Avanpremieră Nr. 208-209

„Ascensiunea” de Nikos Kazantzakis (fragment)

Reach content for Google search „Nikos Kazantzakis”, „ascensiunea”, „Nikos Kazantzakis carti”



Scris în 1946 la Cambridge și rămas nepublicat până în ianuarie 2021, când a apărut mai întâi în traducere, în Franța, „Ascensiunea” este un text fondator aflat între roman inițiatic și relatare de călătorie, străbătut de mesianism și ardoare. Punând în discuție compatibilitatea convingerilor politice, artistice și spirituale, cartea este matricea care iluminează marile romane ale lui Nikos Kazantzakis.

La sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, Kosmas, tânăr scriitor, se întoarce în Creta, la puține zile după moartea tatălui său, căpitanul Mihalis, și își aduce și proaspăta soție. Speră ca iubirea lui și soarele ținutului său natal să fie de ajuns pentru ca Noemi, supraviețuitoare a Holocaustului, să se agațe mai departe de viață. Creta e mai săracă și mai suferindă decât a lăsat-o, dar spiritul ei sălbatic, neînfrânt, ținut viu de istoriile bătrânilor palicari și de lupta înverșunată a insularilor de-a lungul anilor de război, îi hrănește dorința de a găsi o cale nouă, mai dreaptă, prin care lumea să dobândească definitiv pacea.

„Veriga lipsa din bibliografia lui Kazantzakis.“ 

Le Soir

Scrisă după celebrul roman „Viața și peripețiile lui Alexis Zorbas”, „Ascensiunea” are caracter autobiografic, multe dintre întâmplările relatate fiind trăite de Kazantzakis. Carte premergătoare romanului „Căpitanul Mihalis. Libertate sau moarte” (1950), din această cauză „Ascensiunea” a rămas probabil în umbră și nepublicată până în 2021, deși autorul vorbește despre ea în corespondența sa și comandase chiar și traducerea ei în limba engleză. La 3 iulie 1946, de la Cambridge, unde sosise mânat de intenția de a constitui, cu ajutorul intelectualilor britanici, o visată Internațională a Spiritului, Kazantzakis îi scria soției sale: „Încerc să-mi mobilizez forțele, să nu mă stăpânească panica […]. Am planul cărții. Va fi un roman […]. Trei părți: «Creta», «Anglia», «Singurătate». Și voi răspunde la întrebările pe care le-am pus.“ În opinia editorului grec al cărții, „Ascensiunea” este „o operă de graniță care arată devenirea lui Kazantzakis și formarea sa ca autor al cunoscutelor – și reușitelor – romane din perioada maturității. […] În Ascensiunea este descrisă experiența personală a unui scriitor care oscilează între teorie și acți­unea practică. După întoarcerea lui Kosmas în localitatea natală, Iraklion, și apoi în timpul peregrinării prin Londra postbelică, ambele marcate de traumele adânci ale războiului, urmărim neliniștea care-l frământă și lupta lui interioară în jurul datoriei omului de cultură față de problemele lumii și dramatica situație mondială a vremii lui.“


Acest roman inedit al lui Nikos Kazantzakis, istoria dublului său, Kosmas, între Creta și Anglia după 1945, conține interogațiile spirituale și literare emblematice ale întregii sale opere.

La Croix


„Întâmplările din acest roman sunt autentice. Personajele care-l însoțesc pe Kosmas-Kazantzakis, imaginare.“

Eleni Kazantzakis

„Romanul «Ascensiunea» este impregnat de marile motive ale lui Kazantzakis și își controlează în aceeași măsură suflul și angoasa.“

 www.en-attendant-nadeau.fr

„Acest text ne lămurește asupra dilemelor existențiale care apasă asupra unui Kazantzakis împărțit între rădăcinile lui și exil, între carne și spirit, între lupta colectivă și retragerea în solitudine. Mai mult, căutarea spirituală a eroului cărții, Kosmas, oferă romanului o densitate universală. Să transformi tenebrele timpului tău în lumină, iată o ascensiune infinită.“

Télérama

 

Nikos Kazantzakis

Ascensiunea

 

În zori Kosmas a sărit din pat țipând. Avusese un vis îngrozitor: o gorilă uriașă, ridicată pe labele din spate, ținea o făclie aprinsă și alerga într-⁠o mare piață, de la o clădire la alta, și dădea foc. Râdea, țo­păia, gemea de bucurie, gonea prin fumul iscat și îndată ce atingea cu făclia zidurile caselor, deodată fierul, pietrele, lemnele luau foc, săreau în aer și cădeau jos cenușă. Cerul se înnegrise, tremura pă­mân­tul și deodată, prin fum, Kosmas desluși turnurile de la Westminster – și înțelese că Londra era cea care ardea. Scoase un țipăt și sări din pat.

S-⁠a uitat pe geam; începuse să se lumineze, lumina se lupta cu întunericul, casele încă dormeau, în depărtare se auzi șuieratul unui tren ce înainta gâfâind. „ De parcă n-⁠ar fi fost vis“, se gândi Kosmas, încă stăpânit de groază, ca și cum s-⁠ar fi sfâșiat, o clipă, în somn, masca improvizată din adevăruri convenabile, din minciuni convenabile, care acoperă prăpastia și a apărut deodată adevărata ei față.

A încercat să se liniștească, a deschis o carte pe care o adusese cu el din Grecia, a intrat, cum intrăm în mare, în versurile prelungi, unduitoare, ca să uite, dar n-⁠a reușit; gorila alerga de la o tâmplă la alta, clătinând amenințător făclia și râdea. „Rău a-⁠nceput ziua asta, când o să-⁠i văd pe prietenii lui Lewis și o să stau de vorbă cu ei“, s-⁠a gândit. „Mesaje de rău augur îmi trimit, prin lucarna lor, demonii.“ Spriji­nit de geam, cu ochii bulbucați, privea afară. „Ne pierdem, ne pierdem, murmura, și nimeni nu-⁠și dă seama.“ A văzut iar Creta, Grecia, Europa, descompunerea lumii după război, foametea, goliciunea,  „Încotro mergem?“ a strigat. „Ne pierdem!“ Un elan primitiv îi învolbură sângele – ca și cum, în sătucul lui, un strămoș cretan îi zărea primul de departe pe turci și se repezea, prindea funia clopotului și-⁠ncepea să tragă și să strige. La fel și acum, Kosmas a tresărit, vrând parcă să se năpustească pe străzi, să bată la uși, să tragă clopotele, să strige ajutor.

Precum orașul Pompei, puțin înainte de erupție, i-⁠a apărut deodată lumea: și a priceput el, înaintea tuturor, mesajul și umblă pe străzile vesele, nebănuitoare, ale Pompeiului și vede și știe și începe să strige și nimeni nu-⁠l aude; chiar dacă l-⁠ar auzi cineva, ar râde și-⁠ar da din cap. „Ce să fac?“ murmură. „Cine o să audă? Și dacă aude, cine o să creadă?“

De la distanță i se păruse ușor să vină în acest imens oraș, să găsească tovarăși, așa cum era cuprins de neliniște, dar și de speranță, și împreună cu tovarăși din alte țări să se organizeze, să aștearnă planuri și să deschidă un drum de salvare. Dar acum, văzând imensul oraș, ferm, nebănuitor, plin de bogății și siguranță, s-⁠a speriat, cum putea să audă glasul lui?

Plesnea de ciudă, a deschis fereastra; se luminase de ziuă de-⁠a binelea – se auzeau automobile, trenuri îndepărtate, se aprindeau luminile în case, marele oraș se trezea. Ploaia încetase, zidurile și copacii fosforizau în răstimpuri în lumina matinală.

„Ce se va întâmpla cu lumea azi, murmură Kosmas, ce noi nenorociri s-⁠au strâns într-⁠o noapte?“

A coborât, a cumpărat ziare, a urcat grăbit în cameră, să le citească. El, care altădată nu atingea un ziar decât la câteva luni odată, acum în fiecare dimineață așteaptă nerăbdător să citească acest buletin al lumii bolnave să vadă cum a petrecut noaptea și dacă e mai bine. Homer, Dante, Shakespeare, cei trei zei iubiți ai lui, rămâneau în raft și așteptau să ne salvăm mai întâi, să trăim întâi și apoi să vină ei să dea sens și frumusețe vieții noastre.

