Avanpremieră Nr. 216

„Experiența estetică” de Jean-Marie Schaeffer (fragment)

Reach content for Google search „ Jean-Marie Schaeffer”, esteticul”, „experienta estetica”




Epifanii estetice

 

În 1918, marele scriitor olandez Nescio (pseudonimul lui J. H. F. Grönloh) publică o nuvelă parțial autobiografică, „Dichtertje” („P’tit poète”) [1]. Unul dintre cele mai atașante personaje ale nuvelei este Dora, o tânără cu veleități de poetă. Într-o seară se urcă pe bicicletă și se duce la digul râului IJssel. Odată ajunsă acolo, se întinde pe iarbă și este învăluită de noaptea care se lasă treptat treptat. Este cuprinsă de o mare langoare și așteaptă poemul să vină: „Dar nu venea nimic”. Se întoarce cu tristețe acasă și merge la culcare în cămăruța ei. Se dezbracă, „simțind mireasma propriului corp, cald și pur”. În acel moment, „o mare langoare o cuprinde din nou” fără să știe „care este cauza acestei langori”:

„Și deodată, revăzu tot, în întunericul din cameră, apa și șlepul ancorat cu felinarul său agățat de catarg, vacile în apă, în față, mai aproape. Văzu că seara nu se lasă, ci se înalță la cer; înțelegea acest lucrupentru prima dată. Văzu mai ales capătul râului, cotitura, acolo unde se refugia într-un colț, și mai văzu că o pată verde deschis plutea pe apă la curbura malului. Și auzi scârțâitul îndepărtat al trăsurii greoaie pe drumul de pietriș.”

„Doamne, de-ar fi adevărat că mă iubești”, spuse ea, copilăroasă [2].

Dora este, în multe privințe, sufletul pereche al tânărului Stephen Dedalus, care trăiește o experiență de același ordin atunci când, într-o zi de vară, merge de-a lungul unui râuleț care străbate țărmul plajei din Dollymount la Dublin:

„O fată stătea în fața lui, în mijlocul apei, singură și nemișcată, privind marea. S-ar fi zis că o mână fermecată o făcuse să semene cu o pasăre de mare stranie și frumoasă. Gambele goale, lungi și zvelte, erau delicate ca piciorușele unui cocor, imaculate, în afară de urma ca de smarald a unei alge care-i lăsase o pată pe piele. Pulpele, mai pline, de culoarea catifelată a fildeșului, erau dezgolite până aproape de șolduri, unde franjurile albe ale chiloților păreau a fi un penaj de puf alb. […]

Era singură și nemișcată, privind în largul mării, și, când a simțit prezența și admirația din ochii lui, privirile i s-au întors către el, acceptându-i liniștit privirea, fără sfială și fără ațâțare. I-a răbdat un timp lung, lung, privirea, apoi și-a întors ochii dinspre el și s-a aplecat spre mare împroșcând ușor apa cu piciorul. […]

– Dumnezeule mare! A strigat sufletul lui Stephen, într-o izbucnire de bucurie profană.

S-a întors abrupt și a pornit spre țărm. Obrajii îi erau înfierbântați, trupul îl ardea, picioarele îi tremurau. Departe, departe, departe, mergea întruna depart, peste întinderi de nisip, cântându-i sălbatic mării, strigând în întâmpinarea vieții care-i adresase strigătul ei.”[3]

Stephen Dedalus este cu siguranță mai norocos decât Dora: el își va îndeplini visul și va deveni James Joyce. Însă calitatea, intensitatea și complexitatea experienței Dorei nu sunt cu nimic mai prejos de viziunea entuziastă a lui Stephen. Nu este exclus ca experiența Dorei să fie chiar mai „intensă”, fiind mai puțin auto-contemplativă, ca să nu spunem auto-complezentă, decât experiența lui Stephen, pusă în scenă și transpusă în cuvinte de Joyce cu o oarecare distanță (auto-)ironică față de tânărul său alter ego.


Mai precis, voi încerca să arăt că particularitatea experienței estetice constă în faptul că se prezintă ca un eveniment profund ancorat în viața noastră trăită și în același timp ca o singularitate ce răsare din ea ca și când ar fi o realitate distinctă.


