu-mă ciudat. Uite, cu asta fute, și până să-mi dau seama ce-are de gând să facă, și-a tras pantalonii în jos, lăsându-mă să văd acolo o carne moale, albă, altfel decât a mea. Am simțit cum ceva zvâcnește în mine, și, fără să-mi dau seama de ce, m-am simțit vinovată. Mi-am ferit privirea și atunci, jos, în iarbă, am văzut al treilea ciorchine, cel pentru mai târziu. I-am tras un șut și am luat-o imediat la fugă spre casă. Înainte să trec de colțul blocului, m-am întors și am privit în urmă. Manu se cățărase iar pe gard și se uita în curte. Și cum stătea așa agățată, înfiptă cu mâinile și cu picioarele în gardul ăla înalt de sârmă, semăna cu ceva. Semăna c-un cocoș.

Stelele

Mariana Dobrică

O doamnă citea o poezie.

Ceva cu sfinți, îngeri, Tatăl nostru, păcate, românașii mei, iertare, clopote, patimi, lighioane, diavol, lacrimi, iertare, rugăciuni fierbinți, ceață, greață, orologiul sorții, Măicuță Preacurată, regrete, pecete, iertare, iertare, iertare…

Sfârșește poezia cu câteva suspine și înălțat ochii spre tavan.

Aplauze, aplauze, aplauze.

Felicitări! Felicitări! Felicitări!

O altă poezie.

Cu dogmatici, monștri, zei, românașii mei, legi bestiale, țarină uscată, corbi hămesiți, lacrimi sfinte, țara mea, trezește-te, române, scânteie sfântă, vulpi care pândesc să fure prada, haos, regres, românașii mei, românașii mei, românașii mei…

Aplauze, aplauze, aplauze.

Felicitări! Felicitări! Felicitări!

Nu aplauzi, nu lauzi, nu zici nimic.

Dar te uiți mai atentă la doamna aia și te întrebi de unde o cunoști, de când…

Și, deodată, ți se face frig, deși până atunci îți făcuseși vânt cu o revistă pe post de evantai.

Și aluneci, aluneci, aluneci înapoi în timp, ajungi pe holul lung al unui spital, lung?, poate nu, dar în amintirea ta era foarte lung, mergi, mergi, ajungi la o ușă, bați, intri și o rogi, a câta oară?, a cincea?, a șasea?, a șaptea?, o rogi cât poți tu de frumos pe doamna asistentă, care stătea la o masă și dezlega integrame, să vină cu tine în salonul unde Lili se simțea din ce în ce mai rău, o rogi cu glas umil, spășit, îți pare rău că o deranjezi, își ridică privirea, se uită la tine iritată și îți spune că așa trebuie să se simtă, că e normal, pleci, te duci în salon, Lili era tot rău sau mai rău, te întorci, a câta oară?, bați la ușă, iar rugăminte umilă, iar răspuns iritat, iar, ai amețit de atâta dus și întors, îți e frică, îți e o frică teribilă că s-ar putea întâmpla ceva rău cu Lili a ta, iar te duci, iar te întorci, îți vine să plângi, te-ai ruga în genunchi, ca la Dumnezeu, ca de Dumnezeu, de asistenta aia să vină, dar nu vine, dezlega integrame cu o indiferență care te scotea din minți, cu toți banii dați, că fără bani dați nu se uită nici dracu’ la tine într-un spital, cu toată datoria ei de asistentă medicală de a avea grijă de bolnavi, ăla îi era jobul, fir-ar, iar te duci, iar te întorci, iar, iar…, iar bați la ușă și îi spui cu o voce metalică, rece, ca o lamă de cuțit, că, dacă nu lasă dracu’ integramele alea și nu își mișcă fundul de pe scaun în momentul ăla, faci circ, dar circ ca lumea, abia atunci te-a luat în seamă, speriată poate de amenințarea cu circul, s-a speriat și mai rău când a văzut-o pe Lili, a chemat doctorul, au dat telefoane, ați mers cu ambulanța la un spital mai mare, în alt oraș, a plouat, ai plâns în ambulanță, nu știi cât timp a plouat, cât timp ai plâns, dar știi cât de frumoase erau stelele în noaptea aia, după ce Lili era bine în salon și tu te-ai descălțat în curtea spitalului, ți-ai aruncat șosetele la un tomberon, îți ardeau tălpile, și ai intrat desculță într-o băltoacă, ai deranjat stelele care străluceau pe oglinda ei, ai ridicat capul și le-ai privit pe cer, erau frumoase-frumoase și, cumva, foarte aproape (nu știi ce au oamenii cu stelele în momente din astea, dramatice, dar au)…

