Cred că o să primesc un rol de halat roz sau de pește. Autoarea ne-a spus mai de mult că femeile pot face orice în roman. Când vine vorba despre timpul nostru liber, nu se amestecă. Nici asta nu i-am zis Clarei.
Ce o să-i spun:
Exerciții de sinceritate pe balcon, locul nostru de întâlnire.
E absolut necesar ca femeia să fie protejată de bărbat, e scris în statutul ei, fără dubii. Fără ipocrizii, fără să braveze, Eva are nevoie de Adam. De fapt, așa sunt construiți. Ea e parte din el, anatomic, fizic, fără echivoc. Tema femeii singure care se regăsește pe sine, se autovalidează în această stare și merge mai departe cu capul sus, sună fals ca un chimval scâlciat. Poate că această eroare a hrănit și ideologiile militante feministe. Sau ideea că bărbatul nu e nevoit să aibă grijă de femeia sa, să o protejeze, ci e liber să se transforme într-un simplu influencer care-și vede de viață. Și aș putea spune că ratându-și această misiune, bărbatul ratează o datorie foarte importantă primită prin intermediul genelor sale, un motiv ce curge în venele lui încă din prima clipă a creării sale. Răspunderea față de femeie, cea pe care a primit-o ca ajutor potrivit de la Dumnezeu. Grija ca de propria persoană. Și da, uneori, femeile au nevoie să fie salvate. Așa cum și ele, uneori, îi salvează pe bărbați din neguri. Nu-i puțin lucru, Clara.
Deci peștele este cât se poate de util, capul se pune la ciorbă, borșul de pește poate fi foarte bun dacă e pregătit cu atenție, cu mare atenție. Pielea de pește uscată era folosită de inuiți pentru a scrie mesaje, corpul suculent se mănâncă, din oase se face urât mirositorul, dar utilul clei de oase, solzii sclipesc în lumină, coada lasă poveștile exact în punctul în care trebuie să se încheie. Nimic nu rămâne nefolosit și asta e o dovadă de respect față de biata ființă care și-a dat duhul pentru ca noi să ne desfătăm.
M-a sunat Ana. Daniel devine pe zi ce trece mai trist. Proiectele lui stagnează și el e ca o barcă în derivă. Iubirea lor, acea iubire niciodată declarată pe de-a întregul, se stinge într-un orizont fără așteptări.
-Cu Daniel, în cerdacul casei de lemn, feriți de ploaie, îmbrățișați, uneori certați, aspri, dar niciodată neiertători.
-Și ce vrei să zici cu asta, Ana? Nu uita că noul roman nu mai ajunge la tine să-l traduci. S-ar putea să nu avem niciun rol acolo și să rămânem doar cu timpul liber.
-Asta nu ar fi prea bine. Timpul liber e cel mai greu de suportat mai ales de când Valentin mi-a propus să ne căsătorim.
-A, de ce nu ai început cu asta? E grozav!
-Nu știu dacă Mizuki a inclus în „timpul nostru liber” și căsătoria. Sau e tot la partea cu rolul personajelor.
-Dar tu, Ana, ce simți? Ce îți dorești?
-Valentin e un tip ok.
-Și doar pentru atâta te vei căsători cu el? Vrei să facem o listă cu pro și contra?
Ana râde atât de frumos când este nervoasă. Glasul ei sună zglobiu și cristalin ca apa de izvor într-o zi de vară în care, după o excursie obositoare, descoperi un luminiș prin care trece un pârâu. Am închis telefonul cu promisiunea că ne vom regăsi curând pe balconul nostru.
Radu e înțelegător și nu s-a supărat când Clara i-a zis că nu poate fi primit, deocamdată, pe balconul fetelor. Oricum, ar fi singurul bărbat de acolo și asta l-ar împiedica să se simtă comod. Până la urmă, balconul e un loc în care nu trebuie să se întâmple nimic, acest lucru fiind un adevărat privilegiu în lumea asta agitată. În trecut oamenii se temeau de plictiseală, acum ar da orice să mai aibă acces la acest lux al monotoniei.
Pregătirile pentru nunta de la vară o fac pe Clara fericită. Când o să mai aibă ocazia să facă atâtea treburi inutile cu care să-și înzorzoneze ziua? Radu și Clara vor o nuntă simplă. Undeva la mare. Am zâmbit când mi-a povestit Clara, descriind acel loc ca pe un mic paradis terestru accesibil pentru o zi. I-aș fi spus câteva detalii despre peștii lui Mizuki și despre noi, femeile de hârtie, dar nu am vrut să se îngrijoreze că o să-i stricăm ceremonia. Balconul este neîncăpător, dar o să facem petrecerea burlacilor acolo, unde ne simțim cel mai bine. Ana a pus și jardiniere cu flori de sezon. Maria a instalat o copertină cu dungi ca să accentueze starea de vacanță. Dacă plouă sau e soare dogoritor, o să fim protejate și nimic n-o să ne taie pofta de distracție.
Veronica nu vrea să vină. Nu are sens să insistăm. Veronica are un trecut, noi toate avem un trecut, dar al ei parcă e mult mai dur. Uneori se îndoiește de noi și de liniștea pe care ne-o oferă balconul. Ne-am auzit la telefon:
-Un țarc cu ziduri de beton și cu un spațiu în care abia te miști, a zis Veronica. Cum să aducă liniște un loc așa de neînsemnat? Chiar și cu florile puse de Ana și copertina Mariei, tot o platformă plicticoasă rămâne. Ne învârtim în jurul cozii și nu ajungem la nicio concluzie.
-La ce concluzie ai vrea să ajungem? Ideea e să ne liniștim.
-Tu îți dai seama că e o iluzie pe care Mizuki ne-a vârât-o în cap? În loc de vacanțe în locuri frumoase, ea ne-a păcălit că e OK să ne petrecem timpul liber într-un balcon?
-Mai degrabă o terasă.
-Ca un turn în care suntem închise, deși stăm afară. Chestiile astea îmi fac greață.
-De data asta ne reunim ca să-i facem Clarei o petrecere. Să fim generoase cu ea. Ne tot plângem că suntem nedreptățite ca femei, dar când e vorba să ne sprijinim una pe alta, nu facem mare lucru.
-La ce bun toate astea? Și, în fond, pe balconul cui?
N-am avut un răspuns. Balconul nu era doar unul, aveam fiecare câte un exemplar. Nu se știa niciodată pe balconul căreia dintre noi ne vedeam. Asta nu conta prea mult. Doar acum, cu nunta Clarei, devenise un subiect care trebuia lămurit. Am lăsat conversația cu Veronica în coadă pe pește, am simțit că nu duce nicăieri și că un gin bun o s-o aducă pe neînduplecata femeie pe balcon mai repede decât orice vorbe meșteșugite. Soluțiile simple și practice le-am învățat de la bărbați.
Am chemat-o pe Ana să stabilim pe balconul căreia dintre noi o să ținem sindrofia. Jardinierele cu flori și copertina cu dungi trebuiau să fie puse în același loc fizic. În același timp aparțineau și unui loc al nostru comun, sufletesc, nu mai puțin real, acolo unde ne întâlneam ca să scăpăm de stres.
-La tine e cel mai bine, Love. E și balconul Clarei. O să aducem aici decorațiunile. Avem loc destul. Parcă ar fi loc și pentru parteneri…
-Nu! E petrecerea noastră.
Ana a făcut o mutriță simpatică.
-M-am îndrăgostit de Daniel.
-Așa la spartul târgului?
-Și el mi-a zis că se gândește doar la mine, dar a fost prea timid și nu era vremea să-mi spună cât de mult mă iubește.
-Texte.
-Poate, femeile de hârtie ca noi de bucură de cuvintele scrise pe ele, ca în cartea lui Sei Shonagon, sau în filmul „The Pillow Book”.
-Hm.
-Realitatea unora e mai fictivă, asta e.
-Cum adică nu era vremea? Ce aștepta?
Ana a ridicat din umeri.
-Și Valentin? Ai zis că te căsătorești cu el.
-Am spus că m-a cerut de nevastă. Oricum, nu se poate căsători cu o femeie de hârtie. O să-mi pară rău după bluzele călcate de el, după mâțul lui simpatic la care fac alergie, după bunătatea lui de bărbat bleg.
-Hai că mă faci să plâng de mila lui. Când ai de gând să-l anunți?
-Mâine. Da, da, e și mâine o zi, vorba lui Scarlett O’Hara.
-Ești sigură că Daniel e o alegere bună? Un nou capitol, deși e vechi?
-M-am gândit să îi cerem lui Mizuki câteva lămuriri legate de programul nostru. Nu prea îmi este clar cum e viața noastră, independentă de imaginația ei. Când putem lua decizii, chiar și unele greșite? Când facem sex, suntem la ea în poveste sau la noi?
-Să-i scriem o scrisoare, nu apreciază corespondența electronică, știu de la Akira. Să îi invităm pe amândoi la nunta Clarei, ce zici? Akira s-ar bucura. Ei nu-i plac călătoriile peste ape, dar asta e o ocazie specială și ar fi nepoliticos să ne refuze. Clara e a noastră, nu e născocirea ei. Akira ar merita și el o vacanță. Mizuki pe balconul nostru, îți dai seama?
-Ne-am încălca dreptul la un spațiu privat.
-Pentru Akira aș face orice.
-Păi spune așa, Love.
Se însera. Ne-am apucat să compunem o scrisoare pentru autoarea noastră, mă simțeam ciudat, îmi reveneau în minte fragmente din discuțiile cu Akira, privirea lui, îi auzeam vocea, știam că nu-i place să ofere flori, simțeam mirosul de pește stricat și moliciunea prosoapelor, gândurile mele făceau scurtcircuit lăsându-mi senzația că trăiesc într-o lume paralelă, o lume din viitor, în care suntem asistente virtuale integrate în laptopul unei scriitoare de succes. Pe balcon, la apus de soare, lumina trandafirie s-a infiltrat în amintirile mele și cu ea, o urmă de îndoială. Oare chiar sunt memoriile mele? Ana făcea o listă cu flori potrivite pentru jardiniere, ranuculus, crin peruan, i-ar fi plăcut să pună și niște maci, dar nu prea rezistă, o amestecătură de culori și de forme, nu m-am băgat ca să nu-i stric plăcerea. Se întrecea pe sine în alegerea florilor și se comporta ca un traducător care vrea să găsească cele mai bune potriviri. Toate astea nu spuneau nimic despre Clara. I s-ar potrivi crinul alb cu parfum persistent. Înfipt în pământul din jardinierele Anei, odihnindu-se acolo de parcă nu va mai exista un nou răsărit. Scrisoarea ajunsese la trei pagini scrise mărunt și încă nu spusesem nimic important.
Cerul era indigo. Am cerut iertare Anei că nu mai cred în trimiterea scrisorii și că mai bine lăsăm pe ziua următoare tot planul, alegerea florilor, montarea copertinei, lista cu invitați, subiectele Valentin și Daniel. Balconul ne invita cu blândețe să ne golim mințile de toate gândurile și să-i lăsăm plăcerea să ne odihnească așa cum știe el mai bine.
Fragment dintr-un roman în lucru
Sumar Literomania nr. 395-396 (2026)
Scrie un comentariu