Rodica Grigore: „«Maestrul și Margareta» de Mihail Bulgakov e cartea pe care mi-aș fi dorit s-o scriu”

Vă propunem o anchetă cu privire la ceea ce a însemnat și înseamnă cartea (implicit lectura) în viețile unor scriitoare/ scriitori români contemporani, anchetă inspirată de cea pe care „The Guardian” a găzduit-o până în 2021, numită „Books that made me”, care, la rândul ei, a fost inspirată probabil de ancheta apărută inițial în „The New York Times Book Review”, în 1984. În acest număr, a răspuns pentru cititorii Literomaniei eseista și universitara Rodica Grigore. (Literomania)

1. Ce citiți în aceste zile?

„Viețile secrete ale culorilor” de Laura Imai Messina. O carte minunată! Care vine, pentru mine, să confirme nu doar talentul autoarei, ci și sensibilitatea ei aparte și nenumăratele (și profundele) sale intuiții artistice; pe toate le observasem încă din romanul său anterior, „Ce încredințăm vântului”, și aceea o carte remarcabilă. Și am terminat de curând un roman cu adevărat extraordinar al scriitorului sloven Drago Jančar, „Iubirea răgaz ar vrea” („In ljubezen tudi”), care va apărea în limba română în acest an și pentru care am și scris o prefață.

2. Care este cartea care v-a schimbat viața?

În mod clar, romanul „Un veac de singurătate” de Gabriel García Márquez. Am povestit pe larg acum un an și ceva, fiind invitata „Literomaniei” (încă o dată, mulțumiri din suflet!), cel puțin o parte din istoria mea pesonală legată de aceată carte, așa că nu mai revin acum asupra ei… Dar fără „Un veac de singurătate” nu aș fi ales multe dintre drumurile pe care le-am ales. În literatură și în viață. Și nu regret nici unul dintre ele.

3. Care este cartea care v-a influențat cel mai mult?

„Don Quijote” de Cervantes. Am citit prima dată, cu mulți ani în urmă, o versiune pentru copii, cu poze, care a produs o vie impresie asupra mea. Evident că pe atunci mi s-a părut încă o poveste cu cavaleri. Însă, cumva-cumva, n-am putut-o uita, nu pot explica acum de ce. Sau pot, însă ar fi prea complicat și ar dura prea mult. Apoi, am citit romanul integral – și mi s-a părut palpitant (eram în liceu), efectiv m-a ținut cu sufletul la gura și n-am putut lăsa cartea din mână. Iar pe urmă am recitit-o în facultate, atingându-mă, în acel moment, așa cum nici o altă carte nu reușise să facă. Iar de atunci am recitit-o adesea și mereu l-am privit cu alți ochi pe tragicul cavaler… De multe ori mă pomenesc deschizând „Don Quijote” și recitind câte un fragment, câte o pagină-două… Și întotdeauna îmi vorbește, indirect, desigur, și cu mijloacele marii literaturi, despre lumea în care trăim, despre oamenii care suntem.

4. Numiți cartea (sau cărțile) pe care nu ați reușit s-o (să le) terminați de citit.

Trebuie să mărturisesc: am terminat toate cărțile pe care le-am început! Cred că e un soi de… „defect” profesional. Dacă nu le-aș termina, aș avea senzația că sunt asemenea studenților care se prezintă la seminar fără să fi citit cartea! Așa că, deși recunosc că uneori mi-a fost greu să duc la capăt unele lecturi, n-am rămas cu nici una… restantă! (A, că nu le-am dat tuturor cărților citite… notă de trecere, asta e deja altă poveste…)

5. Numiți cartea pe care o dăruiți cel mai des.

„Pacientul englez” de Michael Ondaatje și „Ispășire” de Ian McEwan. Poate pentru că romanele au fost și ecranizate (iar versiunile cinematografice sunt cu adevărat reușite – iar ele contribuind din plin la faima respectivelor cărți…) Și, desigur, pentru că mi-au plăcut mult aceste cărți. Și pentru că ambele sunt (încă!) foarte actuale. Și pentru că, spunând povești de și despre dragoste și război, ne vorbesc, dacă suntem atenți la detalii, și despre lumea în care trăim.

6. Care dintre cărțile secolului al XX-lea vi se par supraevaluate?

Aș zice, așa, la primul gând, că „Zgomotul si furia” de William Faulkner. Sunt prea multe lucruri complicate inutil acolo, o confuzie prea mare a planurilor narative, o tehnică prea căutată, care tocmai din acest motiv devine deficitară și obositoare; și o prea mare dislocare a cronologiei. E greu de citit cartea și e cumva frustrantă. Mai ales că, de pildă, „Pe patul de moarte” de Faulkner (adesea pus în umbră de „Zgomotul și furia”), e un roman mult mai reușit din toate punctele de vedere.