Simți o mână pe umăr, întorci capul, Lili, care stătea pe scaunul din stânga, te întreabă șoptit dacă ești OK, te dezmeticești, zâmbești, ești OK, se aud aplauze, felicitări și, iar, Dumnezeul nostru, îngeri, sfinți, Maică Preacurată, românașii mei…

Ce fac teologii la 11 seara

Andrei Gogu

— Bă, să mor io, lasă calculatorul ăla și hai să facem ceva dreacu’ că mor aici!

— Instalează-ți și tu War Thunder și jucăm amândoi.

— Mdaaa! Pe laptopul meu din 2011 are lag și Solitaire! Hai, Tibilică, închide!

— Stai, mă, să dau save! Ce te repezi așa? Da’ se vede că ți-a plăcut cartea aia…

— E ok, mă, e ok, da’ nu pot să citesc toată ziua. Mă mai păstrez și pentru facultate, că mai e puțin.

— Acuma vin bobocii în cămin, Cornelușule. Încep, așa, în vreo două săptămâni.

— Dă și mie un cips.

— Ia.

— Și zici că încep să vină-n două săptămâni. Mda, tre’ să facem cerere să ne mute tot împreună. Poate ne mută și pe noi într-o cameră fără mucegai. Și cu niște saltele mai acătării. Între mine și Andra stătea un arc data trecută. Al dreacu’! După ce că-i patu’ mic, mai era și la mijloc.

— Sper că n-ați făcut-o într-al meu!

— Și dacă-ți zic că n-am făcut-o, mă crezi?

— Hai, bă, Cornele…

— Hăhăhă! Mda…

— Băă… de ce nu zici nimic?

— Ho, mă, să-ți povestesc. Nu puteam nici să întorc salteaua, că pe partea aia am strivit gândacul ăla și se vedea.

— Aaa, Costel! Mi-l amintesc.

— Ți-am zis să nu-i mai numești, Doamne, că poate te aude Andra când vine p-aici și mă lasă singur cu familia lui Costel. Noroc că vine seara și nu se vede niciunu’ la lampă.

— Daaa… și unde crezi că se duce Andra? La ăștia de sub noi?

— Teologii! Băieții mei, fir-ați ai dreacu’ cu cântecele voastre!

— Nu mai bate, măi, în podea! De fapt… ia bate, mă, că și-ăștia au tot bocănit în ultima săptămână de zici că au exorcizat…

— Pe unul de-al lor! Că n-au ce fată să exorcizeze. Se uită fetele la ei ca la Costel!

— Da, mă, nenorociții, că d-asta ajung la băieței! Te țăcănește lipsa de femeie…

— Și pe noi cântecele lor.

— Știi că ăștia dau examene la cântat? D-asta-i tot auzim.

— Bă, da să știi că nu i-am mai auzit de ceva vreme.

— Bă, nici eu. N-au cântat, dar au bocănit.

— Ce dracu’ au tot bocănit nu știu! Ia vezi, Tibi, au lumina aprinsă?

— Bă, da.

— Sunt acasă. Oare ce-or face?

— Și-o freacă unu’ altuia. Ce să facă?

— Bă, bă, bă! Fii atent ce mi-a venit! Unde-i GoPro-ul tău? Acolo. Bun. Bă, cum ar fi să coborâm camera până la geamul lor să vedem ce fac?

— Băi, tu știi cât am dat pe asta?

— Stai, mă, un pic, că o legăm bine. Ne trebuie… Stai s-aduc mopu’. Ia întinde-te pe geam cu el. Ajunge pân’ la ei?

— Nu e destul de lung.

— Dacă legăm bățu’ de la mop cu cel de la mătură?

— Băi, nu așa, că poate nu le legi bine și-mi cade camera de la patru. Îmi iei tu alta?

— Știi că n-am bani să-ți iau alta, dar hai, bă, să ne gândim cum facem să vedem ce fac ăștia. Nu vrei și tu să vezi ce fac teologii la 11 seara?

— Am Pornhub.

— Hai, mă, Tibi!

— Bine, mă! Mă gândesc… Uite, am și suportu’ de GoPro de la scuter. Putem să legăm ceva de brațu’ ăsta.

— Păi legăm cu o sfoară și cu scotch, ține unu’ din noi bine de sfoară, da’ legăm și de calorifer, de siguranță.

— Bine, mă, hai! Da’ n-avem sfoară…

— A dreacu’ sfoară. Legăm cordoanele de la halatele noastre. Mai ai halatu’?

— Da’ halatu’, doamnă, halatu’, cât e halatu’, cât e, doamnă, halatu’?!

— Lung, doamnă, lung! Dincolo era mai… veșnica pomeniiireee, veșnica, veșnica pomeniiree! Stai că-l scot acuma. Așa. Hai, pune scotch cu generozitate, că-i camera scumpă și nu vreau să cadă. Mai pune. Așa. Stai să o conectez live pe desktop.

— Poai de capu’ meu! Nu pot să cred că, în sfârșit, o să vedem ce fac ăștia. După un an în care au făcut ca toate animalele.

— Gata. Merge! Iubiii-te-voi, doaamneeee!

— Nu mai cânta, mă! Te aud ăștia și io vreau să văd ce fac ei așa, nederanjați.

— În mediul lor natural. National Geographic. Stai să întorc spre tine să vezi în timp ce o lași în jos. Hai, dă-i! Dă-i! Dă-i! Încă puțin… Las-o ușor. Ușor, să n-o vadă.

— Băă…

— Băă, eu îmi bag pula. Tu vezi ce văd eu?

— D-asta tot auzeam noi bocănit. Doamne, cum arată…

— E goală toată.

— Ai dreacu’! D-asta nu mai cântau ei. Bă, Tibi, tu vezi cum arată aia pe pat?

— Țiplă.

— Uită-te și tu ce au ăștia și noi stăm aici ca proștii. Bă? Auzi? Crezi că ar trebui să coborâm să vedem cum sunt?

— Da, mă, normal, că ăștia sunt de mult plecați. Nu vezi cum arată? Cornele, da’ o fi deschis?

— Lasă că-i știu eu pe băieți cum lucrează. Mereu lasă ușa deschisă. Hai, ia papucii ăia ai mei și hai să coborâm.

— Luăm liftu’?

— Bună gluma, d-aia din pasaju’ Obor, cumperi azi și râzi ieri.

— Crezi că ar trebui să ciocănim?

— N-ai văzut, mă, cum arăta? Crezi că vine cineva la ușă? Ia uite, e deschis! Ți-am spus eu.

— Băi, cum arată…

— De ce vorbești, măi, în șoaptă? Cine crezi că te aude? Hai, pune mâna pe ea.

— Ce moale e… Băi, cum se simte.

— Da. Nu pune mâna pe aia că poate se ia!

— Căcat! M-am murdărit. E încă proaspătă.

— Tre’ să vorbim cu administratoru’ să ne mute aici. Saltele noi, pereți proaspăt vopsiți, birou nou. Au renovat-o toată. Și noi credeam că bocăne teologii.

— Ăia-s de mult plecați. Și ia zi, mă, unde-ai făcut-o cu Andra?

— Bă, am făcut-o în al tău, DAR dacă nu spuneam eu să coborâm camera, mai dădeai tu de saltea nouă?

— Futu-te-n cur!

— Hai, mă, nu te supăra. Hai să mai găsim ceva cu care să legăm și să vedem ce fac fetele de la 2!

— Ia uite camera cum atârnă! Ai uitat s-o ridici!

— Veeșniiica pomeniiireee!

— Iubi-te-vooi, Doaaamnee! Băi, ce moi sunt astea.

— Hai să mergem. Ai lăsat ușa deschisă la noi?

— Și cine intră?

— Andra! Bună, iubito! Ce faci aici?

— Te sunasem să-ți spun că trec puțin. Îți lăsasem și mesaj, dar n-ai răspuns.

— Da, scuze, eram jos și-am lăsat telefonul aici.