Joyce a denumit acest tip de experiențe „epifanii”, termen de origine religioasă ce trimite la aparițiile divine pe acest pământ (de exemplu, epifaniile zeilor greci, sau, în religia creștină, manifestarea lui Iisus Hristos în lume). În cazul Dorei, această conotație a unei origini transcendente a manifestării divine este încă prezentă. Indiferent de ce s-a spus despre acest subiect, această conotație este absentă la Joyce: drept dovadă stau experiența lui Stephen și numeroasele epifanii consemnate de romancierul irlandez, pentru care epifaniile, în pofida vocabularului religios, sunt concepute ca evenimente pur imanente. Și totuși, lăsând la o parte diferențele relative la sursa epifaniei, experiența Dorei și cea a lui Stephen împărtășesc aceeași fenomenologie: fenomenologia care definește ceea ce numim în limbajul curent experiența „estetică”. Aceeași fenomenologie se regăsește în anumite experiențe „care țin de ritualuri”, „mistice” sau „meditative” (de exemplu cele ale budismului zen). Asta pentru că în pofida diferențelor majore cu privire la conținut și la miză, există într-adevăr o înrudire incontestabilă între modul în care atenția și emoțiile noastre sunt angajate în experiențele estetice și cufundarea într-un ritual, într-o epifanie mistică sau într-o contemplație meditativă.

Experiența Dorei și a lui Stephen nu vizează opere de artă, ci constelații perceptive și situaționale ale vieții trăite: seara care se înalță la cer pe polderele olandeze și apariția siluetei unei tinere sub soarele unei zile de vară pe plaja din Dollymount. Dacă le pun în evidență, nu este nicidecum pentru a le contrasta cu experiența operelor de artă, ci, dimpotrivă, pentru a sugera continuitatea dintre aceste experiențe. Scopul acestei lucrări este tocmai acela de a pleca de la fenomenologiile multiple ale acestor experiențe pentru a scoate la iveală resursele cognitive și emotive comune pe care le presupun și cărora le dau o orientare nu numai specifică, ci și – după cum arată exemplele noastre de mai sus – în multe privințe aparte.

Experiența estetică se caracterizează prin însăși conjugarea acestor două trăsături, și anume ancorarea în resursele noastre cognitive și emotive de bază și întrebuințarea lor atât de aparte. Mai precis, voi încerca să arăt că particularitatea experienței estetice constă în faptul că se prezintă ca un eveniment profund ancorat în viața noastră trăită și în același timp ca o singularitate ce răsare din ea ca și când ar fi o realitate distinctă. Această „stranietate”care este trăsătura ei proprie este strâns legată de ceea ce constituie fără îndoială cea mai proeminentă caracteristică a sa comparativ cu experiențele noastre obișnuite, și anume faptul că se prezintă, în termenii lui Laurent Jenny, sub „o formă totalizantă și densă ale cărei concentrări extreme provoacă o expansiune infinită de emoții și de imagini [4].” Și totuși efecte precum prezența, plenitudinea sau auto-împlinirea, care sunt tipice acestei „forme totalizante și dense”, nu corespund unei încremeniri atemporale. Ele se înscriu întotdeauna, așa cum remarcă foarte bine Jenny, într-o mișcare de expansiune, în temporalitatea dinamică a unei experiențe.

Dar nu am trișat oare evocând constelații ale vieții trăite asociate Dorei și lui Stephen? Descrierile lui Nescio și ale lui Joyce au ca obiect experiențe ale unor personaje de ficțiune, și nu experiențe reale. Pasajele pe care le-am interpretat ca fiind „mărturii” ale unor experiențe estetice sunt de fapt elaborări artistice ale unor experiențe estetice fictive. Atunci, în loc să fie exemplificări ale fenomenologiei experienței estetice, nu ilustrează ele mai degrabă capacitățile creative ale ficțiunii și artei literare celor doi scriitori? Pe scurt, poți fi sigur că asemenea experiențe există cu adevărat, în afara oricărei elaborări artistice, așadar în „viața reală”? Iar atunci când ai impresia că le găsești „în viața reală”, este acest lucru altceva decât să o proiecție (sau o injectare)a unor experiențe artistice în viața reală? Suspiciunea este bine cunoscută: nu ar exista experiențe estetice în afara artei decât acolo unde „viața” imită arta. Însă este o suspiciune nefondată. Putem astfel aminti că Joyce a consemnat, în nume propriu, o serie de epifanii personale „reale”[5]. Numeroase descrieri de acest fel se regăsesc și la alți autori. Să luăm un exemplu printre multe altele, și anume nota a doua din „Notes d’aurore”de Valéry:

„La această oră, sub lumina aproape orizontală, este suficient Să Vezi. Ceea ce este văzut este mai puțin însemnat decât vederea propriu-zisă. Pereți oarecare fac cât un Partenon, anunță bogății la fel de bine. Orice corp, oglindă a divinității, se definește în raport cu ea, îi este recunoscător pentru nuanța și forma lui. Colo, pinul arde din vârf; ici, țigla prinde viață. O dâră de fum fermecătoare nu se hotărăște să se îndepărteze de murmurul atât de lin al apei care curge prin umbră, pe sub frunze.”[6]

