Atelier Nr. 153

Fantasticul labirintic la Mircea Eliade

„La sfârşitul lecturii, când simbolistica gravă a povestirii se vede mai limpede, constatăm că baba şi fetele trag după ele grele umbre mitologice. Baba poate fi Cerberul, vizitiul – luntraşul Caron, iar fetele care-şi ascund identitatea – Parceleˮ, afirmă Eugen Simion vorbind, în Scriitori români de azi, II, despre nuvela La ţigănci a lui Mircea Eliade. Pornind de la această prismă (mitologică, deci), interpretarea poate fi dusă mai departe – desigur, nu fără anumite riscuri inerente, având în vedere „bruiajulˮ pe care Eliade l-a aşternut peste substraturile povestirilor sale, încifrările ce se arată a fi (împreună cu ambiguitatea instrinsecă povestirii) nepermiţând niciodată relevarea unui cod anume, fix adică şi uşor de aplicat în vederea decriptării. Intrând „la ţigănciˮ, Gavrilescu suferă o bruscă anamneză reprezentată de rememorarea unui episod important al vieţii sale, petrecut în urmă cu douăzeci de ani. Motivul rămâne, bineînţeles, necunoscut: amintirea iubirii sale pentru Hildegard este pe cât de bruscă, pe atât de inexplicabilă. Când baba, postată la intrarea în stabiliment, îi propune „o nemţoaicăˮ, eroul o refuză net: „Nu, o întrerupse Gavrilescu, ridicând braţul. Nu o nemţoaică…ˮ Ajuns „în bordeiˮ (unde îl îndrumase baba), el încearcă o puternică senzaţie de euforie, neanunţată de nimic: „În acea clipă se simţi deodată fericit, parcă ar fi fost din nou tânăr, şi toată lumea ar fi fost din nou a lui, şi Hildegard ar fi fost de asemenea a lui, făcându-l să exclame: «Hildegard! (…) Nu m-am mai gândit la ea de douăzeci de ani…»ˮ. Este vorba, aşadar, de amintirea unui moment fericit (unicul, înţelegem), urmat de declin şi de persistenţa într-o viaţă mediocră, anonimă. „Pentru păcatele mele, repetă întruna Gavrilescu tuturor, sunt profesor de pianˮ, adăugând: „Zic pentru păcatele mele, fiindcă n-am fost făcut pentru asta. Eu am o fire de artistˮ.

Păcatele rămân renumite, lăsând libertatea ipotezelor… care pot apărea din momentul în care, aflat în bordeiul de „la ţigănciˮ şi pus să ghicească ţiganca dintre cele trei fete aflate în faţa lui, Gavrilescu începe să fie tot mai frământat de amintirea a ceea ce el numeşte „marea mea dragosteˮ şi deopotrivă „tragedia vieţii meleˮ. Revenind la simbolistică, în cortegiul de fiinţe şi elemente care îl însoţesc pe erou din clipa în care păşeşte dincolo de poarta stabilimentului şi luând în considerare codul propus de criticul citat, există unul care atrage la o adică atenţia în mod deosebit: cafeaua pe care i-o trimite baba (ea însăşi băutoare a licorii acesteia) la bordei şi din care Gavrilescu soarbe însetat (în pofida avertismentului şoptit de fata care îl condusese acolo: „Să nu bei prea multă cafeaˮ), în timp ce se străduieşte să îşi aducă aminte de motivul tragediei sale: „S-a întâmplat ceva, s-a întâmplat ceva teribil…

Fata îi întinse ceaşca de cafea şi Gavrilescu începu să soarbă gânditor.

– S-a întâmplat ceva teribil, reluă târziu. Dar ce ? Ce s-a putut întâmpla ? E curios că nu-mi aduc aminteˮ.

