Avanpremieră Nr. 150

Stoicismul azi (Fragmente alese I)

Vă oferim, în avanpremieră, în Literomania nr. 150, două fragmente din volumul „Stoicismul azi (Fragmente alese I)” (Editura Seneca, 2020), coordonat de Patrick Ussher, doctorand la University of Exeter, unde studiază dezvoltarea morală stoică. Este vorba de un volum divers, dar, în același timp, unitar prin pasiunea pentru stoicism. De ce divers? Pentru că autorii prezenți în  „Stoicismul azi…” scriu, din perspectivă stoică, bineînțeles, despre Victor Frankl sau Star Treck, despre ce înseamnă a fi tată și creșterea copiilor, sau, de ce nu?, despre închisori. Autorii fac parte dintr-o echipă numită Stoicism Today, formată din cercetători de la University of Exeter, King’s College, University of London și Queen Mary, University of London, precum și din psihoterapeuți din Marea Britanie și Canada, care colaborează pentru a oferi resurse stoice adecvate lumii moderne. Membrii echipei Stoicism Today sunt: Jules Evans, Gabriele Galluzzo, Gill Garratt, Christopher Gill, Tim LeBon, Donald Robertson, John Sellars și Patrick Ussher.

Să nu uităm: calmul și înțelepciunea sunt esențiale, mai ales în vremuri tulburi și nesigure. (Literomania)

John Sellars
Stoicism pentru începători

 

Stoicismul a fost, timp de 250 de ani, una dintre cele patru școli principale de filozofie din Atena antică, alături de Academia lui Platon, Liceul lui Aristotel și Grădina lui Epicur. Această filozofie a fost admirată mai ales de romani, printre adepții săi numărându-se personaje diverse, de la omul de stat Seneca la fostul sclav Epictet sau la împăratul Marcus Aurelius. Scrierile acestor trei autori au ajuns până la noi, fiind apreciate din Renaștere și până în zilele noastre. Chiar dacă filozofia stoică în întregul ei este complexă, abordând o mulțime de teme, de la metafizică la astronomie și gramatică, operele celor trei mari stoici romani sunt concentrate asupra sfaturilor practice și îndrumărilor pentru cei care doresc să obțină bunăstarea interioară și fericirea. Dacă nu cunoașteți prea multe despre stoicism, iată patru idei centrale, care vă vor ajuta să faceți primii pași.

Valori: singurul lucru care este cu adevărat bun este o stare sufletească desăvârșită, care este identificată cu virtutea și rațiunea. Acesta este singurul lucru care ne poate garanta fericirea. Cele externe, precum banii, succesul, faima și altele asemănătoare lor, nu ne pot aduce vreodată fericirea. Deși asemenea elemente nu au nimic rău, iar ele au valoare și pot fi parte dintr-o viață bună, adesea urmărirea unor astfel de obiective lezează de fapt unicul lucru care ne poate asigura fericirea: o stare sufletească desăvârșită și rațională.

Emoții: trăirile noastre emoționale sunt proiecții ale judecăților, ale gândului că se întâmplă sau urmează să se întâmple ceva bun sau ceva rău. Multe dintre emoțiile noastre negative pleacă de la judecăți eronate, însă faptul că țin de aceste judecăți înseamnă că le putem controla. Schimbă-ți judecata și îți vei schimba și emoțiile. În ciuda imaginii sale statornicite, stoicul nu-și reprimă și nu-și neagă emoțiile, ci încearcă să evite încă de la început trăirile emoționale negative. Astfel, scopul este depășirea emoțiilor negative vătămătoare care provin din judecăți greșite și îmbrățișarea celor pozitive și corecte – înlocuirea furiei cu bucuria.

Natură: stoicii susțin că ar trebui să ne ducem viața în armonie cu natura. Ceea ce înseamnă, parțial, că ar trebui să înțelegem că suntem doar niște părți mici ale unui tot organic mai mare și că suntem modelați de procese care ne depășesc și care, în cele din urmă, nu se află în puterea noastră. Nu avem nimic de câștigat din încercarea de a ne opune acestor procese mai vaste – doar furie, frustrare și dezamăgire. Chiar dacă există numeroase lucruri pe lume pe care le putem schimba, există și multe altele care nu ne stau în puteri și trebuie să înțelegem și să acceptăm acest dat.

Control: ținând cont de cele spuse deja, există anumite lucruri pe care le putem controla (judecăți, propria stare mintală) și unele care nu se află sub controlul nostru (procese și obiecte externe). O bună parte din nefericirea de care suferim este provocată de confundarea acestor două categorii, de ideea că am avea control asupra a ceva pe care, la urma urmei, nu-l putem controla. Din fericire, sub controlul nostru se află unicul lucru care ne poate asigura o viață bună și fericită.