Experiența descrisă aici seamănă perfect cu cea a Dorei. Doar că răsăritul înlocuiește crepusculul și, mai important pentru argumentul meu, însemnarea factuală ia locul invenției ficționale. Desigur, asta nu înseamnă că nu rămânem în cadrul unei elaborări a limbajului. Însă, dacă nu vrem să identificăm scriitorul cu un improbabil creator ex nihilo, ar trebui să putem admite că atunci când relatează o experiență, și chiar și atunci când creează o ficțiune, ceea ce creează scriitorul prin cuvintele sale își are sursa tot în viață. Descrierea lui Valéry mai conține o lecție. Atunci când face referire la „pereți oarecare” ce „fac cât un Partenon”și care „anunță bogății la fel de bine”, nu ai cum să nu te gândești la „peticul de perete galben” al picturii „Vedere din Delft” descrise de Proust. Altfel spus, nu ai cum să nu vezi că există o omologie între experiențele intramundane și realizarea artistică luând drept obiect astfel de situații. Această omologie este „vizibilă” (este cazul să o spunem) mai ales atunci când avem de-a face cu opere vizuale de artă (precum „Vedere din Delft”), dar de fapt se aplică oricărei opere.

Teza care ar reduce experiența estetică a vieții trăite la o proiectare a artei asupra vieții se mai lovește și de un al doilea obstacol, mai decisiv. Epifaniile Dorei și ale lui Stephen, oricât de fictive și de artistice ar fi ele, precum și cea a lui Valéry, oricât de elaborată ar fi ea în forma sa lingvistică, nu există de fapt pentru noi decât în actul lecturii. Or, o experiență de lectură este o experiență tot atât de reală precum orice altă experiență trăită. Iar realitatea acesteia, cel puțin în cazurile care ne interesează aici, esteînainte de toate de ordin estetic, din moment ce se realizează ca „formă unitară și totalizatoare” fiind indisociabil resimțită potrivit unei modalități duble care însoțește orice act de lectură, și anume lectio facilitor care vizează experiența în afara textului și lectio difficilitor care descifrează această experiență în interiorul textului. Ca niște clerici, disprețuim adesea lectio facilitor. Inocentă, vinovată chiar, aceasta din urmă își continuă visul iluzoriu al unei lumi dincolo de artă. Însă imersiunea în universul pe care îl prezintă opera – pentru că despre asta este vorba – nu este „ușoară” decât în măsura în care reușește să intre în rezonanță cu experiențele reale ale „receptorului”, prin urmare în măsura în care acesta din urmă este capabil să o integreze în lumea reală. Iar o astfel de operațiune este extrem de complexă (vom avea ocazia să vedem că „ușurința” sau „lipsa de efort” și „complexitatea” sunt departe de a se exclude reciproc).Cât despre lectio difficilitor, departe de a neutraliza lectio facilitor, nu se poate desfășura decât sprijinindu-se neîncetat pe aceasta.

Desenul lui Jastrow

Spre deosebire de desenul iepure-rață al lui Jastrow pe care îl putem vedea numai sub una dintre cele două forme ale sale, excluzând-o pe cealaltă, reprezentarea artistică a unei experiențe nu diluează această experiență în operă, ci dimpotrivă, o intensifică pe măsură ce se hrănește din ea. Arta și experiența nu ar putea fi separate, iar să te întrebi care dintre ele are întâietate înseamnă să pui o întrebare lipsită de obiect. Iar această regulă este valabilă și atunci când opera pune în scenă, reprezintă, povestește, arată o experiență care se întâmplă să fie estetică.

 

[1] „Micul poet” (n. trad.).

[2]Nescio (J. H. F. Grönloh), „P’tit poète”, în Nescio, Le Pique-assiette et autres récits, trad. fr. Danielle Losman, Paris, Gallimard, col. Du monde entier, 2005, pp. 120-121.

[3]James Joyce, „Portret al artistului la tinerețe”, trad. de Antoaneta Ralian, București, Humanitas, 2012, pp. 197-198 (n. trad.). James Joyce, „Portrait de l’artiste en jeune homme”, trad. fr. Ludmila Savitsky, revizuită de Jacques Aubert, în James Joyce, Œuvres, Paris, Gallimard, col. Bibliothèque de la Pléiade, 1982, vol. I, pp. 699-700.

[4]Laurent Jenny, „La Vie esthétique”, Lagrasse, Verdier, 2013, p. 24.

[5]V. James Joyce, op. cit., pp. 87-105.

[6]Paul Valéry, „Mauvaises pensées et autres”, în Paul Valery, „Œuvres”, Paris, Gallimard, col. Bibliothèque de la Pléiade, 1960, vol. II, pp. 859-860.

 

Fragment din volumul  „Experiența estetică” de Jean-Marie Schaeffer (trad. din limba franceză Ancuța Mortu, Tracus Arte, 2021)

Susține Literomania

carturesti.ro

Despre autor

Literomania

Platformă literară independentă.

Scrie un comentariu

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.