Cartea săptămânii Nr. 157

Epictet – sclavul filosof

În 2018, la Editura Seneca, a apărut volumul „Discurs viu. Diatribe – Cartea I” de Epictet (traducere din greaca veche de Andreea Ștefan), un volum, trebuie spus, foarte arătos prin ilustrațiile semnate de Anastasia Dumitrescu, dar și prin aspectul vintage al hârtiei reciclate. De altfel, Editura Seneca este singura editură verde din România, folosind hârtie reciclată pentru cărțile pe care le publică (în cazul „Diatribelor…” lui Epictet, se specifică pe coperta a patra, au fost „salvați câte șapte copaci pentru fiecare exemplar publicat pe hârtie reciclată”).

filosof

Revenind la Epictet, el este cunoscut mai ales prin „Manualul” său – din nou, Editura Seneca a publicat o foarte frumoasă ediție a „Manualului” –,  un îndrumar pentru viața de zi cu zi, foarte actual chiar și acum, după aproape 2000 de ani de la scrierea sa.

În paranteză, trebuie spus că pe când se năștea viitorul împărat roman Marcus Aurelius, în 121 d. Hr., Epictet avea deja 71 de ani. Totuși, chiar dacă cei doi nu s-au întâlnit, deși Epictet va trăi până la vârsta de 88 de ani, așa că o întâlnire nu ar fi fost imposibilă, influența acestuia asupra lui Marcus Aurelius a fost una hotărâtoare. În „Gânduri către sine însuși”, Marcus Aurelius îi este recunoscător unuia dintre profesorii săi, filosoful stoic Rusticus, pentru „faptul de a citi însemnările filosofice ale lui Epictet, din care mi-a dăruit un exemplar de acasă”.

Epictet s-a născut în Hierapolis, vechiul oraș din Asia Mică în care a fost decapitat, spune legenda, Apostolul Filip. A ajuns la Roma ca sclav. De altfel, cuvântul Epictet nu este un nume propriu zis, ci o poreclă. În greaca veche, „epictetos” însemna „dobândit” și definea statutul de sclav.

Stăpânul său, un magistrat roman pe nume Epaphroditus, îl frecventa pe filosoful stoic Gaius Musonius Rufus, unul dintre cei importanți filosofi stoici ai perioadei. Nu știm exact câte a învățat Epaphroditus de la Musonius Rufus, dar știm că în cazul lui Epictet, care își însoțea stăpânul la cursurile filosofului stoic, lecțiile acestuia au dat roade evidente.

Epaphroditus este, se crede, cel care l-a lăsat pe Epictet șchiop pentru tot restul vieții. Se spune că, într-o zi, probabil din plictiseală, a vrut să pună la încercare răbdarea sclavului său, așa că a început să-i răsucească piciorul până când acesta s-a luxat, moment în care Epictet nu a spus decât: „Se va rupe piciorul”. Stăpânul său a continuat să-i răsucească piciorul, până când l-a rupt. Epictet, calm, fără să-și trădeze durerea, a replicat: „Ți-am spus că până la urmă se va rupe”.

Epaphroditus a făcut și el cel puțin un lucru bun. L-a eliberat pe Epictet, care a început să predea filosofia la Roma. În anul 94, a fost exilat de împăratul roman Domițian, dar exilul nu l-a împiedicat pe filosoful stoic, odată stabilit în Nicopole, să predea în continuare.

Este impropriu spus că „a predat filosofie”. Epictet și-a făcut celebră școala și și-a atras simpatia multor personaje bogate și influente ale vremii prin modul în care le vorbea elevilor săi – direct, viu, spontan, evitând teoria și clasificările atât de dragi altor filosofi, chiar și stoici.

Să fim bine înțeleși, Epictet nu a scris nimic, iar ceea ce ne-a rămas sunt însemnările făcute de unul dintre discipolii săi, pe nume Arrian. Atât „Manualul”, cât și „Diatribele”, care erau formate din opt cărți, dar din care au ajuns până la noi doar patru, nu ar fi existat fără acest Arrian. Mai mult, discipolul a surprins foarte bine stilul direct al profesorului său, care nu de puține ori folosea, probabil pentru a stimula atenția auditoriului, interpelări ca „omule” sau „sclavule”, ceea ce dă o notă aparte discursurilor (sau diatribelor) sale. De altfel, diatriba reprezenta un discurs ținut într-o situație, circumstanță concretă în fața unui public concret. Nu era un discurs obișnuit, publicul putea interveni cu întrebări sau observații, care de multe ori se transformau în invective sau ofense la adresa oratorului.

