Avanpremieră Nr. 216

„Inimă frântă” de Akira Mitzubayashi (fragment)

Reach content for Google search „Akira Mitzubayashi”, „inima franta”



Din mai 2021, când a apărut în format poche, romanul Inimă frântă figurează în topul celor mai bune vânzări din revista Lire Magazine littéraire. În 2020, romanului i-au fost decernate patru premii: Prix des libraires, Prix Culture et Bibliothèque pour tous, Prix de la Ville de Deauville și Prix des Lecteurs des Écrivains du Sud. Dincolo de explorarea memoriei, dezrădăcinării și a doliului imposibil, cartea lui Akira Mizubayashi face să fuzioneze literatura și muzica, două forme de artă care, devenind însuși materialul vieții, se opun morții.

Piesa mică, dar vitală, din lemn de molid, aflată în corpul unui instrument cu coarde, care asigură calitatea, propagarea și uniformitatea vibrațiilor se numește în limba franceză suflet, iar în română, inimă. Romanul lui Akira Mitzubayashi parcurge lungul drum spre vindecare al mai multor inimi frânte, un drum cât o viață, departe și în același timp aproape de casă, marcat de amintiri și dureri ascunse, de răni cu neputință de cicatrizat. Concepută în patru părți, întocmai ca Cvartetul de coarde nr. 13, Rosamunde, de Schubert, această poveste inițiatică de pe două continente, în care madlena proustiană devine un bol de orez amestecat cu ou crud, este mai mult decât o căutare de sine, este un omagiu adus forței nemuritoare a muzicii și umanismului ca stare de spirit universală. 


Este un roman despre muzică, despre moștenire spirituală, despre război, despre fidelitatea față de origini, despre prietenie, despre frumusețea tăcerii care urmează unei sonate de Schubert.

 

Tahar Ben Jelloun, Le Point


În toamna anului 1938, Rei are 11 ani și nu bănuiește că întâlnirea lui Yu, tatăl lui, cu cei trei studenți chinezi, toți muzicieni amatori, veniți să repete un cvartet de Schubert, va fi întreruptă brutal de soldații japonezi. Până atunci copilul a crescut la adăpost de răul care pare să cuprindă tot mai mult întreaga lume. Dar din seara aceea nu-și va mai revedea tatăl, și doar complicitatea locotenentului Kurokami îl salvează de o soartă și mai rea. Părinții adoptivi și a doua lui patrie, aflată la mii de kilometri distanță, îi oferă o nouă identitate și o nouă viață. Însă pentru Rei, trecutul nu poate rămâne în urmă. Toate alegerile lui sunt încercări de recuperare a trecutului și de vindecare a rănilor. Iar partitura vieții sale se va suprapune, în cele din urmă, într-o armonie sublimă, cu destinele tuturor celor care l-au vegheat. 

 „Akira Mizubayashi combină, într-o proză atât de simplă, încât pare cristalină, naturalismul romanului francez și magia poveștilor japoneze. Cartea sa este un dar.“ (L’Obs)

 

Akira Mitzubayashi

Inimă frântă (fragment)

 

Rei se întorsese deja la banca lui după ce mâncase câteva fursecuri pe care le înmuiase în ceai. Se cufundase din nou în lectura cărții, pe care era limpede că o terminase deja de citit; revenea acum la anumite pasaje și le recitea cu și mai multă atenție. Dar scotea capul din carte de fiecare dată când tatăl său vorbea, pentru a acorda o atenție tot mai mare la ceea ce spunea acesta, deși nu putea înțelege îndeajuns semnificația acelor cuvinte pentru adulți.

– Oricum, a continuat Yu răspicat, cred că asta are sens… că astăzi, în 1938, într-un colț din Tokyo, un cvartet sino-nipon cântă Rosamunde de Schubert…, în timp ce întreaga țară căzută în obsesiile ei belicoase pare să fie devorată de cancerul naționalist care împarte indivizii între un noi și un ei

– Dar vorbiți prea tare, Mizusawa-san, șopti Kang.

– Scuzați-mă.

– Mai vrea cineva ceai? întreabă Yanfen.

Cheng îi întinse ceașca.

– Dar Mizusawa-san?

– Nu, mulțumesc. Mi-e de-ajuns.

Yanfen i se adresă atunci copilului care răsfoia paginile cărții.

– Mai vrei un ceai, Rei-kun?

– Da, vă rog.

Copilul a făcut trei pași mari pentru a veni la Yanfen care i-a umplut ceașca.

– Atenție, e fierbinte.