După un timp – şi după o pierdere a cunoştinţei – oferindu-i-se din nou cafea, Gavrilescu o refuză: „Ah, nu, nu, spuse. Eu nu mai beau ! Am băut destulă cafea.ˮ (s. n.), pentru ca, după foarte scurt timp, să exclame: „Mi-am adus aminte ! Știu ce s-a întâmplat !ˮ şi să povestească (ori, mai exact, să îşi povestească) evenimentul petrecut cu două decenii în urmă, care a dus la încheierea poveștii de dragoste cu Hildegard. Cafeaua, s-ar zice, i-a reactivat memoria, provocând o a doua anamneză, cu mult mai profundă. Simbolistica de până acum (Caron, Cerberul) trimite, evident, la mitologia infernului, idee întărită, eventual, de mersul neîncetat spre stânga al lui Gavrilescu (precum Dante condus de Virgiliu în infern), în intervalul pe care îl consumă târându-se şi înaintând, pe bâjbâite, în haosul ce devenise interiorul bordeiului, supraîncălzit dintr-o dată; păşind dincolo de poarta grădinii, eroul intră de fapt în „tărâmul de dincoloˮ, al umbrelor. Or este ştiut că defunctul, în drumul său către lumea cealaltă, se opreşte pentru a bea apă din fântâna – ori râul, la Dante – Lethe, care „face parte integrantă din domeniul morţiiˮ, cu scopul de a obliga sufletul „să uite viaţa pământeascăˮ (Mircea Eliade, Aspecte ale mitului). „Defuncţii sunt cei care au pierdut memoriaˮ, mai spune autorul, specificând ulterior că „Lethe e neputincioasă în ceea ce priveşte câţiva privilegiaţi: cei care, inspiraţi de Muze, sau mulţumită unui profetism de-a-ndoaselea, reuşesc să recapete memoria evenimentelor primordiale – ori seria de vieţi personale anterioareˮ, cum este cazul lui „Pitagora şi Empedocleˮ. Realizând încă de la început o legătură inconştientă (intuitivă) cu „lumea cealaltăˮ (prin refuzul de-a alege pe „nemţoaicaˮ propusă), Gavrilescu nu poate evita totuşi amintirea întregii întâmplări, ajutat, cum am văzut, de cafeaua băută. Lethe, în cazul de faţă, şterge memoria vieţii pământeşti (şi aici se poate ascunde înţelesul celor doisprezece ani pierduţi în cele câteva ore petrecute în bordei, la sfârşitul cărora îşi reaminteşte, speriat, de servieta uitată, în aceeaşi după-amiază, la o elevă de-a sa de pian), reactivând în schimb acel fragment al ei care presupune tendinţa spre ideal (iubirea pentru Hildegard, considerată de el „femeia vieţii meleˮ).

În urma unui șir de întâmplări tulburi şi care par să dovedească „senzaţia de împresurare a morţiiˮ (E. Simion, op. cit.), Gavrilescu pleacă de „la ţigănciˮ, reintrând în viaţa cotidiană (dacă o putem numi aşa), însă are surpriza să constate că în cartierul său oamenii îl consideră mort – sau dispărut, în orice caz – în urmă cu doisprezece ani; soţia lui, Elsa, a plecat în Germania şi nimeni nu-l mai recunoaşte. Vecinii sunt, şi ei, alţii… Inexistent pentru restul lumii şi rămas singur, rătăcit, Gavrilescu o porneşte înapoi, spre incinta unde simte că se află explicaţia, şi din care plecase cu puţin în urmă, speriat de cele trăite acolo la un moment dat (dintre care cel mai rău îl zdruncinase păţania cu draperia: „am simţit draperia strângându-se în jurul meu ca un giulgiu, vă dau cuvântul meu de onoare că era ca un giulgiuˮ, îi spune el babei – constituind un simbol, deci, al morţii, împreună cu pierderea hainelor, care face necesar veşmântul respectiv). Condus de un birjar care, în chip miraculos, se oferă să îl ducă fără plată „la ţigănciˮ, Gavrilescu păşeşte din nou pragul grădinii acestora.