S-⁠a cufundat în lectură. Suspiciuni, uri, nici un pact, popoare neliniștite, înfometate, nedreptățite, mulțimi strămutate căutând pământ în care să prindă rădăcini, vocea libertății se sufoca, bruta se trezea iarăși în măruntaiele omului și se pregătea de atac. Deodată, Kosmas a tresărit: într-⁠o insuliță îndepărtată din Pacific, Bikini, se încheiaseră toate pregăti­rile pentru lansarea unei noi bombe atomice; ca să i se testeze forța, plasaseră nave condamnate la moarte, puseseră în ele porci, capre, cai; multe animale fuseseră îmbrăcate, ca să se vadă în ce măsură haina poate fi o piedică pentru razele atomice. Încercau să descopere care este cel mai bun și cel mai sigur mod de a ucide cât mai mulți oameni și de a preface cât mai repede în cenușă orașele.

„Au fost bune, reușite, dar nu le-⁠au fost de-⁠ajuns cele două experimente care au prefăcut în cenușă două orașe japoneze și au ucis peste o sută de mii de oameni. Au fost bune, dar trebuie să se găsească altele și mai bune.“

Disperat, Kosmas a închis ochii și a văzut Japonia, așa cum se bucurase de ea puțin înainte de război, într-⁠o primăvară. Felinare, mătăsuri, umbrele de hârtie multicolore, ploua ușor și zâmbetele străluceau pe chipurile femeilor, țăcănitul saboților pe caldarâm răsuna vesel. Se ducea și el împreună cu pelerinii, pe sub cireșii înfloriți, la marea statuie a lui Buddha să se închine. Ce bucurie senină încercase, ce dulceață, ce căldură tandră la pipăit, cum mai zâmbea, ud, înconjurat de ramuri înflorite, sub copacii seculari, liniștit, calm, nemuritor în moarte, Buddha!

Și deodată, două avioane…

Kosmas a zvârlit cât colo ziarul, a sărit în picioare; dintr-⁠odată mintea i se luminase, a văzut! Visul, care-⁠i bântuia tâmplele, s-⁠a oprit, a căpătat sens; a-⁠nțe­les acum cine era gorila și s-⁠a speriat.

„Prea repede, a murmurat, a încredințat Dumnezeu în mâinile omului atâta putere! Nu trebuia să pună Dumnezeu focul în ghearele gorilei!“

De-⁠acum Kosmas vedea limpede. Și cum i se întâmplase adesea în viață, neliniștea lui complicată când era treaz, problemele dificile și respingătoare ce-⁠l frământau se dezlegau în cel mai simplu și sigur mod în somn; cu un vis. Noemi îi povestise despre un bătrân rabin înțelept, prieten al tatălui ei; acesta vorbea mereu la sinagogă și explica Biblia cu povești. Prietenii și elevii lui s-⁠au plâns într-⁠o zi: „De ce ne spui mereu povești și parabole? Ești înțelept, de ce nu-⁠ți arăți înțelepciunea și nu ne vorbești de marile idei?“ Iar bătrânul rabin le-⁠a răspuns: „Eu, când am o mare idee, îmi pun lacăt la gură, nu vorbesc, ci o las să se maturizeze în minte, să coboare din minte în rinichi, să devină carnea și sângele meu; simt că marea idee s-⁠a maturizat doar când devine în mine poveste; și atunci deschid gura“.

Amintindu-⁠și vorba rabinului, Kosmas s-⁠a bucurat. Se maturizase mult și în el ideea și devenise vis și poveste. Și-⁠a văzut, pentru prima dată, simplu și clar de tot, neliniștea. A văzut-⁠o și s-⁠a calmat un pic.


Citește și „Cei mai frumoși ani din viața lui Anton” (fragment) de Norris von Schirach

 


S-⁠a auzit o bătaie în ușă; un tânăr compatriot, care citise din scrierile lui Kosmas și era, zice, admirator al lui și studia la Oxford, aflase de sosirea lui și-⁠a alergat să-⁠l cunoască. Subțirel, ofilit, față delicată, păr lung, buze subțiri, ochi ușor speriați și triști. Semăna cu un călugăraș bizantin, doborât de feciorie și post. Războiul îl țintuise aici în străinătate și-⁠i întrerupsese un poem amplu la care scria, despre o iubită imaginară – care simboliza, cum spunea el, Ideea – și și-⁠a pierdut inspirația și era disperat; credea că până și Universul era disperat din cauza asta. Kosmas iubea lupta bărbătească, înfruntarea armată; îi ura pe cei ofiliți și sensibili și-⁠l apuca furia când stătea de vorbă cu ei. Îl asculta și cu mare greutate se abținea. Ce să spună, de unde să-⁠l apuce pe acest amărât parazit spiritual?

— Gata cu spiritul, se văicărea tânguitor tânărul. Au venit barbarii, ce se va alege de noi? Unde vom găsi refugiu noi, oamenii de cultură?

Socotea că și Kosmas e din aceeași tagmă cu el. Credea că pământul s-⁠a pierdut fiindcă lui îi plecase iubita; o femeie sau o idee sau o speranță pe care își sprijinise, prostul de el, viața.

— Du-⁠te la mănăstire! l-⁠a-⁠ndemnat râzând Kosmas, nemaiputând să reziste.

— Cum puteți să râdeți? protestă tânărul, încrețindu-⁠și buzele anemice.

— Mi-⁠am adus aminte, i-⁠a răspuns Kosmas, de pe când eram copil, în Creta, de un bătrânel bun, cu vorbă dulce, care umbla mereu înfășurat într-⁠un șal verde cu carouri roșii. Muzician, din insula Zakynthos, cred, dădea lecții de chitară, era slăbănog, bolnăvicios și purta pantofi largi cu elastic. Îl chema Myrteos. Așa cum umbla dârdâind, iarnă-⁠vară, printre vânzătorii gălăgioși din piață și palicarii cretani, era caraghios și deosebit de simpatic. Cretanii îl îndrăgeau, îl compătimeau și făceau haz de el. Purta întotdeauna la subsuoară un caiet lunguieț cu note muzicale, ca un catastif, și de atunci lumea din piață orice intelectual vedea îi zicea Myrteos. Cum apărea vreun tânăr împătimit de hârțoage care să nu bea, să nu râdă, să nu umble după fetișcane, oamenii începeau să-⁠l tachineze și-⁠l luau în râs: „Ei, bietule Myrteos!“ îi strigau. Astfel de Myrteos mi se par toți intelectualii ofiliți în epoca noastră plină de sălbăticie.

— Așadar și eu? întrebă melancolic tânărul.

— Mă gândesc să mă duc în Scoția, răspunse Kosmas și să-⁠ți aduc de acolo un șal. De-⁠oi găsi, să fie unul verde cu mici carouri roșii.

— Și eu care-⁠am venit anume de la Oxford să vă citesc noua mea baladă… murmură tânărul și-⁠și așeză manuscrisul pe măsuță. Am terminat-⁠o în clipa când primele sirene…

— Dacă nu are ritmul acestei moderne sirene, l-⁠a întrerupt Kosmas, să nu mi-⁠o citești. M-⁠am săturat deja să citesc povești de amor și lună; epoca noastră e dură, încă nu-⁠ți dai seama? Este epică, plină de acțiune.

— Ne aflăm la sfârșitul unei civilizații, piui tânărul. Suntem copiii epocii noastre, fără credință, fără discursuri, fără vorbe mari. Ținem oglinda și oglindim epoca; ne facem datoria.

— Poate, a răspuns Kosmas. Dar acum în ultima vreme am început să bănuiesc – atât de repede se învârte azi roata Soartei – că tineri ca domnia ta nu mai oglindesc, cu baladele lor melancolice, epoca noastră, ci o epocă deja apusă. Câteva suflete, cred, parcă ar începe să depășească stadiul descompunerii. O sinteză nouă, minunată, începe să se profileze la orizont – nu la orizont, ci profund în noi. Iar această sinteză încă nu pot s-⁠o vadă tinerii sincronizați de care vorbești, care, după mine, nu sunt sincronizați, ci întârziați. Țin oglinda și oglindesc descompunerea, continuând să vadă sufletul lor descompus. O nouă credință, fapte dificile, vânt cald violent, înmugurit, asta-⁠i adevărata noastră epocă!

Cât vorbea, Kosmas se aprindea; simțea că tot ce spunea nu era chiar atât de sigur, nu atât de adevărat, era prematur. În el doar simțea aerul acesta cald, însă pe afară, îngheț. Dar îi vorbea tânărului ca și cum ar fi vrut să-⁠l arunce un ceas mai devreme în viitor, să-⁠l facă să dorească nenăscutul să se nască, să-⁠l împingă să se curețe de descompunerea în care i se cufundase sufletul.

— Epoca noastră nu mai este declin, cum îți place să crezi, ca să-⁠ți justifici existența; începe și devine culme de forțe uriașe, barbare poate, dar așa încep întotdeauna civilizațiile. Ritmul epocii noastre este eroic, împinge la opere dificile, își asumă responsabilități cosmogonice. Nu este pentru sensibilii de teapa lui Myrteos, pentru bătrânei – chiar dacă au douăzeci de ani – cu palme moi pătate de cerneală și carne nevăzută de soare.

Kosmas s-⁠a oprit, s-⁠a rușinat fiindcă a văzut degetele tânărului admirator pătate de cerneală și gâtul subțire și albicios.

— Iartă-⁠mă, ai venit acasă la mine și eu mă port ca un țăran. Dar ai spus că scrierile mele ți-⁠au influențat evoluția poetică și atunci mă simt răspun­zător față de tine; și am datoria să-⁠ți încredințez unde am ajuns, ca să știi; iar dacă poți, să vii cu mine. Poet astăzi, în această îngrozitoare perioadă de acțiune, merită, cred, să fie nu cel care oglindește descompunerea vremii noastre, ci acela care simte zbătându-⁠se în el viitorul. Poezie profetică, efort al poetului de a concepe, dincolo de crimă și de sânge, civilizația născândă, să ajute, plăsmuind noi tipuri de oameni, ca realitatea curentă să intre în conturul ideal, pe care poetul, prin munca lui creatoare, îl trasează – aceasta este, de-⁠acum sunt sigur, datoria noastră. Poți s-⁠o îndeplinești?

— Nu pot, a răspuns tânărul, privindu-⁠l pe Kosmas cu neplăcere, și s-⁠a ridicat să plece. Nu pot, a repetat, am luat alt drum.

— Și eu luasem alt drum, mai rău decât al tău, a spus Kosmas, dar am văzut, am văzut, m-⁠am salvat! Ești tânăr, ai timp. I-⁠a strâns mâna, l-⁠a condus până la ușă: Nu prea mult timp, a adăugat și brusc s-⁠a-⁠ntunecat la față. Fă-⁠o repede; în momentele decisive viața se grăbește, vrea să sară; să ne grăbim și noi, să sărim odată cu ea!

Când a rămas singur și și-⁠a amintit ce spusese, Kosmas a fost surprins. Ca și cum era prima dată când le gândise, ca și cum prinseseră contur în clipa aia, ca să-⁠l arunce pe tânărul ofilit în luptă.

„Toate asta s-⁠au copt în mine, s-⁠a gândit, și nu știam; acum că au fost exprimate prin cuvânt, s-⁠au consolidat, m-⁠am consolidat și eu. Cine știe, aceasta să fie într-⁠adevăr epoca noastră? Dificil, tragic în­ceput și nu sfârșit, și un om care stăruie să slujească Spiritul trebuie, dacă vrea să se salveze, să vadă cu claritate și vitejie care-⁠i este datoria, ce misiune trebuie să îndeplinească între monștrii fioroși ai epocii și să ia poziție în hărmălaia și cosmogonia de azi. Și să nu se lase stăpânit de panică; să aibă încredere în acest lut cu numele de om și care nu poate să se împrăștie prea ușor în praf.“

În clipa când se pregătea să iasă, apăru gâfâind tânărul poet:

— Am uitat balada pe măsuță.

A intrat, a luat-⁠o.

— Coborâm împreună? i-⁠a propus Kosmas, privindu-⁠l cu dragoste; regreta că-⁠i vorbise atât de aspru.

Tânărul șovăia:

— Mulțumesc, a spus, dar mă grăbesc. Și a plecat în goană.

*

Străzile strălucesc, furnicar de oameni pe drum, clădiri uriașe, ai zice eterne, ici-⁠colo o bombă căzuse și clădirile dispăruseră, iar dintre dărâmături se ițeau floricele mov și galbene. O mulțime de pelerini în extaz umblau încet pe sub arcadele gotice ale Catedralei Westminster. Alături turnurile dantelate ale Parlamentului și Kosmas, sprijinit de parapetul unui pod, privea Tamisa curgând tulbure, densă, ca Timpul, oglindind idolul înaltului turn dantelat.

Ce luptă, se gândea, ce îndrăzneală umană și înțelepciune și totodată ce brânci orb al nevoii, ca să creeze englezii această complicată construcție a Parlamentului! Toate clasele au colaborat la con­struc­ția-⁠regină, nobili, burghezi, popor – fără vreun arhitect, în afară de marele arhitect oficial al Imperiului Britanic, Timpul. Toate s-⁠au făcut încet-⁠încet, din nevoie, din întâmplare și din triplele dorințe care se ciocneau între ele și în fond colaborau – ale regelui, de a-⁠și impune mai ușor voința, ale nobililor, de a nu-⁠și pierde privilegiile, ale orășenilor de rând și poporului, de a dobândi privilegii. Anglia, într-⁠a­devăr, se bazează pe temelii largi, solide, fiindcă aceste temelii nu sunt mari principii abstracte, ci aluviune răbdătoare a timpului. Orice timp, orice secol, fără mari tulburări geologice și psihologice pe care le con­taminează revolta, nesiguranța și haosul, creează Marea Britanie. Kosmas privea Catedrala Westmins­ter; toate vechile ritmuri ale Angliei erau înfrățite în această clădire, unul lângă celălalt, din secolul al XIII-lea. Continuitate organică, credință și supunere față de tradiție, întipărire în piatră a timpului care se schimba și trecea…

Fragment în avanpremieră din romanul „Ascensiunea” de Nikos Kazantzakis, traducere și note de Elena Lazăr, Colecţia „Raftul Denisei” (colecţie coordonată de Denisa Comănescu), Editura Humanitas Fiction, București, 2021

 

Nikos Kazantzakis s-a născut pe 18 februarie 1883 la Iraklion, în insula Creta, unde a și fost înmormântat. Între 1902 și 1906 a urmat dreptul la Universitatea din Atena, apoi, timp de doi ani, și-a continuat studiile la Paris, unde a audiat cursurile filozofului Henri Bergson. A străbătut lumea în lung și în lat, călătorind până în ultimele luni de viață. Aflat veșnic în conflict cu autoritățile din Grecia pentru opiniile sale (asemenea prietenului său Panait Istrati, era atașat ideilor de stânga), deși a îndeplinit o vreme și funcții publice, a găsit mai multă audiență în străinătate decât în propria patrie, fiind nominalizat de câteva ori la Premiul Nobel. S-a bucurat de celebritate, deținând recordul de traduceri: în peste 100 de țări. A primit, în 1956, la Viena, Premiul pentru Pace. În jumătatea de secol dăruită literaturii, a fost creatorul unei opere de dimensiuni impresionante: poezie – „Odiseea. O continuare modernă” din 1938 conține 33 333 de versuri; romane – „Grădina de piatră” (Le Jardin des rochers, 1936, publicat în 1959; Humanitas Fiction, 2018), „Viața și peripețiile lui Alexis Zorbas” (1946; Humanitas Fiction, 2011, 2016), „Ascensiunea” (1946, publicat mai întâi în Franța și apoi  în Grecia, 2021; Humanitas Fiction, 2021), „Hristos răstignit din nou” (1948, publicat în Grecia în 1954, după ce cunoscuse un mare succes în Occident; Humanitas Fiction, 2008), „Căpitanul Mihalis. Libertate sau Moarte” (1950, publicat în 1953; Humanitas Fiction, 2014), „Ultima ispită a lui Hristos” (1951, publicat în 1955; Humanitas Fiction, 2011), „Sărăcuțul lui Dumnezeu” (1954, publicat în 1956; Humanitas Fiction, 2016), „Fratricizii” (1954, publicat postum, în 1963; Humanitas Fiction, 2017); dramaturgie și lucrări de memorialistică – între care volumul autobiografic „Raport către El Greco” (scris în 1956 și publicat postum, în 1961; Humanitas Fiction, 2012), „Jurnal de călătorie: Italia, Egipt, Sinai, Ierusalim, Cipru, Moreea” (1926–1927; Humanitas, 2013), „Jurnal de călătorie. Rusia” (1928; Humanitas, 2015), „Jurnal de călătorie: Japonia, China” (1935; Humanitas, 2018); eseuri și traduceri („Divina Comedie”, „Iliada”, „Odiseea” etc.). S-a stins din viață pe 26 octombrie 1957 la Freiburg im Breisgau, în Germania.

 

Susține Literomania

Despre autor

Literomania

Platformă literară independentă.

Scrie un comentariu

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.