Yanfen, zâmbind, i-a dat un fursec lui Rei, care i-a mulțumit timid, în timp ce se întorcea pe bancă cu ceașca în mână, pășind cu grijă ca să nu verse ceaiul.

– Vreau să vă pun tuturor o întrebare, spune Yu fără ocolișuri, o întrebare care nu are nimic de-a face cu muzica.

Cei trei chinezi se priviră, intrigați de tonul oarecum ceremonios pe care l-a adoptat brusc prietenul lor japonez.

– De ce ați decis să rămâneți în Japonia, când majoritatea studenților chinezi care au studiat aici s-au întors în țara lor anul trecut, după izbucnirea războiului care de acum a dezbinat țările noastre? Este foarte curajos din partea voastră…

Cheng a răspuns spontan:

– Este adevărat că mulți chinezi s-au întors în China încă de anul trecut. Cred că este o scădere destul de dramatică. Dar sunt și unii care vin aici chiar și în ciuda războiului. Nu foarte mulți, dar există. Centrul cultural nipono-chinez își continuă activitatea…

– Nu răspunzi exact la întrebarea lui Mizusawa-san, intervine Yanfen. De ce rămâi la Tokyo în pofida anumitor dificultăți care nu pot fi negate, ba chiar a anumitor pericole, în contextul actual al războiului, aceasta este întrebarea lui Mizusawa-san.


Noul roman al scriitorului japonez Akira Mizubayashi dezvăluie un limbaj poetic, muzical, tulburător și seducător. Un limbaj care știe să atingă prin delicatețea sa inima sufletelor noastre.

RFI


Construcția impecabilă a frazei japoneze rostite de Yanfen cu o claritate admirabilă, precum cea a unei crainice de radio, a stârnit din nou curiozitatea lui Rei. Și-a ridicat capul, i-a cercetat cu privirea pe adulții care se angajaseră într-o conversație care nu se mai învârtea în jurul muzicii lui Schubert.

– Locuiesc în Tokyo deja de patru ani. Oficial, sunt încă student, dar am o viață care începe să prindă rădăcini aici. Am prieteni ca dumneavoastră de care sunt foarte atașat. Apoi, am o prietenă japoneză alături de care îmi imaginez un viitor comun…

Cheng s-a înroșit la față ca după o halbă de bere, care îi provoca în mod sistematic o stare de ebrietate soporifică.

– Este adevărat, spune la rândul lui Kang cu o voce timidă, că cele două țări au intrat în război deschis după incidentul de la podul Marco Polo. Dar nu mă identific pe deplin cu China. Sunt chinez, vorbesc chineză, dar mai presus de toate mă văd ca pe un individ liber de apartenența sa. Mă străduiesc să mă conving că, înainte de a fi chinez, sunt în primul rând o ființă umană. La fel, nici eu nu-i echivalez pe prietenii mei japonezi cu țara lor. Mi-aș dori să cred într-o legătură de prietenie care depășește antagonismele naționale…

Cuvintele calme ale lui Kang, într-o japoneză oarecum ezitantă și colorată de un accent specific, au provocat o reacție din partea lui Yanfen. Rei, așezat până atunci pe bancă cu cartea pe genunchi, s-a ridicat încetișor; s-a apropiat de Yu și, în picioare, în spatele lui, cu cartea strânsă la piept, și-a pus mâna dreaptă pe umărul stâng al tatălui său.

– Și eu gândesc precum Kang și, cu siguranță, ca dumneavoastră, Mizusawa-san. Spun asta cu toată sinceritatea, deoarece va rămâne între noi.

Yanfen coborî vocea.

– Sunt sincer revoltată împotriva expansionismului colonial al Imperiului Japonez, dar, cu toate acestea, nu confund indivizii cu statul căruia îi aparțin. În lumea de astăzi, suntem inevitabil supuși statului. Fiecare ar trebui să se definească în primul rând și înainte de toate ca individ mai presus de orice apartenență. Sunt cu siguranță chinezoaică, vorbesc chineză, dar nu aș vrea să fiu redusă la asta… Individualitatea mea nu este definită de locul întâmplător al nașterii mele, ea înseamnă totuși altceva.

Absorbit de cuvintele prietenilor săi, Yu uitase de ceai. Când și-a golit ceașca dintr-o înghițitură, ceaiul era rece. Lăsându-și ceașca jos, se adresă celor trei, mângâind mâna fiului său pe care o simțea pe umăr.