Citește și Către cei care vor să fie admirați  

Să ne întoarcem, însă, la diatribele lui Epictet. Ideea principală din aceste discursuri, idee pe care, de altfel, o întâlnim la toți filosofii stoici, este aceea că rațiunea reprezintă cea mai importantă caracteristică a ființei umane.

Mai mult, rațiunea este singurul lucru pe care noi îl putem controla. În rest, cum spune și Epictet, „de celelalte ne folosim cum vin”.

Rațiunea este partea divină din om. Spre deosebire de animale, ne spune Epictet, omul a fost creat de divinitate nu numai ca spectator, ci și ca interpret al faptelor sale. Prin rațiune, omul nu doar că poate domina lumea, ci, și mai important, se poate domina pe el însuși, prin puterea de interpreta faptele ce i se întâmplă și de a distinge astfel, dintre cele existente, pe cele care depind de noi de cele care nu depind de noi. Nu ne alegem circumstanțele sau conjunctura, dar alegem cum, în ce fel reacționăm în diversele situații pe care viața ni le oferă.

Epictet credea că binele omului stă în libertatea sa de alegere. Putem alege să devenim violenți sau recalcitranți în anumite situații. Sau deprimați. Sau nervoși. Toate aceste stări provin, de fapt, ne spune stoicismul, din părerile noastre despre cele ce ni se întâmplă. Noi credem, de exemplu, că, în anumite situații, am fost nedreptățiți și că e dreptul nostru să fim nervoși și deprimați, deși nu rezolvăm nimic. Situația respectivă ni s-a impus fără a ni se da posibilitatea de a interveni cu ceva în cursul desfășurării ei. Dar, totuși, noi continuăm să fim supărați. Sau nervoși. Sau deprimați.

Tendința omului este aceea de a asocia evenimentelor sau persoanelor din jurul său anumite judecăți de valoare: asta e bună, asta e rea, asta îmi place, asta nu îmi place. De fapt, nimic nu este bun sau rău, plăcut sau neplăcut. Totul doar există, fără a fi într-un fel sau altul. Doar părerea omului este cea care atribuie anumite calități sau defecte, iar stoicismul tocmai asta ne învață: că nimic din tot ceea ce ne înconjoară nu este bun sau rău, iar singurele care ne aduc suferință sunt părerile noastre despre diverse situații sau persoane.

Voi încheia aceste rânduri cu un citat din „Diatribele” lui Epictet, în ton, cred eu, cu cele de mai sus:

„Dacă astăzi v-ați umplut pântecul, stați și vă lamentați pentru mâine: Când vom mânca.

Sclavule, dacă e să ai, vei avea, dacă nu, vei pleca: ușa e deschisă. De ce te plângi? Unde mai e loc de lacrimi? Ce pretext se mai găsește încă pentru lingușire? Pentru ce unul îl va invidia pe altul? De ce îi vei admira pe cei care au agonisit multe sau care sunt la putere și, cu atât mai mult, dacă sunt puternici și irascibili? Căci ce vor face pentru noi? Ceea ce le stă în putere să facă va fi fără nicio importanță pentru noi. Iar asupra celor importante pentru noi, ei nu au nicio putere. Într-adevăr, cine va mai domni asupra cuiva care are o astfel de atitudine?”.

 

Epictet, „Discurs viu. Diatribe – Cartea I”, traducere din greacă veche de Andreea Ștefan, Colecția „În DOI”, Editura Seneca, București, 2018, 160 p.

 

Susține Literomania

Despre autor

Raul Popescu

Raul Popescu

Absolvent al Facultății de Litere din Brașov. Și-a continuat studiile în cadrul Universității Transilvania din Brașov cu un masterat de Scriere Creatoare și cu un doctorat despre viața și opera lui Ioan Petru Culianu. Colaborează la „Observator cultural”, „Steaua”, „Astra (Supliment. Literatură, artă și idei)”.
În 2017, a publicat „Ioan Petru Culianu. Ipostazele unui eretic” (Editura Eikon, București), volum nominalizat la Premiile Observator cultural 2018, la secțiunea „Debut”. În 2019, a coordonat, alături de Adina Dinițoiu, volumul „Nume de cod: Flash fiction. Antologie Literomania de proză scurtă” (Editura Paralela 45, 2019). Textele sale pot fi găsite și pe blogul personal erasmen (https://erasmen-erasmen.blogspot.ro).

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: