Despre psihanaliza jungiană

În acest număr al Literomaniei, cu ocazia a 150 de ani de la nașterea lui C.G. Jung, vă invităm să citiți două texte dedicate psihanalistului elevețian și psihologiei abisale, texte care au ca puncte de pornire două volume: „Jung” de Anthony Stevens (Humanitas, București, 2006) și „C.G. Jung” de Gerhard Wehr (Teora, Bucureşti, 1999). (Literomania)

Despre psihanaliza jungiană cu Anthony Stevens

Anthony Stevens, analist din școala jungiană, absolvent de Oxford, s-a încumetat, la rându-i, să scrie despre acest subiect. Volumul său, „Jung”, apărut în 1994 și tradus la noi în 1996 – reeditat în 2006 –, nu este singurul pe care acesta l-a scris despre C.G. Jung și despre psihologia analitică, însă mă voi opri, de această dată, doar asupra lui.

Într-un stil concis, Anthony Stevens rezumă și explică multe dintre noțiunile jungiene (Sine, individuație, Anima, Animus, introvertit, extrovertit etc.), totul, însă, pus în relaţie cu biografia psihanalistului elvețian. Astfel, sunt surprinse crizele sale existențiale care au stat la baza viziunii acestuia despre funcționarea psihicului uman (revelația unei duble personalități, formată din Eu și Sine, prietenia și ruperea de Sigmund Freud, care a dus, în cazul lui Jung, la o perioadă de psihoză, viziunile care, din 1913 până în 1918, l-au asaltat în mod intens și care l-au obligat la o confruntare directă cu ceea ce el a numit, mai apoi, inconștient colectiv, emboliile cardiace și pulmonare din 1944 care aproape l-au ucis pe Jung și care au stat la baza unei noi perioade creatoare din viața lui). C.G. Jung mărturisea în „Amintiri, vise reflecții” că, în cazul său, realitatea interioară – și nu cea exterioară, și ea destul de agitată – i-a provocat experiențele decisive: „Până la urmă, singurele evenimente din viața mea care merită povestite sunt cele în care lumea nepieritoare a țâșnit în lumea aceasta, tranzitorie… Toate celelalte amintiri – călătorii, oameni, lucruri înconjurătoare – au pălit în fața acestor întâmplări lăuntrice… Dar întâlnirile pe care le-am avut cu «cealaltă» realitate, încleștările mele cu inconștientul, îmi sunt întipărite indelebil în memorie. Pe tărâmul acesta a existat întotdeauna o bogăție deplină, iar toate celelalte au devenit, în comparație, lipsite de importanță”.

Anthony Stevens se ocupă tocmai de această realitate interioară, complexă și fascinantă. Arhetipurile și inconștientul colectiv sunt componente de bază ale acestei realități. Anthony Stevens crede că apariția conceptului de inconștient colectiv a fost, în psihologie, una epocală: „Virtual, importanța acestui lucru e comparabilă cu a mecanicii cuantice pentru fizică. Exact așa cum fizicianul studiază particulele și undele, iar biologul genele, Jung a considerat că este sarcina psihologului să studieze inconștientul colectiv și entitățile funcționale care îl alcătuiesc – arhetipurile, așa cum le-a numit până la urmă”. Altfel spus, inconștientul colectiv este acel spațiu vast, deși imposibil de măsurat, depozit al tuturor „experiențelor” omenirii de la începuturi până în prezent, „experiențe” concretizate sub formă de arhetipuri („structuri psihice identice, comune tuturor”).

Pentru C.G. Jung este esențial – idee recurentă în cartea lui Stevens – ca orice ființă umană „să dezvolte ceea ce există dintotdeauna – să activeze potențialul arhetipal deja existent în Sine”. Acest proces a fost numit individuație, procesul prin care fiecare lucru viu devine „ceea ce era sortit să fie dintr-un început”. Ba chiar, cum scrie Anthony Stevens, „Jung a ajuns să creadă în cele din urmă că individuația operează chiar și în materia anorganică – așa cum se formează cristalul dintr-o configurație ascunsă, inerentă soluției care îi preexistă”.

Ce înseamnă, mai exact, realizarea procesului individuației? Iată cum sună răspunsul în formularea aceluiași Anthony Stevens: „Ca psiholog, însă, Jung era fascinat de ceea ce considera a fi realizarea supremă a principiului individuației – psihicul uman în forma sa cea mai deplină de dezvoltare. E vorba de actul creator al desăvârșirii Sinelui inconștient, atemporal (pe care Jung îl numea adesea «omul de vârstă bimilenară aflat în fiecare dintre noi») în personalitatea dependentă de timp a bărbatului sau a femeii din contemporaneitate. Cum se petrece oare această fuziune neobișnuită? Răspunsul este că ea are loc în somn, iar procesul se bucură de un sprijin neprețuit dacă ne înregistrăm visele, reflectăm asupra lor și le analizăm”.