– Sunt profund impresionat de ceea ce spuneți. Aș prefera să am prieteni ca voi într-o țară inamică decât să am o patrie detestabilă și compatrioți slugarnici care sunt orbiți de apartenența lor la această patrie. Voi fi cu voi, voi rămâne cu voi, chiar dacă mă acuză că sunt un „supus japonez indisciplinat”, un „trădător de țară”, un hikokumin.

Ultimul cuvânt pe care tocmai îl spusese tatăl lui, hikokumin, l-a lovit brusc pe Rei, care nu s-a putut abține să-i spună:

– Tati, știu acest cuvânt. L-am citit în cartea mea. Este cuvântul pe care îl folosește banda lui Kurokawa pentru a-l cotonogi pe Kitami-kun!

– Ai dreptate, Rei, răspunse Yu, întorcându-se spre fiul său. Acesta este cuvântul magic pe care puternicii acestei țări îl folosesc adesea pentru a-i umili pe cei care nu li se supun. Ei cred că sunt centrul universului și că totul se învârte în jurul lor, exact ca oamenii influenți pe care, pe bună dreptate, Copernic i-a criticat la vremea sa. Este un cuvânt urât care îl dezonorează pe cel care îl pronunță și nu pe cel căruia i se adresează! Ești de aceeași părere cu mine: Kitami-kun are dreptate să-i spună „nu” lui Kurokawa și întregii sale bande care îi ordonă să li se supună lor pentru că, fiind mai mari ca vârstă decât el, au dreptate și mai multă autoritate. Este o ordine absurdă fiindcă nu se bazează pe preocuparea de a distinge dreptatea de nedreptate. Cei mai mari nu pot avea dreptate doar pentru că sunt mai mari! Nici nu știu cât de mult se degradează folosind acel cuvânt oribil.

Prietenii chinezi, înmărmuriți, l-au ascultat în tăcere pe Yu Mizusawa vorbind cu fiul său.

– Ei bine, poate că este timpul să ne întoarcem la dragul nostru Schubert…, a spus Yu, aruncând o privire spre ceas. Un zâmbet luminos i se schiță pe față.

Totul a fost aranjat în câteva clipe. Yu a pus cele două cutii de carton la loc. Toți s-au dus să-și ia instrumentele din debara. Când muzicienii au format semicercul, Rei, la rândul său, se reașezase în același loc: deja adâncit în carte, căuta pagina în care era menționat cuvântul hikokumin.

– Ce facem, Mizusawa-san? întrebă Kang. Trecem la partea a doua? Sau o mai exersăm pe prima?

– Știu eu… voi ce credeți? Vreți să trecem la Andante?

– Poate putem trece la cea de-a doua parte, a sugerat Yanfen, chiar dacă ne întoarcem la Allegro ma non troppo după aceea. Ce părere ai, Cheng?

– Da, personal, abia aștept să văd cum iese cu Andante. Dar Mizusawa-san ar dori poate să insistăm mai mult asupra primei părți…

– Suntem încă departe de a fi terminat cu Allegro ma non troppo, dar sunt de acord să începem să o explorăm și pe a doua!

După un lung moment de ezitare care i-a nedumerit pe ceilalți trei membri ai cvartetului, Yu a reluat pe un ton care nu era chiar același. Cu mâna stângă și-a așezat vioara pe genunchi, în timp ce cu mâna dreaptă, care se legăna, ținea arcușul care aproape atingea podeaua.

– Sar de la una la alta… Am o propunere pentru voi…

Rei, sensibil la schimbarea minusculă de ton a vocii paterne, își fixă ​​privirea asupra tatălui lui.

– Suntem un cvartet. Îl cântăm împreună pe Schubert. Suntem la fel de mici și unii și ceilalți în fața acestei lucrări imense…

Băiatul și-a închis cartea. Nu s-a mișcat; nu și-a dezlipit ochii de la tatăl său.

–… dar există un fel de asimetrie care, după părerea mea, nu este foarte fericită. Vorbesc despre felul nostru de a fi împreună… Voi trei îmi spuneți Mizusawa-san, pe numele de familie, în timp ce eu mă adresez vouă pe numele mic. De ce să nu-mi spuneți Yu-san?

– În japoneză, nu este dificil, dacă nu imposibil, să vă adresați cuiva folosind prenumele? a întrebat Kang, așezând ușor vioara și arcușul pe podea.

– E adevărat. În mod normal nu se obișnuiește. Sau doar în anumite condiții, în anumite situații pe care n-aș ști să le explic bine… Dar fac asta cu voi! Am putea chiar să încercăm să ne adresăm folosind pur și simplu prenumele, fără a adăuga san, ca în limbile europene… Vi se pare prea exagerat?