Sugestia morţii se îmbogăţeşte la această a doua călătorie cu alte câteva elemente: însoţindu-l pe profesorul de pian, birjarul (semnificându-l, cum s-a propus, pe Caron) mărturiseşte a fi fost, în tinereţe, dricar şi îi propune un anumit traseu pentru a putea trece, astfel, în drum spre destinaţia lor, „pe la bisericăˮ (s. n.), adăugând: „Veneam des pe-aici, cu dricul.ˮ Interpelând-o pe babă, aceasta îl trimite, de astă dată, direct la „nemţoaicăˮ (motivând că „mai e doar nemţoaicaˮ) şi, în pofida emoţiei („îşi simţi din nou inima bătându-i şi începu uşor să tremureˮ), Gavrilescu acceptă de această dată. „Nemţoaicaˮ se dovedeşte a fi, aşa cum se temuse (şi dorise simultan) el însuşi, Hildegard, iubita pierdută în tinereţe. Comportarea ei, în faţa uimirii constante a bărbatului, sugerează cu claritate noua ei condiţie, devenită a lor: „Tu încă nu înţelegi ? Nu înţelegi ce ţi s-a întâmplat, acum de curând, de foarte curând ? E adevărat că nu înţelegi ?ˮ, pentru a explica în final: „Aşa începe, ca într-un vis…ˮ „Fata îi trece prin faţa ochilor o posibilitate (moartea) pe care el tot n-o înţelegeˮ, comentează Eugen Simion. Neînţelegerea aceasta poate fi interpretată drept o rezistenţă în faţa noului curs care îi deviază destinul, curs pregătit „minuţiosˮ (am putea spune) înainte de a lua viaţă: împlinirea dragostei distruse în tinereţe, a tendinţei (ori aspiraţiei) idealiste, nu se poate realiza decât tot în ideal, în visul din care se trece în moarte: nunta lor, cum ar spune tot Mircea Eliade, nu poate avea loc decât în cer, aşa cum, într-un caz similar, este convins protagonistul unuia dintre romanele sale de tinereţe. Lethe, încă o dată, rezultă a fi reactivat amintirea unui „păcatˮ (Lethe, amplasat pentru Dante în grădina înflorită a Purgatoriului, este fluviul uitării păcatelor, cu rolul de a-l spăla pe om de povara acestora, pentru ca el „să fie/ de ceruri vrednic şi de-a lor chemareˮ- să se poată, adică, înălţa la Paradis), conştientizându-l astfel, cu scopul de a-l elimina, prin mântuirea celui vinovat şi înălţarea la o nouă condiţie, mult superioară din punctul de vedere al spiritualităţii. În această direcţie, veghea neîntreruptă a „nemţoaiceiˮ, care şi-a dezvăluit identitatea în final – „Mai e doar nemţoaica. Ea nu doarme niciodatăˮ (s. n.), afirmă baba, văzându-l pe Gavrilescu reîntors noaptea  – ar putea fi încărcată de o semnificaţie importantă: „Vedem aşadar că a nu dormi nu înseamnă numai a birui oboseala fizică, ci mai ales a da dovadă de forţă spirituală. A sta de «veghe», a fi pe deplin conştient, a fi prezent în lumea spirituluiˮ, afirmă Mircea Eliade în Aspecte ale mitului, dând mai multe exemple în care rezistenţa la nesomn este o probă iniţiativă, dintre care cu predilecţie se detaşează „un mit nord-american de tipul Orfeu şi Euridiceˮ, în care un bărbat care şi-a pierdut soţia şi coborât în Infern spre a o readuce capătă permisiunea dorită cu condiţia de-a veghea toată noaptea, condiţie pe care nu izbuteşte să o îndeplinească. Apropiind mitul în chestiune de nuvela La ţigănci, putem presupune că avem de-a face cu o versiune a sa „răsturnatăˮ: Hildegard, defunctă şi aflată în Infern, veghează veşnic pentru a căpăta permisiunea de a-şi aduce alături iubitul, pentru ca dragostea lor să se poată realiza, cu scopul şi în condiţiile pe care le-am arătat.

