Despre scris

Cum am scris „Și la început a fost întunericul”? Greu, pot s-o spun din start.

Într-o primă formă, acest microroman nu era ceea ce este acum. Textul se baza pe ceva scris la 27 de ani, pe când eram la masteratul de scriere creatoare al Facultății de Litere Brașov, iar ca mentor îl aveam pe atunci pe Alexandru Mușina. Capul îmi era plin de chestii boeme, trăiam la limită, din toate punctele de vedere. Încercam să înțeleg literatura, și în special poezia. Habar n-am ce am înțeles atunci din tot ce mi s-a întâmplat și la ce m-a ajutat, pentru că toate cunoștințele mele, cel puțin până în prezent, nu mi-au folosit la nimic (cel puțin din punct de vedere financiar).

Tot ceea ce pot spune este că am încercat să folosesc acel text de la 27 de ani, scris sub influența acelor cursuri, unde nu numai Mușina avea un cuvânt de spus, ci și Gheorghe Crăciun (in absentia, din 2007), Andrei Bodiu, Caius Dobrescu, Romulus Bucur sau Virgil Podoabă.

Am creat un intro, dar cam atât, crezând că este îndeajuns. Textul a fost citit mai întâi de Adina Dinițoiu, soția și partenera mea în diverse aventuri literare, ca, de exemplu, Literomania. Adina mi-a spus: „Vezi ce faci cu el, că nu cred că va fi acceptat ușor, pentru că are unele puncte slabe”. Și mi le-a enumerat. În același timp, l-am trimis și unui prieten drag, Cosmin Perța, care a fost mult mai dur. A respins textul, dar mi-a dat câteva ponturi. Am lăsat să treacă un timp, apoi am rescris proza aproape în întregime, ținând cont de sfaturile Adinei și ale lui Cosmin. A ieșit cu totul și cu totul altceva. Am păstrat doar câteva personaje, trama a devenit mult mai clară, fără încregăturile stufoase de la început, iar textul s-a restrâns, căpătând pe alocuri forma unui poem. De data asta, textul a plăcut în egală măsură Adinei și lui Cosmin. Mi-am spus: „Gata, asta e!”. Totuși, nu am avut curajul să-l propun multor edituri. Nu pot fi blamat pentru asta. Este debutul meu în proză și, în plus, nu există multe edituri care să publice literatură română de bună calitate – și da, credeam și cred că textul meu este de bună calitate (în ceea ce privește prima variantă, și eu am avut îndoieli, dar în cazul celei din urmă, nu am mai avut prea multe temeri). Ezitarea mea de a-l propune mai multor edituri, însă, era îndreptățită în mare parte. „Și la început a fost întunericul” are o structură atipică, diferită de ceea ce se scrie în prezent în literatura română. Este o proză fragmetară, cu iz poetic, fără o acțiune în curs de desfășurare, care să țină cititorul într-o falsă încordare. Nu mai știu ce scriitor francez spunea despre „Zgomotul și furia” de Faulkner că este un roman în care nu se întâmplă nimic pentru că totul s-a întâmplat cu mult timp în urmă. Cam așa și în cazul romanului meu. Încurajator pentru mine a fost Nobelul din 2022, acordat scriitoarei franceze Annie Ernaux, ale cărei romane de-abia depășesc câteva zeci de pagini – în traducerea românească au apărut două reunite într-un singur volum. Inserturi autobiografice, puține pagini, stil sec, detașat, iată ceva care îmi convine și îmi confirmă într-o oarecare măsură munca.

În plus, nu cred că în România se poate vorbi cu adevărat despre meseria de scriitor. Cu alte cuvinte, nu există așa ceva, cu excepția câtorva cazuri. Ca să ai un salariu din care să-ți achiți toate cele – chirie, întreținere, utilități – trebuie să ai un job cu normă întreagă, un job care n-are nicio legătură cu adevărata ta chemare. Un job care îți mănâncă timpul și energia pe care le-ai fi folosit, cel puțin așa crezi, pentru a scrie. În atare caz, scrii când poți, cât poți, cu energia care ți-a mai rămas, economisită cu greu. Nu ți se poate reproșa că nu ai scris un roman de 400 sau de 500 de pagini, în condițiile în care jobul te solicită opt ore jumătate sau chiar nouă, timp de cinci zile pe săptămână. În plus, nici cititorii nu mai au timp să parcurgă romane de sute de pagini, în condițiile în care și ei au joburi de opt-nouă ore timp de cinci zile pe săptămână. Scriitorul condiționat de timp se adaptează cititorului condiționat de timp. Și invers. În România, în secolul XXI, clasicii, cu romanele lor masive, sunt citiți doar de studenți sau de pensionari, foarte rar de oameni cu vieți dictate de programul de muncă.

Așadar, se poate vorbi despre literatură ca meserie? Nu în România, asta este clar. Cu toate astea, „scrisul este o meserie care se învață”, cum spunea Alexandru Mușina. Cum împaci lipsa timpului cu necesitatea de a pune în prim-plan literatura? Cum poți, și ăsta e strict răspunsul meu.

Următoarea întrebare: Cine te legitimează? Sau: Mai ai nevoie de legitimare ca scriitor în zilele noastre? Eu cred că da, dar probabil sunt mai învechit și lucrurile încep, fără ca eu să-mi dau bine seama, să funcționeze diferit. Și aici mă refer în primul rând la faptul că internetul, online-ul, oferă acea legitimare „aptă” s-o înlocuiască pe cea a unui critic profesionist. Nu demult, cineva mi-a spus că scrie poezie motivațională. Am întrebat ce e aia, ce fel de animal fantastic? Nu a știut să-mi explice exact, dar mi-a spus că are zeci de mii de următori pe pagina de Fb. Asta îi era legitimarea.

Totuși, eu am avut norocul unor oameni în carne și oase care să-mi spună ce și cum stau lucrurile cu literatura, fie ea bună sau nu. Și i-am crezut și mi-am însușit o parte din valorile lor: Gheorghe Crăciun, Alexandru Mușina, Andrei Bodiu, Caius Dobrescu, Adina Dinițoiu și Cosmin Perța. Și am avut încredere în Adina Dinițoiu și Cosmin Perța când le-am încredițat ultima variantă a romanului meu și ei mi-au spus: „Da, asta e cu adevărat literatură!”. La fel, și Cristian Cosma, cunoscut și ca Un cristian, editorul meu, care a publicat romanul la Casa de Pariuri Literare. Ei sunt nașii mei literari și le sunt recunoscător atât pentru „bușituri”, cât și pentru încurajări. Sunt sigur că „Și la început a fost întunericul” își va alege bine cititorii și am încredere în ei. Închei acest text cu un citat, atât de adevărat, din Alexandru Mușina: „Cu sau fără președinte/ Viața merge înainte”.