– Vreți ca între noi să domnească libertatea și o egalitate deplină, care să conducă la eliberarea cuvintelor? l-a întrebat Yanfen pe Yu.

– Exact. Ca fiecare dintre noi să se definească simetric în raport cu limba care ne este comună! Ar trebui să fim egali în fața limbii și prin limbă…

S-a instalat tăcerea. Yanfen a fost cea care a rupt-o. Își așezase instrumentul și arcușul pe genunchii uniți, pe care rochia îi ascundea complet.

– Fiindcă Mizusawa-san… nu Yu-san… nu… Fiindcă Yu insistă, să încercăm să creăm între noi, prin utilizarea sistematică a prenumelor, un spațiu nou, un nou mod de a fi! Cred că nativii își pot transforma limba cu greu, deoarece sunt încorsetați în ea… Mai degrabă, străinii sunt cei care pot face schimbări!

– Mulțumesc, Yanfen…

Yu aproape a spus „Yanfen-san”, dar s-a abținut să meargă până la capăt din pricina automatismului înrădăcinat: cele două silabe ale prenumelui Yanfen au fost urmate doar de un gol sonor care a creat efectul frapant al unei suprimări brutale.

Copilul, care urmărea cu atenție conversația adulților, a rămas uimit de efectul straniu produs de tatăl său și de tânăra chinezoaică atunci când s-au adresat unul altuia pe numele mic.

Yu, încurajat de îndrăzneala neașteptată a lui Yanfen, a continuat:

– Știți, învăț franceza cu Philippe, pe care l-ați cunoscut mai devreme… Mi-a spus într-o zi ceva care m-a surprins și m-a pus pe gânduri… Că în franceză, se folosesc aceleași cuvinte cu oricare interlocutor… Cuvintele sunt aceleași când vorbești cu un chelner, cu un șofer de taxi, cu un doctor, cu un profesor și chiar și cu un ministru…

– Vai de mine, lucrurile se complică! spune Cheng pe un ton vioi.

– Da, cred că nu vă este limpede… Încerc așadar să formulez în felul meu ceea ce cred că înțeleg… Cred că, pentru Philippe, limba, în acest caz franceza, este un bun comun pe care utilizatorii săi îl împart în mod echitabil. Relațiile sociale de superioritate și inferioritate nu sunt încorporate în limbă… ca în cazul japonezilor.

– Cred că înțeleg mai bine, răspunse Cheng, ținându-și violoncelul strâns între picioare, de parcă bărbatul și instrumentul se îmbrățișau reciproc în timp ce dansau.

– Împărțirea limbii între toți, ca un bun comun, spune Yanfen, înlesnește în mod necesar relațiile sociale orizontale care tind astfel să restrângă posibilitatea unora de a-i domina pe ceilalți…

– Exact, spuse Yu, întorcându-se spre Yanfen. E un lucru bun, nu-i așa?

– Mai ales în zilele noastre, se pare, a răspuns fata chineză, oferindu-i lui Yu un zâmbet timid.

– Imaginați-vă o situație în care vorbesc cu un om important, superior din punct de vedere social, chiar un ministru, de exemplu… Aș vrea să-l evoc pe tatăl său: ei bine, nu pot să-l numesc pe tatăl său în franceză, altfel decât prin „tatăl dumneavoastră”. La fel este și cu acest ministru dacă vrea să vorbească despre tatăl meu…

– El nu poate să-l numească pe tatăl dumneavoastră decât prin „tatăl dumneavoastră” ca în chineză de altfel…, a adăugat Cheng.

-… în timp ce în japoneză, spune Kang la rândul său, trebuie neapărat să alegeți un cuvânt potrivit poziției sale față de interlocutor…

– Da, așa este, exact așa, aprobă Yu.

– Tot așa, în japoneză nu poți folosi pronumele personal „dumneavoastră” cu toată lumea, remarcă Yanfen. Pentru mine de altfel este un motiv de frustrare… Vreau mereu să folosesc „dumneavoastră” cu cineva care se află în fața mea… Dar știu că nu este posibil…

– Așa este, a oftat Cheng, schițând un zâmbet trist, imposibilitatea de a spune „dumneavoastră” cuiva cu care vorbești…

–…

După un moment de tăcere care i-a reunit pe cei patru membri ai cvartetului într-o reculegere meditativă, Yu a propus să atace a doua parte.

Fără să mai aștepte răspunsul celorlalți, Yu și-a pus vioara din nou sub bărbie.

Rei, cu cartea închisă pe genunchi, îi privea pe adulți. Urmărise cu multă atenție întreaga conversație dintre tatăl său și prietenii muzicieni.

– Da, pornim, au răspuns Kang și Cheng într-un glas.

Andante este la fel de melancolic ca Allegro ma non troppo, spuse Yanfen. Deci, ne continuăm actul de rezistență… nu-i așa, Yu?

Rei fu surprins să audă prenumele tatălui lui răsunând din nou și văzu un zâmbet grațios pe fața fardată discret a lui Yanfen.

Muzicienii s-au așezat în poziție. Fiecare, ținându-și respirația, era gata să înceapă. Se lăsase liniștea absolută și se prelungea. Rei, nemișcat ca un crap pe fundul unui bazin în timpul iernii, nu și-a luat o clipă ochii de la ei. În cele din urmă, Yu a semnalat începutul cu o ușoară mișcare din cap pe care a făcut-o abia respirând.

O melodie simplă, emoționantă, răscolitoare, transparentă ca un șuvoi de lacrimi, a început să curgă pe coardele viorii întâi.

Băiatul, parcă împietrit de uimire sau admirație, era tot numai ochi și urechi și simțea ridicându-se în el, treptat, până pe ceafă, un fior de emoție amestecat cu un val de căldură. Cei patru instrumentiști, aruncându-și din când în când priviri complice, zâmbeau ca niște copii sculptați de Carpeaux. Vioara întâi a continuat să urmărească delicat o linie melodică de o suavitate lăuntrică, în timp instrumentele celor trei o susțineau ca un soclu solid pe care stă o zeiță ceramică mare și fragilă.

Dintr-odată, muzica lui Schubert a fost sfâșiată de năvala unor voci bărbătești care articulau zgomotos cuvinte neinteligibile, și de tropăitul unor cizme care urcau violent și în număr mare la etaj.

Instinctiv, Yu s-a ridicat și a alergat la fiul său, cu vioara și arcușul în mâna stângă. L-a luat de brațul stâng și i-a cerut să se ascundă imediat în dulapul mare. Rei se repezi înăuntru.

– Nu te mișca de acolo până nu mă întorc! Ai înțeles?

– Ah, Coper! strigă Rei.

Yu s-a întors, a luat cartea de pe bancă și i-a dat-o fiului său, care stătea deja în dulap, după care a închis imediat ușa. S-a repezit la debara, și-a pus vioara și arcușul în cutie și a ieșit imediat. În picioare, sprijinit de perete, a inspirat adânc.

Cei trei muzicieni chinezi, înmărmuriți, îl priveau fără să spună un cuvânt. Îi privi pe rând și le zâmbi.

Fragment în avanpremieră din romanul „Inimă frântă” de Akira Mitzubayashi, traducere din franceză de Mădălina Ghiu, Editura Humanitas Fiction, Colecția „Raftul Denisei” (coordonată de Denisa Comănescu), București, 2021

 

Scriitorul japonez de expresie franceză Akira Mizubayashi s-a născut în 1951. După studii la Universitatea Națională de Limbi și Civilizații Străine din Tokyo, a plecat în Franța în 1973 și a urmat o pregătire pedagogică la Montpellier pentru a deveni profesor de limba franceză. În 1976, a absolvit la Tokyo un masterat de literatură modernă, apoi, în 1979, s-a întors în Franța ca student la École Normale Supérieure, unde și-a susținut doctoratul cu o teză despre Jean-Jacques Rousseau. Din 1983 predă limba franceză la Tokyo. În 2011, a câștigat Prix du Rayonnement de la langue et de la littérature françaises, precum și Prix litteraire de l’Asie, pentru debutul său, „Une langue venue d’ailleurs” (2010). În 2013, a obținut Prix littéraire Richelieu de la francophonie. A mai publicat autobiografia „Mélodie. Chronique d’une passion” (2014), eseul „Petit éloge de l’errance” (2014), precum și romanele „Un amour de Mille-ans” (2017) și „Inimă frântă” („Âme brisée”, 2019; Humanitas Fiction, 2021), recompensat în 2020 cu Prix des libraires, Prix Culture et Bibliothèque pour tous, Prix de la Ville de Deauville și Prix des Lecteurs des Écrivains du Sud. În 2014 i s-a decernat distincția Chevalier dans l’Ordre des Arts et des Lettres.

 

Despre autor

Literomania

Platformă literară independentă.

Scrie un comentariu

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.