 

Patrick Ussher
Stoicii despre comunitatea ființelor umane

 

Într-o societate foarte individualistă, cum este a noastră (cel puțin în raport cu cele mai multe societăți din istorie), caracterizată de o erodare treptată a datoriilor și obligațiilor față de alți oameni, ideea că fericirea ține de a face să înflorească natura intrinsec socială a ființei umane ar putea să pară bizară. De fapt, până și gândul că suntem intrinsec ființe sociale poate să pară, la prima vedere, ciudat. În prezent, chiar și atunci când discutăm despre a face ceva pentru sine sau pentru alții, gândim problema în termeni de „egoism“ sau „altruism“, ca și cum altruismul ar însemna „să dai deoparte propriile nevoi o clipă și să te gândești puțin și la altcineva“. Însă „egoismul“ și „altruismul“ nu și-ar găsi locul în concepția stoică despre lume. Stoicii considerau că ființa umană are o natură fundamental socială și că binele pentru ființele umane este să fie sociale. O astfel de perspectivă asupra a ceea ce este bine pentru om constituie unul din motivele pentru care stoicismul poate oferi un antidot puternic pentru maniera în care gândim în prezent, indiferent dacă suntem sau nu de acord cu premisele de la care plecau stoicii.

În acest articol, îmi propun să explic cum înțelegeau stoicii afirmația că omul este o ființă fundamental socială. Unele din ideile lor, de pildă că natura „vrea“ ca noi să fim sociali sau că ne-a „proiectat“ [designed] pentru a fi așa, ar putea să pară problematice din perspectiva noastră, mai modernă și științifică. Trecând însă de acest aspect, cu siguranță că teoria stoică ne trezește și ne face să ne gândim la ce înseamnă o viață bună.

***

Cosmopolitismul stoic a dezvoltat o metaforă prin care specia umană era asemănată unui „trup“: așa cum toate membrele contribuie la sănătatea trupului nostru, tot așa fiecare om, ca parte a unui corp mai mare, își aduce contribuția la trupul umanității. De aici urmează că stoicul țintește să trăiască încarnând aspirația de a contribui la binele comun și așezându-și convingerile pe înțelegerea propriei persoane drept civis mundi sau „cetățean al lumii“. Ce însemna asta în practică ne spun mai întâi Epictet, apoi Marcus Aurelius: „Să nu considere nimic o chestiune de interes propriu și să nu-și facă planuri în vreo privință ca și cum ar fi un individ izolat, ci să acționeze precum un picior sau o mână, care, dacă ar dispune de puterea judecății și ar înțelege alcătuirea corpului, nu ar alege și nu ar dori nimic fără a se raporta la întregul din care fac parte.” („Diatribe”, II.10); „Căci ne-am născut pentru a ne ajuta unii pe alții, precum picioarele, mâinile, pleoapele, șirurile de dinți de sus și de jos. Așadar, a acționa unii împotriva altora este împotriva naturii (…).” („Gânduri către sine însuși”, II.1, p. 83)

Pare acesta un ideal prea înalt? Aproape sigur, însă un stoic ne-ar răspunde probabil că, fiind ființe sociale, de aceste țeluri depinde fericirea noastră. Cu alte cuvinte, în măsura în care într-adevăr suntem făpturi sociale, cum să poată egoismul, așa cum îl înțelegem noi, să ne ducă spre fericire? Nu poate! Omul, așadar, ajunge să se desăvârșească doar cultivându-și natura socială. Epictet explică această idee după cum urmează: „[D]eoarece fiinţa vie e făcută aşa: face orice lucru pentru sine. Şi, de altfel, şi soarele face totul doar pentru el şi, de altfel, Zeus însuşi. Şi când acesta vrea să fie Aducător-de-ploaie şi Purtător-defructe, şi Părinte-al-oamenilor-şi-al-zeilor, vezi că nu poate reuşi în acţiunile sale, sau să fie numit aşa, fără să facă ceva pentru binele comun. Şi, în general, divinitatea a alcătuit firea animalului raţional în aşa fel încât să nu poată obţine niciunul dintre lucrurile bune pentru el fără să facă ceva şi pentru binele comun. În acest fel nu e în contradicţie cu societatea să faci fiecare lucru pentru propriul bine.” („Diatribe”, I.19*)

Analogia cu Zeus, care este și „natura“ (firea), este esențială: natura, prin simplul fapt că este ceea ce este, contribuie activ la binele comun. Atunci când natura dăruiește ploaie sau fructe, are de câștigat toată lumea. Iată deci o dimensiune socială suplimentară a idealului de „a trăi în acord cu Zeus sau cu firea“: a trăi în acord cu natura înseamnă să fii social. Și cum așa ceva vine natural, fiecare persoană își poate împlini natura. Marcus Aurelius compară în același sens darurile naturale ale viței-de-vie, oferite altora pur și simplu pentru că vița este ceea ce este, cu ființa socială binevoitoare, care face faptă bună după faptă bună, necăutând altă răsplată decât simpla săvârșire a binelui: „[A]semenea viței-de-vie, care a produs ciorchinele și nu mai pretinde nimic altceva, odată ce a dat propriul rod. Omul care i-a făcut un serviciu cuiva nu-l face cunoscut strigând în gura mare, ci se îndreaptă spre săvârșirea altuia, precum vița-de-vie a produs din nou ciorchini când a fost timpul potrivit (…).” („Gânduri către sine însuși”, V.6, p. 149)

Sintetizând, afirmația paradoxală a lui Epictet, conform căreia nu e în contradicţie cu societatea să faci fiecare lucru pentru propriul bine, este bazată pe observația că ființa omenească poate găsi fericirea doar prin cultivarea bunăvoinței față de ceilalți. Cum se încadrează în acest tablou ideea fundamentală a stoicilor, mai precis aspirația de a trăi o viață virtuoasă? Oare a pune preț pe virtute ca „unic bun“ se reduce la a defila într-un fel de „bulă virtuoasă“, după cum este uneori caricaturizat stoicismul?

Nicidecum. În viziunea stoicilor, virtutea nu este ceva ce apare în izolare. Pentru ca ea – sau „binele“ – să înflorească, este necesară înrădăcinarea ei în relații sociale. Pentru stoic, depinde de sine să considere relațiile cu alți oameni fundamentul faptelor virtuoase. Se întâmplă adesea ca diverse persoane să sufere un fel de panică atunci când citesc în Epictet cuvinte precum: „Tatăl meu nu înseamnă nimic pentru mine! El nu e un bine!“ Ar fi deplasat totuși să fim șocați, pentru că ceea ce recomandă de fapt Epictet este să punem preț pe a fi un bun fiu tatălui tău. Care este esența acestei distincții? Ca de obicei, este vorba de atenția acordată de Epictet celor ce „ne stau în puteri“. Părintele, în sine, nu se află sub controlul fiului (după cum veți fi observat cu propriii părinți), însă scopul relației cu el stă în puterea fiului. Când această schimbare de atitudine ajunge să stră-bată toate relațiile sociale ale cuiva, va surveni o deplasare către a pune preț în primul rând pe rolul de bun prieten, bun părinte ș.a.m.d. Epictet descrie această transformare astfel: „Ființa umană va trage inevitabil într-acolo unde poate spune „eu“ și „al meu“. Dacă „eu“ și „al meu“ țin de trup, atunci în acesta va sta puterea care-l stăpânește pe om. Dacă ele se află în țeluri morale, atunci acestea vor fi mai presus. Iar dacă sunt în obiectele externe, atunci acestea vor fi importante. De aceea, dacă sunt acolo unde este și țelul meu moral, atunci și doar atunci voi fi prietenul și fiul și tatăl care ar trebui să fiu. Pentru că în acest caz interesul meu va fi să-mi păstrez buna-credință, respectul de sine, răbdarea și disponibilitatea de a lucra cu alții, și să-mi mențin astfel relațiile cu ceilalți oameni.” („Diatribe”, II.22)

În mod paradoxal, doar atunci când o persoană pune mai mult preț pe „bine“ decât pe orice altceva, acea persoană poate fi cât se poate de bună în postura de tată, prieten sau fiică. Abia atunci păstrarea integrității și bunăvoința față de prieteni și familie devin interes propriu. La rândul său, acest efort permite naturii intrinsec sociale a omului să înflorească într-un mod optim. Concepția stoică despre „virtute“ este așadar profund socială.

În concluzie, aș nota că unii cercetători, precum Mary Midgley, consideră că însăși apariția moralității ține de faptul că oamenii dispun de un „instinct social“. Se pare că stoicii au fost printre primii, dacă nu chiar primii gânditori care au dezvoltat un sistem etic complet și mai degrabă universalist bazat pe acest instinct. Avem de-a face aici cu unul din aspectele cele mai uimitoare ale concepției lor și nu-și va pierde niciodată relevanța. Pentru a încheia, voi cita unul din pasajele cele mai cunoscute, în care Marcus Aurelius discută despre cosmopolitismul stoic. După cum am observat la început, indiferent dacă suntem sau nu de acord cu ideea că suntem cu toții, prin firea lucrurilor, ființe fundamental sociale, acest fragment ne obligă să medităm la o serie de întrebări esențiale: ce înseamnă să fii om, ce este bine pentru ființele omenești?

Dimineața, când abia te trezești, să ai la îndemână acest gând: „Mă trezesc ca să desfășor activitățile specifice omului; și sunt nemulțumit dacă merg să îndeplinesc treburile pentru care m-am născut și în vederea cărora am venit pe lume? Sau sunt destinat a mă încălzi sub pături, stând întins în pat?“ „Dar aceasta este mai plăcută!“ Deci te-ai născut pentru a te desfăta? În general, pentru a te bucura de senzații; sau pentru a acționa? Nu vezi plantele, vrăbiile, furnicile, păianjenii, albinele care fac ceea ce le este specific, contribuind, după puterile lor, la desăvârșirea lumii? Și tu nu vrei să-ți îndeplinești activitățile specifice omului?” („Gânduri către sine însuși”, V.1, p. 145*)

Bibliografie
Midgley, M., „The Origin of Ethics“ în Singer, P. (coord.), A Companion to Ethics. Wiley-Blackwell: 1993.

* Marcus Aurelius, „Gânduri către…”, op. cit. (n.trad.)

Traducere din limba engleză de George Tudorie

Susține Literomania

Despre autor

Literomania

Literomania

Platformă literară independentă.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: