Mittelstadt Nr. 157

Domokoș și Buda – o legendă aproape urbană

Dămăcuşeniu’ îi sat de unguri harnici. Fiecare gospodărie are diboli şî diboliţe care stau în lunile de vară într-o baltă de la capătu’ satului, cum mergi cătră Rogoz. Îs negri. După ce lasă nămolul să li să uşte pă piei, ajung cenuşii. Muierile cultivă legume de tăte felurile pîntru tîrgu’ Lăpuşului. Ajung cu iele   şî-n Mittelstadt ori în Baia Mare. Amu’ să-ntind cu negoţu’ pînă-n Sighet şî pă la Dej.

Ungureniu’ îi sat amărît plin cu români rămaşi cu ochii mari dinaintea sărăciei. Da’ n-o fo’ întotdeauna aşè. Vorba zice că, întîi, o stat în Ungureni un ungur subţîrel, mic şî cu mustăcioară, sub dealuri, lîngă păduri, unde amu’ îi plin de români.

Îi de rîs de n-ar fi de năcaz ş-amu’ cum Domokoş l-o păcălit pă Buda, unu’ cu burta curgîndu-i păste gatii şî cu ochi mari şi blînzi, de-o schimbat între ei două colibe care-o ajuns vetre de sat, pîntru cinci părechi de diboli.

Să zîce c-o fo’ doi pretenaşi întru hoţie, Domokoş şi Buda, care-o fugit împreună, aşa cum o şî furat împreună, din temniţa rece, umedă şi rea de la Budapesta. Ca ş-amu’, şî p-atunci, temniţăle o fo’ spaima hoţilor. Care putèu s-o ieie la goană, aceia nu să mai uitau înapoi. Aşè şî cu Domokoş şi Buda, care-o fo’ hoţi pîn Slovacia şî pîn capătu’ de ţară ungurească ce s-apropie de Viena. Cînd ş-o pus iei picioarele-n spinare, nu s-o mai oprit pîn-o ajuns lîngă un tîrg la care-i zîce a Lăpuşului. Lîngă tîrgu’ cela nu ierau încă sate ori oamini, numa’ pustietate cu dîmburi, dealuri, păduri şî poieni. În rîuri peştii ierau tare faini, în păduri urşii, mistreții, căprioarele, lupii ierau la iei acas’. Mai departe vidèi Munţii Ţibleşului pă care-i poți vidè şî azi, de nu-s nori ori ceaţă.

Cam pîn anu’ o mie două sute douăzeci şî unu, o fo’ cînd Domokoş şi Buda o fugit. Precis nu să poate şti. Fugăii, cînd o ajuns iei lîngă tîrgu’ ăla, s-o despărţît. Buda, care să tăt căia noapte de noapte pîntru hoţiile lui, o fo’ atras de-un loc pustiu șî fain, la care-i zîce azi Dămăcuşeni, iară Domokoş, după încă un drum de două zile, s-o aşezat noaptea-n locu’ la care azi îi zîce Ungureni. Dimineaţa, Domokoş o văzut că-i sub un deal șî tăt împrejur numa’ dealuri.

Ca să nu-i bată vîntu’ șî ploaia, să poată face focu’ și să să găzdăluiască după puterile lor, amîndoi şi-o făcut colibe.

Da’ de ieşti ca Domokoş, nu țî-i tare bine într-o colibă, că n-ai cum îţi face meseria, n-ai de unde fura. „Cît faci, atîta ai”, iera o vorbă din bătrîni, care lu’ Domokoş nu i-o plăcut veci.

Zîlele șî nopţîle bătèu pasu pă loc șî Domokoş își tăt spunè: „Nu mi-i bun locu’ iesta”. Şî dus o fo’ cătră locu’ unde l-o lăsat pă pretenaşu’ Buda, pă lîngă Tîrgu’ Lăpuşului.

Buda românu’, hoţ neîntrecut şî iel, da’ o țîră mai harnic ca Domokoş, avè o colibă mai mare, din vaiog uscat, mai ridicase ș-o cameră lîngă colibă. Ţînè cinci părechi de diboli, care i-o vinit sînguri la balta cu nămol. „O vinit bine, ieu îi grijăsc ş-a mei îs”, ș-o zîs Buda. S-o apucat să mulgă diboliţăle, să puie laptele la prins, iera gros, deasupra de tri dejete avè groştior în vasu’ unde-l lăsa două zîle la hodină șî numa’ apoi îl mînca c-o linguroaie mare de lemn. „Groştior şî lapte hodinit care te-ntăreşte”, își zîcè Buda românu’.

Cînd stătè așè pă malu’ bălţii şî să tăt uita la diboli, Buda să gîndè la pretenaşii lui dîn temniţă, de la Budapesta, i să făcè dor de iei șî cujeta așè: „Oare Domokoş mai îi viu, da’ di ce l-am lăsat ieu să plece ? Aşè, sînguri, în locuri separate, ori om ajunge ca doi muţi, că omu’ dacă nu folosăşte ştiinţa graiului, rămîne fără iè, ori om ajunge să ne clătim de cap, tăt vorovind de unu’ sîngur”.

La Domokoş, hăpt în aceeaşi vreme, i s-o făcut dor șî lui, că-şi tăt amintè de cum povestè în temniţă cu pretenaşu-i Buda. La urma urmei mai puțîn rău le-o fo’ la Budapesta decît sînguri cuc în cele pustietăţi.

Avè iel tri capre șî după ce le-o spus să să descurce sîngure, Domokoş o purces la drum, pă cărări înguste, să-l vadă pă Buda cu coliba şî rostu’ lui, şî dacă, pă lîngă iel, îs ceva oamini, oraş ori tîrg. Șî cujeta: „Mai rău nu poate fi cum o fo’ de cînd ţîn caprele”. Şî nici n-o fo’.

Nu tare departe de locul unde iera Buda, ierau șî români de unde să putè fura. Aceia nu cunoştèu încă hoţi. Cînd o ajuns acolo Domokoș, diboliţăle lu’ Buda să scăldau în nămol. Căldură mare a lu’august șî bucuria revederii.

Cum o aflat de la Buda cum stă treaba p-acolo, Domokoş o luat o desagă de lîngă coliba lu’ Buda, s-o dus în Tîrg și s-o-ntors cu iè plină cu găini, cu blide șî cu-n fluier mic, care-ţi amintè de-un cocoş, pîn care să fluiera răguşit.

„Aicea îi de trăit, pretenaşule Buda”, o zîs Domokoş.

Apoi i-o șî propus pă loc un tîrg: „Te duci tu-n locu’ mieu, rămîn ieu în locu’ tău. Facem schimb de colibe. Aduni caprele mele ş-ale tale să fie. Ai numa’ două zile de mărs pîn’ la coliba mè. Îi sub un dîmb. Io rămîn cu dibolii tăi, cu coliba ta şî cu poporu’ ăsta din tîrg, unde văd că-i de lucru ani buni”. I-o mai povestit lu’ Buda șî despre locurile de păscut, despre rîurile pline cu peşti, despre laptele de capră care-ţi face plămînii noi-nouți.

Buda o stat pă gînduri șî ş-o tăt zîs: „Dacă nu mărg la aşè frumuseţi, prost trebe să mai fiu”. Șî Buda numa’ prost nu era. O luat hotărîrea: „Cinci părechi de diboli am şî ţi-i dau, pretenaşule Domokoş, şî tăt ce-i aici de jur împrejur, şî-s ca dus”.

Dus o fo’ cătră locu’ lui Domokoş, la care i s-o zîs, mai tîrzîu, „Ungureni”. Iară lîngă coliba lu’ Buda, ajunsă a lui Domokoş, o apărut alţi unguri, ș-alte colibe, făcute cu mînurile. Locului i s-o zîs „Dămăcuşeni” ori „Domokoş”.

Aşè o fo’ povestea: Buda românu’ o plecat în locu’ lu’ Domokoş, după ce i-o dat cinci părechi de diboli, ș-o cîștigat tri capre. S-o rîs de schimbu’ ăsta sute de ani șî-ncă să mai rîde.  Şî ungurii şî românii o rîs șî rîd cu inima ușoară, că rîsu-i la fel în orice limbă a pămîntului șî face bine.

În anu’ o mie tri sute, în Ungureni s-o-nălţat o biserică de lemn. Pă păreţii ei  s-o scris în chirilice povestea lu’ Buda ş-a pretenaşului său, Domokoş. Pîn anu’ o mie șasă sute, biserica o fo’ trăznită ş-o ars cu tăt cu povestea celor doi pretenaşi, n-o mai rămas decît bolovanii de rîu puşi ca fundaţie. După aia povestea s-o spus pîn viu grai, mulți o știèu deja pă de rost. Alţii, care-o vinit după iei, o spus-o altora care-o vinit după iei, şî tot aşè pînă azi.

Aşè iera obiceiu’ din vechime pînă azi în Ungureni. În Domokoş, ori Dămăcuşeni, nu să ştia hăpt nimic din tătă tărășenia asta. Acolo trăiau şî trăiesc ungurii care, în ţînerea lor de minte, povestesc, rîzînd șî iei în hohote, despre cum un ungur Domokoş l-o prostit pe-un român Buda cu care-o făcut un schimb clasa-ntîi, dîndu-i un sat amărît ca Ungureniu’ pă un sat bogat ca Domokoşu’, sau Dămăcuşeniu’. „Şî românu’ cela, unu’ Buda, i-o mai dat pă deasupra ungurului şî cinci părechi de diboli, cumva păste-nvoială, drept mulţumită”, mai zîcè Domokoşu’ zilelor noastre. „Satu’ iesta poartă numele străbunului nostru, un haiduc închis în temniţa de la Budapesta, care fura cu ortacu’ lui, Buda, de la bogaţi şî dădè la săraci. Asta să vă fie clar c-aşè o fo’, ş-aşè rămîne”, încheia Domokoşu’.

***

Pă şoseaua care traversa Domokoşu’, ori Dămăcuşeniu’, trecè autobuzu’ care-i ducè ş-apoi îi aducè pă muncitorii din Băiuţ, Lăpuşu’ Românesc, Groşii Ţibleşului, Suciu de Sus, Rogoz, Cupşeni şî Ungureni, pînă-n Tîrgu’ Lăpuşului, sus pă deal, unde are sediu’ fabrica de canapele TAPARO, a concernului internaţional IKEA. În autobuz, muncitorii, doar ce se uită la pădurile dese din jur, prind a scuipa-n sîn, a-şi face cruci ş-a zîce: „Cîtă mobilă, Doamne, cîtă mobilă!”.

Susține Literomania

Despre autor

Marian Ilea

Marian Ilea

Marian Ilea (n. 1959, Maramureș), a debutat editorial cu volumul de povestiri „Desiștea” (Cartea Românească, 1990, premiul Salonului Național de carte Cluj). În 1993, publică „Desiștea II” (Cartea Românească). În anul 1997, volumul de teatru „Ariel” (Cartea Românească) obține premiul Uniunii Scriitorilor pentru cel mai bun volum de teatru. Mai publică volumele „Casa din Piaţa Gorky” (Editura Cornelius, 1999), „Vacek” (Editura Dacia, 2001, Premiul pentru proză al Asociatiei Scriitorilor București), „Ceasul lui Bronnikov” (Editura Dacia, 2002), „Povestiri din Medio-Monte” (Editura Dacia, 2003, Marele premiu al Saloanelor "Liviu Rebreanu"), „Povestiri cu noimă” (Editura Dacia, 2006), „Rodica e băiat bun” (Archeus, 2008), „Libertatea începe în șapte aprilie” (Editura Dacia, 2009), „Înțeleptul” (Tracus Arte, 2013), „Societatea de Socializare din Medio-Monte” (Tracus Arte, 2014), „Capra germană si gramofonul” (Tracus Arte, 2014). Piesa de teatru „Societatea de Socializare din Medio-Monte” se montează la Teatrul Municipal Baia Mare, obținând Premiul de regie la Fringe Festival București.

1 comentariu

  • O naratiune mustind de originalitate si autentic. Etimologia celor doua asezari din tara Lapusului este explicata pe cat de simplu si nesavant , pe atat de savuros si plastic. Este un fel de legenda toponimica populara. Scriitorul are o propritate profunda in folosirea graiului local in relatarea si exprimarea unor evenimente care mai dainuie doar in memoria colectiva a urmasilor acelor curajosi haiduci. Unul dintre ei, pe langa curaj , mai era si extrem de generos, ducand aceasa trairepana inspre milostene. aDincere felicitari pentru aceasts ninunata scriere

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: