Intersecții Nr. 199

Postul cel Mare și Crucea (eseu teologic)




Uneori, citind literatură teologică, scrieri pline de credință, te simți îndemnat să te exprimi asemănător, să încerci și o abordare mai bisericească în textele tale. Eseul de mai jos constituie o exprimare în scris a sentimentelor interioare parcurse în timpul postului Paștelui. Timp în care am citit numeroase scrieri de la începuturile creștinismului, cumulate în opera „Filocalia”. De aceea, uneori mai sunt mici exagerări sau exprimări înflăcărate, intenționat lăsate în text pentru a sublinia încercările interioare prin care am trecut în post, în citirea operelor Părinților Bisericești și în exprimarea gândurilor și trăirilor parcurse. (Christian Fieldman) 

 

Oricine voiește să vină după Mine să se lepede de sine, să își ia crucea lui și să Mă urmeze.
(Matei XVI, 24-26)

Este foarte greu pentru oricine să accepte calea către mântuire cu mintea și cu inima deschisă. Nu pentru că nu și-ar dori sau că nu ar tânji către aceasta, ci pentru că ele sunt deseori împietrite, împotmolite în lucrurile pământești, lumești, pe care omul le gestionează zilnic și care îl acaparează aproape în totalitate, lepădarea, despărțirea de ele, fiind anevoioasă. Iisus Hristos, știind însă că rolul Lui este să ne scape de povara acestei împietriri, de această orbire, îi cheamă la El pe cei de față zicând: „Oricine voiește să vină după Mine să se lepede de sine, să își ia crucea lui și sa Îmi urmeze Mie.”. Aceste cuvinte, prin care El ne descrie și ne chemă pe calea mântuirii sunt, din nou, atemporale, fără nici un fel de stavile, fiind prezente atunci, dar mai ales acum, în zilele noastre. Cât de frumos face Mântuitorul această chemare a omului spre eliberare, spre mântuire, spre întoarcerea în împărăția lui Dumnezeu, eliminând orice barieră de rasă, gen, poziție socială sau avuție materială, zicând :„Oricine”!

Tot aici, Iisus ne arată calea, soluția spre mântuire: „să se lepede de sine”. Ce poate fi mai frumos, mai clar și mai direct? Prin lepădarea de sine omul scapă de greutatea trupului gârbovit de păcate, de încătușarea plăcerilor lumești și de disperarea cu care se agăța de averile pământești, inutile și trecătoare, și îmbrățișează voia lui Dumnezeu. Astfel noi reușim să înțelegem ceea ce Hristos ne-a descoperit prin rugăciunea Tatăl Nostru: „Facă-se voia Ta, precum în cer așa și pe pământ”(Matei VI, 10).

Dar drumul pe care îl avem de străbătut nu e nici simplu și nici ușor, pentru că mult am lăsat noi răul să lucreze în noi și asupra noastră. Iată că, mai temător sau mai temerar, fiecare trebuie să își ducă crucea lui și să Îl urmeze indiferent cât de greu ar părea că este.

Un element pe cât de simplu, pe atât de complex în această drumeție spre mântuire este crucea. Câți dintre noi poartă o cruce la gât? Eu o port. Dar câți dintre noi îi dau acestei cruci adevărata însemnătate și greutate? Ce reprezintă ea pentru noi? Reprezintă o amuletă care ne scapă de duhurile rele, reprezintă o bijuterie, un decor prin care ne fălim cu apartenența la o religie? Nu. Ea reprezintă în primul rând o acceptare a crucii personale, a crucii pe care fiecare dintre noi trebuie să o ducă, pe care cu sârg și cu nădejde în Domnul o vom căra până la capăt pentru a ne mântui. În al doilea rând, este crucea pe care fiecare dintre noi a ales să fie răstignit, precum Iisus, între două lumi, părăsind-o pe prima prin sacrificiul de sine și îmbrățișând-o pe cea a lui Dumnezeu, eliberați și plini de bucurie. „Mântuitorul a ales Crucea, fiindcă astfel se moare cu mâinile întinse. El S-a sfârșit îmbrățișându-ne”, spunea Sfântul Atanasie cel Mare.

Iisus Hristos duce crucea întregii omeniri. El acceptă acest drum, știind cât va fi de greu, în pădurea Ghetsimani, când de trei ori a zis: „Părintele [Tatăl] meu, dacă nu este cu putință să treacă acest pahar, ca să nu îl beau, facă-se voia Ta” (Matei XXVI, 42), anunțându-i apoi și pe ucenicii Săi care îl însoțeau: „E gata! Fiul omului va fi dat în mâinile păcătoșilor” (Matei XXVI, 45).

Fiecare dintre noi are propriul deal al Golgotei pe care își urcă crucea sa. Pentru fiecare dintre noi sunt și vor fi pe acest drum oboseală, poticniri, împiedicări și (nu în ultimul rând) un Simon din Cirene care să ne ajute să ne ducem crucea. Acesta este preotul duhovnic. Poate unii vor privi sceptici, unii cu mândrie, zicându-și: „Nu am nevoie de nimeni. Îmi duc singur crucea mea!”. Dar când nevoința e mare, când simți ca îți sunt sfârșite toate puterile, prin  fiecare spovedanie, prin fiecare participare la slujbă și fiecare rugăciune pe care le facem cu preotul în biserică, el vine (cu harul pe care i l-a lăsat Dumnezeu) și pune umărul alături de noi la căratul crucii.

Suntem în Postul cel Mare, un post greu, anevoios și care pare că nu se mai termină. Dar acest post este cel care ne arată în modul cel mai clar calea spre mântuire. Cât de greu și nepotrivit cu obișnuința zilnică este începutul postului! Nu ai voie una, nu ai voie alta, parcă pe oriunde ai apuca-o, dai de câte o barieră. Dar te nevoiești plin de entuziasm și depășești această etapă. Apoi, odată cu trecerea săptămânilor, trupul înfometează și obosește, tot mai tare și mai tare. Postul devine pe zi ce trece tot mai apăsător, mirosul devine tot mai fin și parcă toți din jurul tău mănâncă bunătăți și îți vine să îi cerți. Aici e poticnirea! Aici ești ispitit să abandonezi, aici e clipa când strângi din dinți, îți asumi postul și mai abitir îl ții. Acesta e momentul în care te spovedești și în care te întărești în rugăciune, momentul în care preotul vine și te susține. Apoi, cei care ați mai ținut post (iar cei care acum țin pentru prima oară vor ști la sfârșit) amintiți-vă ce era în sufletul vostru când ați adus pocăință pentru păcate și i-ați spus Domnului prin părintele vostru duhovnicesc : „N-o să mai fac”. Dacă ați făcut asta deschis și cu sinceritate, ați simțit imediat un suflu de ușurare în cazne și de putere pentru a duce lupta cu ispitele până la capăt, oricât de grea ar fi. Ați înțeles – lepădarea de sine! Pentru ca, la finalul postului, ușurarea din urma spovedaniei și bucuria de după împărtășanie să ne fie cu adevărat pregustări ale împărăției cerești.

Iată cum acest post prefigurează întreaga noastră viață, întregul drum al crucii pe care îl avem de parcurs spre mântuire. De aceea, modul în care ne comportăm în acest post față de mâncare, față de bătură, față de gândurile rele și ispititoare trebuie sa îl aplicăm de-a lungul întregii noastre vieți.

Nu trebuie să uităm nici o clipă că Iisus Hristos ne avertizează și de marea pierdere pe care o putem avea, în cazul în care, odată asumată crucea, cedăm ispitelor întâlnite pe drumul nostru spre mântuire: „ce-i folosește omului să câștige lumea întreagă, dacă își pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul, în schimb, pentru sufletul său?” (Marcu VIII, 36). Sufletul este cel mai de preț lucru pe care Dumnezeu l-a oferit omului, astfel chiar și în cartea lui Iov îi spune lui Satan: „orice poți sa îi faci, dar de sufletul (viața) lui sa nu te atingi” (Iov II, 6). Astfel, trebuie să fim toată viața atenți să nu ne pierdem sufletul. Chiar dacă drumul crucii pare anevoios, să nu luăm calea cea largă și să intrăm pe ușa mică și îngustă.

Sfântul Teofan Zăvorâtul spune: „Domnul ne înfățișează asemenea amenințări în Cuvântul Său nu pentru a ne arunca în deznădejde, ci pentru ca, știind acestea, să avem grija plină de teamă pentru a nu ajunge acolo; apoi pentru ca, dacă cineva a căzut, să nu se tăvălească în căderea sa, ci să se grăbească a se scula, iar cel de s-a sculat să ațâțe în sine râvna de a rămâne pururea în picioare, să nu-și îngăduie a se lenevi și a cădea iarăși în păcatele dinainte și în îngăduința față de patimi – căci nu este îngăduit a rămâne în cădere. Trebuie să ne sculăm! V-a ajutat Domnul, v-ați sculat? Rămâneți în picioare!”.

Gândindu-ne la toate acestea, la câte învățăminte ne-a transmis Mântuitorul Iisus Hristos, să mergem în fața Crucii Domnului și să punem în inima noastră hotărârea de a ne duce crucea până la capăt, de a rămâne credincioși Domnului până la a ne da totul în ostenelile lepădării de sine și în îndepărtările de sine.

 

Susține Literomania

Despre autor

Christian Fieldman

M-am născut în toamna lui 1973, pare a fi foarte de demult. Pentru mine nu este. Timpul a trecut fulgerător, deși a fost plin de evenimente. Copilăria am petrecut-o în București, iar vacanțele erau un mixaj între concediul cu părinții, mersul la băi cu bunicii, mersul la țară la rudele mamei, dar și la cele ale tatălui. Astfel, vacanțele acopereau mare parte din programele ONT și OJT (Oficiul Național/Județean de Turism). Parcurgerea până aproape de terminarea liceului a perioadei comuniste m-a trecut de la șoim al patriei la pionier și apoi la licean, dar și prin aventurile reparațiilor radiourilor și televizoarelor cu lămpi, ale construcțiilor electro-tehnice din revista „Știință și Tehnică” și ale service-ului auto de stradă.
Școala a acoperit toate paletele posibile, trecând de la construcția „societății multilateral dezvoltate” și a „omului nou” la abordările postrevoluționare mai mult sau mai puțin influențate de exemplele vest-europene. Am absolvit Facultatea de Transporturi a Institutului Politehnic București și un Master de Studii Academice în Economie, sunt membru al SIA (Societatea Internațională a Automobiliștilor – Franța) și al FISITA (Fédération Internationale des Sociétés d'Ingénieurs des Techniques de l'Automobile). Totodată, am absolvit Facultatea de Teologie Ortodoxă, secția Teologie Pastorală, având și un master în Exegeză și Ermineutică Biblică.
Deși scrisul era un hobby mai vechi al meu, manifestat în special prin articole tehnice sau despre lumea automobilelor, acest ultim capitol al studiilor mele a deschis un adevărat vulcan al pasiunii pentru citit și abordat subiecte din altă lume decât cea strictă a tehnicii.

Scrie un comentariu

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.