Mittelstadt Nr. 178

Din Bardejov-Kupele la Mittelstadt (II)

Proza scurta de Marian Ilea la rubrica Mittlestadt din Literomania
Povestea lui Vladimir Kupaş

 

Noi, Kupaşii, sîntem din Slovacia. Bunicul Kupaş a fost administratorul Băilor Imperiale din Bardejov, aproape de Presov, nu departe de Kosice. Bardejov-Kupele e o staţiune frumoasă de la marginea Bardejov-ului, cum mergi către Munţii Tatra, nu departe de graniţa Slovaciei cu Polonia. Bunicul ținea acolo o pensiune unde-i găzduia pe tîrgoveţii veniţi de pe Valea Izei la tîrgul din Koaşa. Aşa-i ziceau românii marelui tîrg din Kosice, care începea în fiecare vineri dimineaţa şi se termina luni în zori. La pensiunea bunicului, tîrgoveţii de pe Valea Izei îşi aduceau animalele. Ale lor, dar şi cele furate. Vindeau tot, plăteau găzduirea şi plecau.

Ştiu toate astea de la mama Silvia, pe care tata György, după ce s-a stabilit în Mittelstadt, a adus-o, să-i fie femeie, tot din Bardejov, de lîngă Băile Imperiale.

Tata a murit în biroul lui din staţiunea Borcutului, aici, în Mittelstadt, într-o seară, aşezat la masa lui de lucru, înconjurat de hîrtii. L-au găsit angajaţii dimineaţa.  Exact ca taică-său, aşa a murit și tata. Mama Silvia era gospodină. De cînd rămăsese văduvă, lucra la Clubul Sportiv din Mittelstadt, ca femeie de serviciu. Aveam cinci ani cînd am ajuns orfan de tată. Amintirile mi-s încețoșate.

„Cu Marian Ilea prin Mittelstadt” – o coproductie Maramures TV – Revista ROBARNA Barcelona

Pentru ținere de minte, mama mi-a dat o hîrtie scrisă cu litere de mînă, în ungureşte. Am citit-o și înțeles-o doar cînd eram în clasa a opta, tradusă în româneşte:

„Dealurile din apropiere cu grădini şi pomi fructiferi, merii, perii şi prunii cei mai de soi, flora neîntrecută. Dealul Minei cu forma sa vulcanică, și Valea care te duce la apele tămăduitoare din care ia fiecare, în Mittelstadt, cît doreşte, şi care vindecă bolile femeieşti, rinichii, scrofula şi stomacul cu maţele. Lanţul de munți Gutîi are o înălţime de 1443 metri și poartă aur în adîncuri. Creasta Cocoșului şi Igniş, ce piscuri adorabile. Vin și pădurile şi, cum îţi spuneam, livezi şi rîuleţe cu apă cristalină, coborîte zgomotos de la munte. Oraşul Mittelstadt are un parc superb şi foarte bine îngrijit.

Acesta e ţinutul cu climă dulce care ne-a adus mii și mii de admiratori din întreaga lume, cei care s-au nimerit aici și și-au jurat că se vor întoarce. Mittelstadt, aşa dară, dragă György Kupaş, e ca o staţiune turistică fără a avea amenajări. Prin mijlocul lui trece rîul Săsar, întregul oraş este canalizat şi îşi ia apa de la „TREI IZVOARE”. Are drumuri bine îngrijite şi s-au început şosele interioare şi exterioare. Minele de aur şi uzinele mici particulare nu au nici o influenţă asupra aerului bun şi al apei.

Îţi scriu toate acestea deoarece, cu experienţa ta, cred că un Kupaş ar putea porni o staţiune turistică de succes în Mittelstadt. Asta ar fi mult mai pe măsura ta decît ceea ce faci în Bardejov-Kupele. Mai află că sînt şeful gării din Mittelstadt. Linia ferată s-a dat în folosinţă în anul 1905 şi leagă oraşul de Europa, şi eu te aştept oricînd. Dacă-mi dai de ştire, caut o gazdă pentru tine şi soţie pînă cînd vă veţi apuca de treabă. Relaţiile în Consiliul orăşenesc să nu te oprească în luarea hotărîrii. Le avem.

Al tău Petr Kupaş

şeful gării din Mittelstadt

11 octombrie, anul 1909.”

Am învăţat scrisoarea asta pe de rost. O port şi azi în portmoneu. A fost începutul poveștii Kupaşilor în Mittelstadt.

***

Bunicul Kupaş, cu nevastă-sa Svetlana Kupaş, au ajuns în gara din Mittelstadt în anul 1910, luna martie, ziua 22. Au pornit de la zero, nu, de la unu, fiindcă i-a ajutat şeful gării, Petr Kupaş. Plecat de la Băile Imperiale ale lui Franz Iosif şi ale Mariei Terezia, din Bardejov-Kupele, s-a apucat de ridicat la Borcut şapte cabine de băi cu văni. A construit și locuri de cazare și a înmulțit cabinele  pînă la şaptezeci, pentru turişti din Slovacia, Ungaria şi România. Şi a numit locul: „Staţiune cu ape hidrominerale, cu cure terapeutice acreditate de Consiliul Local din Mittelstadt”. A devenit tatăl unui băiat. A adus medici balneologi, a adus maseuri care aveau ştiinţă de carte, cunoşteau anatomia umană şi grupele de muşchi, stăpîneau diverse tipuri de masaje, cu varii tipuri de unguente.

Și băieşii, bunicul i-a angajat cu ştiinţă de carte. Cunoşteau tipurile de băi şi modul lor de preparare, ceasul de nisip şi termometrul Celsius. Bunicul a înfiinţat serviciul de rufărie, a angajat mecanicii, fochiştii, portarii şi servitorii.

Bunicul şi-a făcut un buget anual.  A constatat că încasările depăşeau cu mult cheltuielile. A introdus taxa de sezon, taxa de cură, taxa de muzică pentru fiecare turist care stătea cinci zile, ori mai mult, în staţiunea climaterică din Mittelstadt.

 

În Mittelstadt au apărut: măcelării, brutării, cofetării. Mittelstadt-ienii au învăţat să pună pe străzi nisip ori rumeguş, cînd era zăpadă mare sau gheață.

În 1950, bunicului i s-a confiscat staţiunea şi i-a fost pe loc dată înapoi în locaţie de gestiune, în cadrul cooperaţiei. În anul 1958, bunicul a murit aşa cum a murit și tata.

Cum am spus, toate astea le ştiu de la mama Silvia. În locul bunicului, în cadrul cooperaţiei, a rămas tata. Noi locuiam în staţiunea turistică.

 

După ce am rămas orfan, mama şi cu mine ne-am mutat cu chirie în oraş. Liceul l-am terminat la seral. Întîi am învăţat o meserie. Aveam diplomă de tîmplar.

În anul 1988, m-am angajat la mina din Baia-Sprie, ca tîmplar cu atelier în subteran. Cîştigam bani frumoşi. Mama a murit la sfîrşitul acelui an. În staţiunea turistică a bunicului n-am mai putut merge. La mină aveam gratuit o masă, la intrarea în şut. Mîncam într-o baracă de metal lungă de paisprezece metri şi lată de șase. Sîmbăta şi duminica eram liberi. În mină se lucra doar la întreţinerea utilajelor şi a liniei ferate pentru trenuleţe. Pe acoperişul barăcii unde mîncam, sîmbăta şi duminica organizam discotecă pentru tineri. Mi-a plăcut.

În anul 1994, au apărut ordonanţele prin care eram daţi afară dar primeam o compensație: între nouă şi douăzeci și patru de salarii. „Se-ncurajează nemunca”, spuneau oamenii. De fapt, se pregătea închiderea minelor şi în Mittelstadt, ca în toată Europa. Nu m-am înscris la salariile nemuncite. Am lucrat pînă în ziua de închidere a mineritului în Mittelstadt.

Am luat-o de nevastă pe fata lui Smid şi, de aici încolo, se ştie ce a urmat.

***

Bunicul, zicea mama, avea o vorbă: „Io sînt prima generaţie de Kupaşi în Mittelstadt, aşa că fecioru-meu va administra ce-am adunat io şi generaţia a treia va împrăştia munca noastră”.

N-a avut dreptate. Nu era nimic de împrăştiat din ce-a adunat el. Toate s-au dus de rîpă. Tata şi mama au stat în staţiune pînă ce mama a ajuns femeie de serviciu. Comunismul a fost a treia generaţie de Kupaşi, adică a împrăştiat ce-au adunat şi administrat bunicul şi tata.

 

Am fost transferat la spitalul din Sighet. Am patruzeci și nouă de ani împliniţi. „Nevasta ta, Kupaş Vladimir, mi-a spus doctorul, a murit de cancer. Copiii sînt la şcoală la Ocna Şugatag. Crescuţi de către Stat în Centrul de copii orfani sau abandonaţi de-acolo. Toţi trei sînt premianţi.”

Eu i-am spus doctorului că nu doresc să merg la mormîntul soţiei mele. L-am rugat să-mi dea pastile ca să nu mă mai gîndesc la nimic. De trei ori pe zi merg şi întind mîna. Primesc pastilele şi un pahar cu apă. Beau. Deschid gura şi scot limba. Asistenta medicală se uită atentă dacă n-am ascuns medicamentele sub limbă. Mănînc de trei ori pe zi. Dorm cîte zece ore. Trăiesc aici şi mă gîndesc, din ce în ce mai rar, la familie. Cînd nu-ţi poţi vedea și ajuta copiii, îi mai bine să nici nu te gîndeşti la ei.

Prin copiii mei şi ai Larisei, născută Smid, cred că familia Kupaş va merge mai departe. Dar fără Larisa și fără mine.

Seara, cînd închid ochii, îl văd pe bunicul Kupaş plimbîndu-se prin Bardejov-Kupele, staţiunea imperială unde se scăldau ciolanele împăratului Franz Iosif şi oscioarele împărătesei Maria Terezia. Aşa de bine îl văd pe bunicul Kupaș de parcă domnul Wizer mi l-ar fi trimis cu mingiuțele lui de aer!

Adina Dinițoiu și Raul Popescu despre romanul „Acei minunați ani” de Marian Ilea

Susține Literomania

Despre autor

Marian Ilea

Marian Ilea

Marian Ilea (n. 1959, Maramureș), a debutat editorial cu volumul de povestiri „Desiștea” (Cartea Românească, 1990, premiul Salonului Național de carte Cluj). În 1993, publică „Desiștea II” (Cartea Românească). În anul 1997, volumul de teatru „Ariel” (Cartea Românească) obține premiul Uniunii Scriitorilor pentru cel mai bun volum de teatru. Mai publică volumele „Casa din Piaţa Gorky” (Editura Cornelius, 1999), „Vacek” (Editura Dacia, 2001, Premiul pentru proză al Asociatiei Scriitorilor București), „Ceasul lui Bronnikov” (Editura Dacia, 2002), „Povestiri din Medio-Monte” (Editura Dacia, 2003, Marele premiu al Saloanelor "Liviu Rebreanu"), „Povestiri cu noimă” (Editura Dacia, 2006), „Rodica e băiat bun” (Archeus, 2008), „Libertatea începe în șapte aprilie” (Editura Dacia, 2009), „Înțeleptul” (Tracus Arte, 2013), „Societatea de Socializare din Medio-Monte” (Tracus Arte, 2014), „Capra germană si gramofonul” (Tracus Arte, 2014). Piesa de teatru „Societatea de Socializare din Medio-Monte” se montează la Teatrul Municipal Baia Mare, obținând Premiul de regie la Fringe Festival București.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.