cu cît sînt mai departe, ți-a spus,
cu atît te pot apăra mai bine,
iar tu te-ai gîndit la asta de cîteva ori, întorcînd cuvintele
pe-o față și pe alta, să vezi dacă ea îți cere să nu te mai apropii niciodată,
pentru că dintotdeauna așa erau frunzele, verzi pe față și negre pe spate.
dar nu-ți cerea asta, simțeai încă trupul ei cu proprietăți de umbră,
simțeai căldura ei transportabilă
ca o piatră de luat cu tine
sub limbă.
această bucurie despre care nu aveai niciodată voie să spui ceva dureros,
această continuitate a voastră bazată pe absență,
așa cum tot ce avem se bazează pe datorii.
de multe ori te gîndiseși tocmai la asta,
că distanța dintre voi ar putea garanta că nu o vei pierde.
sîntem animale care se învîrt în cerc
și așa și nu altfel participă la întreaga viață a lumii,
sîntem mici plini de chestii mari.
ai întîlnit-o și în timp ce deschideai gura să zici da, mulțumesc pentru…
te gîndeai așa 1. viața este arborescentă, pentru orice separație S dată există o distanță D
care se poate parcurge înapoi pînă la anularea S
și 2. marele agent al S nu sînt zidurile, ci aerul care ne separă,
abia el reprezintă discontinuitatea corpurilor;
de asemenea considerai că 1. oricît de inaderente ar fi spațiile voastre
vă veți afla întotdeauna în același timp
și 2. faptul că știați și aveați să știți atît de puține unul despre celălalt
făcea posibil să știți totul unul despre altul.
cînd te-ai întors ea a căzut pe gînduri și a spus ești aproape,
acum te voi apăra și mai bine,
iar tu ai spus stai puțin, parcă ziceai că…
dar ea a făcut un semn și
ai simțit dintr-o dată cum erai cuprins.
Sumar Literomania nr. 173
Scrie un comentariu