7. Care dintre cărțile din literatura secolului al XX-lea vi se par subevaluate?

„Năvala apelor” de Evgheni Zamiatin, un roman aproape necunoscut – cel puțin în România. Cumva, când e vorba de Zamiatin, se vorbește doar despre romanul lui distopic „Noi”, care l-a influențat pe George Orwell, pentru al său tulburător și astăzi „1984”. Însă „Năvala apelor” e o carte remarcabilă. Subevaluat în mod clar e romanul „Tăcere” al japonezului Shusaku Endo. Pus în umbră (pe nedrept) de marii săi contemporani Yasunari Kawabata și Yukio Mishima sau Yasushi Inoue, Endo e unul dintre cei mai profunzi scriitori care au abordat teme legate de relația mereu complicată între Orient și Occident (el însuși fiind catolic japonez). La fel, mult prea puțin cunoscut e un text spaniol, „Doamnă în roșu pe fundal cenușiu” al lui Miguel Delibes. În general, din Delibes e citit și citat romanul „Cinci ore cu Mario”. Însă „Doamnă în roșu…” e o lectură tulburătoare. Și e un roman atât de bine scris!

8. Numiți o carte pe care v-ați fi dorit s-o scrieți.

„Maestrul și Margareta” de Mihail Bulgakov. Îmi place atât de mult și atât de multe lucruri din viața mea sunt legate, într-un fel sau altul, de acest roman al lui Bulgakov, încât… aș putea scrie pagini întregi aici!… N-am s-o fac, nu vă îngrijorați. Dar, da, asta e cartea pe care mi-aș fi dorit să o scriu, mi-aș fi dorit să o pot scrie. M-am și visat, de altfel, nu numai un soi de Bulgakov feminin, ci și Maestru și Margaretă, pe rând. Și Woland, oh, da… Un diavol justițiar care face dreptate în felul lui, într-o lume dominată de rău, de minciună, de invidie și de ipocrizie. Care face rău celor răi și bine celor buni. Nu doar că aș vrea ca eu să fi scris cartea asta, ci mi-aș dori ca un asemenea Woland să existe și să vină printre noi, pentru a-și conduce spectacolele de magie și a alunga (și pedepsi) fie și temporar răul, în toate formele sale de manifestare.

9. Ce carte ați recitit cel mai des?

„Pușca de vânătoare” de Yasushi Inoue. Povestea pe care o spune pare atât de simplă și de clară, încât ai putea fi tentat să o consideri un soi de lectură de delectare. Însă de fiecare dată când termini de citit (mai precis, când termin de citit!), îți dai seama că dincolo de aparenta simplitate și claritate sunt atât de multe – sentimente, resentimente, secrete, dezvăluiri, realități… Am cartea asta și pe o listă cu teme de seminar și o discut în fiecare an cu studenții. Și întotdeauna, dar întotdeauna, înainte de respectivul seminar, îmi spun că trebuie să o răsfoiesc, așa cum fac de fiecare dată cu cărțile pe care le analizez la seminar. Să o răsfoiesc pentru a-mi împrospăta anumite detalii, unele citate… Însă de fiecare dată mă pomenesc că o recitesc integral. Și de fiecare dată mă emoționează, mă atinge în atâtea feluri și îmi spune atâtea lucruri… Această lectură reluată e darul pe care mi-l fac în fiecare primăvară, înainte de seminarul pe care-l dedic acestei uimitoare cărți. Și mereu mă bucur că am mai recitit „Pușca de vânătoare” încă o dată!

Rodica Grigore este conferențiar (disciplina Literatura comparată) la Facultatea de Litere și Arte a Universității „Lucian Blaga” din Sibiu; doctor în filologie din anul 2004. Volume publícate: „Despre cărți și alți demoni” (2002), „Retorica măştilor în proza interbelică românească” (2005), „Lecturi în labirint” (2007), „Măşti, caligrafie, literatură” (2011), „În oglinda literaturii” (2011, Premiul „Cartea anului”, acordat de Filiala Sibiu a Uniunii Scriitorilor din România), „Meridianele prozei” (2013), „Pretextele textului. Studii și eseuri” (2014), „Realismul magic în proza latino-amerieană a secolului XX. (Re)configurări formale şí de conținut” (2015, Premiul Asociației de Literatură Generală și Comparată” din România, Premiul G. Ibrăileanu pentru critică literară al revistei „Viața Românească”, Premiul „Cartea anuluì”, acordat de Filiala Sibiu a U.S.R.), „Călătorii în bibliotecă. Eseuri” (2016), „Cărți, vise și identități în mișcare. Eseuri despre literatura contemporană” (2018, Premiul „Șerban Cioculescu”, acordat de revista „Scrisul Românesc”), „Între lectură și interpretare. Eseuri, studii, cronici” (2020). Traduceri: Octavìo Paz, „Copiii mlaștinii. Poezia modernă de la romantism la avangardă” (2003/2017), Manuel Cortés Castañeda, „Oglinda Celuilalt. Antologie poetică” (2006), Andrei Oodrescu, „Un bar din Brooklyn. Nuvele şi povestiri” (2006, Premiul pentru Traducere a1 Filialei Sibiu a U.S.R.). A coordonat şi a realizat antologia de texte a Festivalului Internațional de Teatru de la Siblu, în perioada 2005-2012. A publicat numeroase articole în presa literară, în revistele: „Euphorion”, „Observator Cultural”, „Saeculum”, „Scrisul Românesc”, „Viața Românească”, „Vatra” etc. Colaborează cu studii, eseuri şi traduceri la publicații culturale din Spania, Mexic, Peru şi Statele Unite ale Americii. Face parte din colectivul editorial al revistei „Theory in Action. The Journal of Transformative Studies Institute” de la New York. Cea mai nouă carte a Rodicăi Grigore este volumul „Metamorfozele ficțiunii. Eseuri și cronici” (Editura Casa Cărții de știință, Cluj, 2024).