Cărți pentru copii fără limită de vârstă Nr. 178

Bunicuța și frumusețea – o comedie

Rich content for Google „Wakiki Sato and „Bunicuta Buna si cerul instelat”

Într-unul dintre eseurile sale despre scris, C.S. Lewis afirma că, dacă literatura pentru copii place doar copiilor, atunci este o literatură de proastă calitate.*

Nu așa stau lucrurile, din fericire, cu seria care o are protagonistă pe Bunicuța Buna, scrisă și ilustrată de Wakiko Satō, scriitoare japoneză care și-a câștigat, din timpul vieții, un loc binemeritat în „canonul” literaturii dedicate copiilor, creațiile sale fiind apreciate de public și critici deopotrivă.

Prima carte din serie, apărută în 1981, îi face cunoștință cititorului cu Bunicuța Buna, o bătrânică vioaie și inventivă, care locuiește, împreună cu motanul său negru (i-am spus motan, dar poate la fel de bine să fie și o pisică) într-o casă situată în mijlocul unui câmp, aproape de pădure.

Bunicuța Buna e înfățișată încă de pe coperta cărții în ceea ce pare dormitorul său, făcând ceea ce se pricep cel mai bine bătrânele, cel puțin așa cum și le închipuie copii: tricotând. Pe masa din apropiere se odihnește, ușor demonstrativ, o carte, și poate că tocmai acest obicei transgresiv, cel puțin raportat la așteptările pe care le creează personajul, îi explică acțiunile extravagante. Cât de cu-minte trebuie să fie o bunică îmbrobodită, care locuiește într-o casă mobilată cu toată recuzita bătrâneții liniștite și cumpătate: patul îmbrăcat în lenjerie cu volane, lampa cu abajur desuet, fața de masă înflorată și motanul care se joacă cu ghemul de lână?

Ba bine că nu! Într-o seară, bunicuța Buna observă de la fereastra casei sale cât de frumos este cerul înstelat. Comparația folosită de scriitoare pare nesofisticată – stelele se aseamănă unor mărgele de sticlă – dar are ceva de spus despre felul în care bunicuța descoperă frumusețea: în lucrurile comune, iluminate de privirea celui care le contemplă. Reflectând privirea bunicii, motanul de la fereastră îl atrage, îl implică și pe cititor în poveste – animalul pare că-l spionează pe cititor, cu ochii larg deschiși a uimire, din spatele unor flori galbene. În ochii motanului se citește aceeași surpriză și concentrare pe care o trăiește bunica uitându-se la cerul plin de stele.

Ca orice experiență estetică, și contemplarea frumuseții cerului poate fi intensificată prin ajustări de poziție și recuzită, de exemplu, mutatul bunicuței în grădină, unde stelele pot fi obsevate mai atent decât din cadrul limitat al ferestrei. Și dacă miza este epuizarea potențialului emoțional al situației, de ce să nu se asigure că privește la stele în cele mai bune condiții? Adică, de exemplu, din confortul propriului scaun, pe care bunica îl scoate cu ea afară, pentru a sta cât mai comod. Se înțelege că, din momentul în care personajul devine un regizor al propriei experienței – începând cu primul lucru pe care-l așază în scenă – atenția ei se mută pe aranjarea cadrului și a obiectelor din el, iar emoția personală – motorul întregii aventuri, trece în plan secund. Bunica se transformă dintr-un consumator într-un creator de experiențe ai cărui „beneficiari” sunt ea însăși, dar și cititorul.

Și cum își ajustează bunica decorul, pentru a se potrivi imaginii sale mentale de „seară perfectă petrecută sub stele”, pe care o are în comun cu majoritatea oamenilor?

„Ooo, ce minunăție! Nici nu-mi mai vine să intru înapoi în casă. Ce-ar fi să dorm aici? Așa am să pot privi cerul noaptea întreagă!”

Așază, pe rând, în grădină, patul, pătura, perna și masa, apoi ceainicul, hotărâtă să petreacă o noapte cât mai confortabilă afară. Acestora le urmează frigiderul și aragazul, indispensabile în cazul în care i s-ar fi făcut foame în timpul nopții. Și, de aici, puțin mai lipsește ca bunicuța Buna să aducă întreg conținutul propriei case pe iarbă, asigurându-se în acest fel că are la îndemână orice obiect, chiar și pe cele mai improbabile – cum ar fi ligheanul de spălat rufe, care i-ar putea servi sau pe care și l-ar putea dori în timp ce doarme (sic!) afară. Toate deciziile bunicii de a muta obiectele din casă în grădină se justifică prin imperativul „(îmi) trebuie”, foarte asemănătoare, de altfel, cu obiceiul copiilor de a pleca de acasă cu foarte multe jucării, susținut cu același argument.

Cititorul iese cel mai câștigat din toată această mișcare a obiectelor, pentru că are ocazia să cotrobăie, voyeur, prin lucrurile bunicii, delicat reprezentate de autoare în peniță și acuarelă, sau să facă exerciții de imaginație, dându-și cu presupusul despre caracterul, excentricitățile și obiceiurile proprietarei, și să observe, amuzat, expresiile mereu schimbătoare ale motanului, martor jucăuș și ajutor al bunicii.

Aventura bunicuței Buna se sfârșește cu o colonizare, nenecesară la prima vedere, a spațiului din fața casei: în ultima imagine din carte „a răsărit” un cort în care cititorul știe că dorm cele două personaje, epuizate de întâmplarea din seara trecută. Doar „la prima vedere”, pentru că povestea bunicuței repetă, chiar dacă într-un mod comic și la scară mică, aventura de cunoaștere și transformare a spațiului de către om, impulsionată când de nevoie, când de experiența frumuseții.

*C.S Lewis: ”On Three Ways of Writing for Children”

Wakiko Satō, „Bunicuța Buna și cerul înstelat”, traducere din japoneză de Andreea Sion, Editura Cartea Copiilor, 2018

 

Sumar Literomania nr. 178

Susține Literomania

Despre autor

Monica Șerban

Monica Șerban

Monica Șerban a absolvit Facultatea de Litere a Universității București. Vorbește mereu despre cărți, acum și-a făcut curaj să și scrie.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.