Eminescu văzut de Mite Kremnitz

Scriitoare, autoare de romane, nuvele și povestiri, dar și biografă a primilor regi ai României, traducătoare, co-autoare, alături de Carmen-Sylva, a unei culegeri de poezii românești în germană – „Rumänische Dichtungen” (1881 – cuprinzând și poezii scrise de Eminescu), provenind dintr-o familie germană înstărită și educată (fiica unui chirurg celebru și profesor universitar), Mite Kremnitz a venit în România în 1875, alături de soțul ei, care a devenit doctor al Casei Regale. Cumnată cu Titu Maiorescu – de care, se spune, a legat-o și o lungă și imorală relație amoroasă –, l-a cunoscut pe Eminescu în momentul în care acesta, stabilit la București, se îndepărtase oarecum de Veronica Micle, aflată la Iași. Maiorescu, pentru a-l ajuta financiar pe Eminescu, redactor la „Timpul” pe atunci, fără a-i leza vanitatea, se gândește la posibilitatea ca poetul să-i predea lecții de limbă română cumnatei sale și să fie oprit, de asemenea, și la cină, cât se poate de des.

În „Amintirile fugare…”, publicate în ediție bilingvă în traducerea lui Horst Fassel, Mite Kremnitz relatează povestea acestor întâlniri care s-au transformat într-o secvență sentimentală. În prefață, Horst Fassel afirmă că Mite Kremnitz „nu a înțeles condiția socială și umană a lui Eminescu”. Într-un anumit sens, se poate spune și așa. Dar cred, mai degrabă, că l-a privit altfel decât ceilalți, din punctul ei de vedere, cu o anume distanță, de tânără aristocrată germană cultivată, scriitoare ea însăși, care studiase la Berlin literatura și filosofia, și care află mai întâi despre un poet genial, complicat, melancolic, nefericit, cu vaste lecturi și cu o imensă sete de a cunoaște. Atunci când îl vede pentru prima dată, în sufrageria Kremnitz-Maiorescu, Mite îl percepe astfel: „Era mai degrabă lat decât zvelt, mai degrabă scund decât înalt, cu un cap prea mare în raport cu trupul. Pentru cei 26 de ani ai săi era prea masiv, cu o față prea cărnoasă. Prost bărbierit și cu dinții mari și galbeni, era îmbrăcat neglijent și nu prea curat. La o primă vedere nu am remarcat, desigur, toate amănuntele, dar încetul cu încetul le-am înregistrat, chiar dacă abia mă uitasem la el, pentru că eram atât de decepționată, încât deosebirea dintre Eminescu cel adevărat și imaginea mea ideală mă durea. Nu i-am adresat niciun cuvânt și nici el nu mi-a dat nicio atenție. Vorbea, incitat de cumnatul meu, foarte vioi cu acesta și cu alți domni prezenți, mânca gălăgios, râdea cu gura plină, iar râsul lui suna brutal. Numai când se adresa peste masă micii mele nepoate, glasul său, care de altfel nu era prea cuceritor, devenea dulce, iar privirea lui visătoare căpăta o expresie plăcută. Folosea acel mata moldovenesc, blând, care totdeauna mi-a plăcut, mai mult decât dumneata”.

Sensibilitatea artistică de formație academică, deci cumva clasică, a tinerei Mite Kremnitz o împiedică să aprecieze de la început poeziile eminesciene: „Toți considerau poema ca fiind foarte reușită, eu nu. Întâlneai acolo licurici vorbitori, multe animale cu viu grai, un gen literar care mie nu mi-a plăcut niciodată, iar de vraja limbajului său încă nu mi-am dat seama”. Discrepanța este foarte mare între, pe de o parte, imaginea pe care o avea deja Mite despre un mare visător romantic, o minte excepțională, un poet genial și, de cealaltă parte, omul real, bărbatul încă tânăr, trăind însă greu, în mizerie, obișnuit al cârciumilor modeste de mahala. Pentru noi, acum, imaginile pot fi complementare, dar mitul eminescian se clădise, iată, foarte devreme. Astfel încât, poate puțin snoabă, poate puțin suficientă, Mite, doamnă de companie a Reginei Elisabeta și prietenă a acesteia, îl înfățișează cu o sinceritate dezarmantă pe Eminescu așa cum îl vede ea, diferit de proiecția pe care o lăsa deja în cultura română poezia lui:

„A doua zi a plecat, iar eu n-am priceput de ce se vorbise atât de Eminescu, personalitatea sa îmi părea a fi comună, aparținând unei clase sociale neinteresante pentru mine, deoarece grosolănia ei mă jignea, iar poezia care se ascunde în acea sărăcie, care mereu îmi trezește mila, nu am putut s-o descopăr la el. Nu arăta nici flămând, nici melancolic, s-a declarat în timpul mesei a fi un cunoscător de vinuri și a vorbit cu ochii pe jumătate deschiși despre calitatea unui vin de Drăgășani. N-am observat nici un pic de melancolie: a râs mult și a povestit cu plăcere glume țărănești”.

Totuși, cunoscându-l, înțelegând mai bine poezia lui, ajunge să îl admire, să aștepte cu înfrigurare sosirea lui după-amiezile pentru lecțiile de română, pentru discuțiile literare și filosofice, au împreună un proiect, să scrie un dicționar etimologic al limbii române, Mite scrie fișe, Eminescu precizează originea unor cuvinte etc. Se îndrăgostesc. Ea încearcă să păstreze o anume distanță. Maiorescu își aruncă replicile ironice. Mite scrie o nuvelă inspirată de imaginea artistului: „Ein Lebensbild”. Pe 4 ianuarie 1879, Eminescu îi dă un caiet roșu cu o poezie dedicată: „Cu mâne zilele-ți adaogi”. La un moment dat, Mite notează: „a fost omul cel mai inocent pe care ți l-ai fi imaginat vreodată. Cu lecturi extraordinare în toate limbile, bazându-se pe memoria sa colosală, era în stare să discute despre orice. Îndopat de cultura germană, germanitatea noastră i-a convenit foarte mult”.

„Amintirile fugare despre Mihai Eminescu” au apărut în 1933, iar în 1934, E. Lovinescu publica romanul „Mite”, care este o dezvoltare ficționalizată a acestor notații, cuprinde cu exactitate toate momentele esențiale: prima întâlnire, sărutul, despărțirea în momentul în care Ștefan Micle moare și Mite îi spune lui Eminescu să se ducă la Iași, la Veronica. Romanul preia din „Amintiri…” inclusiv episoadele simptomatice ale relației dintrei cei doi, precum cel în care ea mărturisește că a îndepărtat un vizitator cu pretextul că nu este acasă, în timp ce îl aștepta pe Eminescu, iar cei doi bărbați s-au întâlnit în fața casei, unul plecând, celălalt venind; de asemenea, sunt dezvoltate scenele în care Eminescu se juca cu Baby, fiul lui Mite.

Atât memoriile lui Mite Kremnitz, cât și romanul lui Lovinescu inspirat de ele dezvăluie jocul de imagini pe care îl creează perspectivele diverse ale contemporanilor asupra lui Eminescu. Nici la Junimea, de altfel, așa cum aflăm din „Memoriile” lui G. Panu, Eminescu nu era totdeauna înțeles. Rămâne ca noi să suprapunem aceste „negative” diferite pentru a obține un caleidoscop cât mai interesant.

Mite Kremnitz, „Amintiri fugare despre Mihai Eminescu”, ediție bilingvă, traducere, prefață și note de Horst Fassel, Editura Muzeelor Literare, Iași, 2014, 96 p.