Visele sunt foarte importante în economia psihologiei jungiene. Mai mult, s-a dovedit că animalele, la rândul lor, visează, iar visele sprijină, și în cazul acesta, „capacitatea de supraviețuire potențială a animalului și oferă mijloacele prin care se realizează tiparele fundamentale ale ciclului vieții”. Este vorba, aici, de „o individuație desfășurată la nivel natural, organic”. Anthony Stevens va reveni la acest subiect, visele, în capitolul al cincilea al cărții, unde pune accent pe diferențele dintre concepția freudiană, respectiv jungiană asupra viselor. Freud, de exemplu, credea că visele se alimentează din două surse: din evenimentele zilei precedente și din copilărie. Jung susținea, în schimb, că există și o a treia sursă: inconștientul colectiv. Visele, în concepția lui Jung, sunt creații naturale ale psihicului, cu funcție de autoreglare, de adaptare.

În cartea sa, Anthony Stevens nu se limitează doar la aceste subiecte. Alte capitole sunt dedicate unor teme ca tipurile psihologice, terapia, etapele/ ciclurile vieții, iar într-un capitol final, autorul se oprește și asupra „așa-zisului antisemitism al lui Jung”.

Volumul lui Anthony Stevens, spre deosebire de cel al lui Gerhard Wehr, centrat pe latura religioasă a psihanalizei jungiene, aduce în prim-plan conceptele psihanalizei jungiene care au rezistat până în ziua de astăzi, cu unele adnotări mai mult sau mai puțin importante.

Despre Jung şi psihanaliză cu Gerhard Wehr

Gerhard Wehr surprinde destul de precis, în monografia dedicată lui C. G. Jung, caracteristicile gândirii psihanalistului elveţian. Ce e drept, există o mulţime de lucrări despre Jung – printre cele mai cunoscute numărându-se, de exemplu, cele ale Jolandei Jacobi sau Anielei Jaffé, ambele discipole ale psihanalistului elveţian –, însă volumul lui Gerhard Wehr este, poate, cel mai potrivit pentru neofiţii într-ale psihanalizei jungiene.

Concisă, clară, lejeră în abordarea vastului material jungian, monografia lui Wehr nu ocoleşte însă punctele controversate ale teoriilor lui Jung despre psihicul uman. Sunt vizate, astfel, relaţiile psihologiei cu alchimia, chestiunea arhetipului, dar şi problema a ceea ce, în istoria religiilor, este denumit coincidentia oppositorum.

De asemenea, nu este lăsată deoparte ruptura de Freud. La numai 31 de ani, Jung recunoştea realizările lui Sigmund Freud într-o perioadă în care acestea, pe fundalul unui antisemitism din ce în ce mai acut, au avut un slab ecou. În 1907, cei doi se întâlnesc la reşedinţa lui Freud din Viena, în Bergstraße 19. Unul avea 51 de ani, celălalt 32. Firi diferite – Jung, un introvertit, Freud, un extrovertit –, cei doi au discutat fără pauză, după cum mărturiseşte Jung, timp de treisprezece ore. Despre ce? În principal, despre psihanaliză, desigur.

Freud era preocupat de găsirea unor discipoli destoinici, iar Jung era interesat să găsească o figură tutelară care să-i mulţumească exigenţele deloc mici. „Freud a fost primul om cu adevărat important pe care l-am cunoscut. Nici un alt om pe care îl cunoscusem nu se putea compara cu el. Atitudinea sa nu avea nimic trivial. L-am găsit extraordinar de inteligent, ascuţit la minte şi remarcabil în orice privinţă”, recunoaşte Jung în legătură cu această întâlnire. Însă, completează acelaşi Jung, „primele mele impresii despre el mi-au rămas neclare, în parte chiar neînţelese”.

Sigmund Freud, Stanley Hall, Carl Gustav Jung, Abraham Arden Brill, Ernest Jones and Sándor Ferenczi. Photograph, 1909.

Urmarea este cunoscută. Jung a contestat, în ciuda insistenţelor magistrului său vienez, primatul libidoului, al sexualităţii în existenţa umană – mai precis în manifestările ei – şi s-a îndepărtat de Freud. Teoria lui Freud devenise o „dogmă” şi, ca orice dogmă, se sustrăgea oricărei discuţii rezonabile. Cu toate acestea, Jung va recunoaşte până la sfârşitul vieţii importanţa studiilor lui Freud despre vis. A fost recuperată astfel de către Freud o importantă cale de acces spre inconştient.

Gerhard Wehr pleacă de la premisa esenţială a cercetărilor jungiene: realitatea incontestabilă a psihicului. Altfel spus, orice experienţă este psihică sau, după cum ne avertizează Jung în „Realitatea sufletului”: „Psihicul este cea mai reală natură, pentru că singur el este nemijlocit… Nu am fost niciodată de părere că percepţia noastră ar fi în stare să cuprindă toate formele fiinţei. Toată înţelegerea şi tot ceea ce este înţeles e în sine psihic, astfel încât suntem închişi fără speranţe într-o lume exclusiv psihică”.

De altfel, acesta e adevărul întregii psihanalize de la începuturi până în prezent. Din acest psihic, partea cea mai importantă este inconştientul, deşi el este şi va rămâne în mare parte necunoscut. Întreaga operă jungiană este centrată asupra acestui aspect al psihicului. Marele merit al lui Jung rezidă, fără nici o îndoială, în descoperirea elementului nebulos care este inconştientul şi care se manifestă sub două aspecte: cel colectiv şi cel individual. În acest context, descoperirea arhetipului era oarecum de aşteptat.

Ce este arhetipul? „Arhetipul reprezintă în esenţă un conţinut inconştient care este modificat prin conştientizarea şi receptarea sa, şi anume în sensul fiecărei conştiinţe individuale în parte în care apare.” Gerhard Wehr, ajuns în acest punct al lucrării sale, punctează foarte bine diferenţa dintre arhetip şi manifestarea arhetipală, două lucruri diferite. Arhetipul este un tipar, un ceva lipsit de concreteţe, iar manifestarea arhetipală ar reprezenta arhetipul intrat în domeniul uman de percepţie.

Arhetipul, ca element al inconştientului, este incognoscibil, pe când manifestarea sa, imaginea arhetipală, este recognoscibilă la fiecare om în parte. Sinele este cel care uneşte inconştientul cu conştientul şi spre care tinde procesul individuaţiei, un proces jungian care constituie, în fapt, scopul psihanalizei.

Latura gnostică a teoriilor lui Jung nu-i scapă lui nici lui Gerhard Wehr. Astfel, pentru psihologul elveţian, opoziţiile sunt esenţiale pentru o bună funcţionare a psihicului. Energia psihică are la bază tocmai energia degajată de aceste opoziţii, aşa după cum afirmă în „Încercare de interpretare a dogmei trinităţii”(1948): „… viaţa ca proces energetic are nevoie de opoziţii, fără de care, după cum se ştie, energia este imposibilă.

Tensiunea opoziţiilor prin care este posibilă energia este o lege universală exprimată în mod adecvat prin yang şi yin din filosofia chineză”. După cum bine sesizează Wehr, la Jung până şi conceptul de Dumnezeu „este supus acestei gândiri”. Dumnezeu este, cu alte cuvinte, şi „cea mai obscură şi joasă cauză a întregii întunecimi, ceea ce reprezintă un paradox teribil care corespunde probabil unui adevăr adânc, psihologic”. În atare situaţie, nu mai surprinde că Jung, în „Interpretarea psihologică a trinităţii dogmei”, afirmă că în locul trinităţii creştine ar trebui să existe o cvaternitate divină, în care ar fi inclus şi diavolul ca „persoană autonomă şi veşnică a divinităţii şi totodată ca adversar al lui Christos”: „Ca adversar al lui Christos, el (diavolul, n.m.) ar trebui să adopte o poziţie echivalentă opusă, fiind la rândul lui «fiu al lui Dumnezeu». Aceasta ar duce nemijlocit la anumite concepţii gnostice, conform cărora diavolul ca Satanael ar fi fost primul fiu al lui Dumnezeu, pe când Christos a fost cel de al doilea”. Cam atât despre problematica opoziţiilor la Jung.

Volumul lui Gerhard Wehr dedicat lui C. G. Jung este bine structurat şi conţine punctele cheie ale concepţiei jungiene asupra psihicului uman. În plus, nu lipsesc referinţe biografice şi bibliografice, iar în fiecare capitol citatele alese ilustrează foarte bine ideile explicitate de Wehr.

În ce priveşte viziunea jungiană asupra psihicului, cele mai potrivite cuvinte mi se par cele ale Jolandei Jacobi, citată şi de Gerhard Wehr:

„Psihoterapia lui Jung este o cale de mântuire în dublu sens. Ea are toate premisele pentru a-l vindeca pe om de suferinţele sale psihice şi de cele psihogene, legate de primele. Ea posedă toate instrumentele pentru a remedia cea mai mică tulburare psihică ce ar putea cauza o nevroză şi pentru a trata cu succes cele mai importante şi grave evoluţii ale bolilor sufleteşti. Dar pe lângă aceasta, ea cunoaşte calea şi deţine mijloacele necesare pentru a-l pune pe fiecare om în parte către «binele» său, către acea cunoaştere şi desăvârşire a propriei persoane care a constituit dintotdeauna scopul şi ţelul tuturor năzuinţelor spiritului. Conform esenţei sale, această cale se sustrage tuturor explicitărilor abstracte. Căci prin înţelegerea şi explicarea teoretică nu vom putea asimila decât până la un anumit grad edificiul ideilor lui Jung. Pentru a-l înţelege pe deplin, trebuie să încerci tu însuţi efectul său plin de viaţă. Dar ca orice «eveniment» care transformă omul, acest efect nu poate fi decât indicat”.

Anthony Stevens, „Jung”, traducere de Oana Vlad, Editura Humanitas, București, 2006

Gerhard Wehr, „C.G. Jung”, traducere de Vasile V. Poenaru, Editura Teora, Bucureşti, 1999

Articole publicate inițial pe Bookaholic aici și aici