Vorbind de accesul la o nouă condiţie, de o spiritualitate superioară, constatăm că o nouă ipoteză se schiţează din această perspectivă: este posibil ca Mircea Eliade să fi contopit două (cel puţin) idei în construcţia „subteranăˮ, mitică, a acestei nuvele. „Întoarcerea individuală la origine e concepută ca o posibilitate de a înnoi şi de a regenera existenţa celui ce o întreprindeˮ, susţine autorul în volumul menţionat şi, exemplificând-o, continuă prin descrierea „ritualurilor de iniţiere care implică un «regressus ad uterum»ˮ; „întoarcerea la matrice e figurată fie prin recluziunea neofitului într-o colibă, fie prin înghiţirea lui simbolică de către un monstru, fie prin pătrunderea într-un teren sacru identificat cu uterul pământului mumăˮ (s. n.). Simbolurile se pot regăsi, acum, în elementele nuvelei: coliba în chestiune poate fi bordeiul în care Gavrilescu este condus şi în care se desfăşoară prima vizită „la ţigănciˮ, incinta acestui stabiliment putând reprezenta, la rândul său, terenul sacru cu încărcătura sa ocultă… Mai mult: luând cunoştinţă de explicaţiile detaliate care urmează, constatăm că le putem regăsi, şi pe ele, într-un aspect puţin inteligibil al aceleiaşi vizite: „întoarcerea la matrice corespunde cu regresiunea universului la starea «haotică» sau embrionară. Bezna prenatală corespunde nopţii premergătoare creaţiei şi beznei din coliba unde are loc iniţiereaˮ. Or, haosul este exact ceea ce apare (acesta e cuvântul) la un moment dat, Gavrilescu constatând cu nelinişte crescândă că se află într-un interior total schimbat şi care, neîncetând să se schimbe, face imposibilă orice orientare; bezna este, şi ea, atotstăpânitoare: „nu-şi dădea seama de când umbla aşa, în genunchi sau târându-se pe pântec în întunericˮ, până într-un târziu, când observă că „pătrunsese într-o zonă de semiîntuneric, în care începeau să se distingă contururileˮ. Având în vedere scopul acestui ritual de iniţiere – „Miturile şi riturile de iniţiere care alcătuiesc regressus ad uterum pun în evidenţă faptul următor: întoarcerea la origine pregăteşte o nouă naştere, dar aceasta nu o repetă pe prima, naşterea fizică. Avem de-a face propriu-zis cu o renaştere mistică, de ordin spiritual, cu alte cuvinte, cu accesul la un nou mod de existenţă (comportând maturitatea sexuală, participarea la ceea ce e sacru şi la cultură; pe scurt, deschiderea spre spiritˮ-, racordarea sa la ceea ce i se întâmplă protagonistului se poate face lesne, relevând transpunerea lui în suita de evenimente inexplicabile din bordei şi nu numai: rezistenţa lui Gavrilescu la aspecte noi, nu numai prin plecarea sa (deci ieşirea din spaţiul sacru  şi coliba simbolică), ci şi prin gesturile sale, aflate din relatarea babei („Că nu voiai deloc să te laşi îmbrăcatˮ), relevă o ambivalenţă afectivă, o speranţă (dorinţă) de a suporta proba iniţiatică şi totodată frica faţă de accesul la noua condiţie; dacă draperia semnifică, poate, înfăşarea nou-născutului, îmbrăcarea (refuzată) poate căpăta simbolul statutului de adult, iar Gavrilescu, cuprins de frică, le refuză pe amândouă deopotrivă… Constatând că este considerat decedat pentru toată lumea (lumea dinafară) – cu alte cuvinte, că reintegrarea în vechea condiţie a devenit imposibilă -, el revine în spaţiul iniţiatic (în care, de altfel, intrase întâia oară la întâmplare, vrând să scape de canicula amiezii de vară bucureşteană) pentru a relua proba pe care nu a dus-o în cursul primei vizite până la capăt… sau, poate, a dus-o, totuşi, după cum se poate presupune, din moment ce o întâlneşte de data aceasta pe Hildegard, acceptând deci „re-naştereaˮ, împreună cu împlinirea erotică şi artistică pe care le include ea. Contopirea de care vorbeam este, credem, verosimilă, nici una din „grileleˮ de interpretare neexcluzând-o obligatoriu pe cealaltă (problema însăşi a „excluderii reciproceˮ neputându-se pune, de altfel, cu adevărat într-o operă literară de un asemenea specific).

Avem de-a face cu două modele de gândire diferite: primul de factură arhetipală: descensus ad inferos, al doilea, de factură psihanalitică: regressus ad uterum), după cum nu exclude trimiterea la un binecunoscut basm românesc al cărui erou nimereşte într-o „capsulă a timpuluiˮ neafectată de scurgerea vieţii exterioare; intrând, în pofida avertismentelor, în valea zisă a plângerii, eroul îşi reaminteşte brusc trecutul, ceea ce îl determină să abandoneze spaţiul cu proprietăţi miraculoase pentru a se înapoia în lumea din afara lui și, începând de îndată să sufere o „degringoladă biologicăˮ, el sfârşeşte prin a muri în scurtă vreme, nu înainte de a constata, neîncrezător, intervalul de secole care se scursese de la plecarea sa. Din întreaga structură, în nuvela prezentă apare discrepanţa între timpul exterior, „obişnuitˮ şi cel aparţinând grădinii de „la ţigănciˮ. Rememorarea este provocată, aici, de exact pătrunderea în acest spaţiu, în care încetinirea timpului permite recuperarea trecutului îndepărtat. Interpretarea acestei remarcabile nuvele – în sensul de decodificare a elementelor mitologice şi nu numai – rămâne o problemă deschisă, oferind o gamă inepuizabilă de căi, care ameninţă – probabil conform dorinţei secrete a prozatorului însuşi – să devină labirintice.

Fragment din volumul „Labirintul interpretăriiˮ, în pregătire la Editura Junimea

Susține Literomania

Despre autor

Nicolae Baltă

Nicolae Baltă

S-a născut în 1960. A absolvit Facultatea de Limbă și literatură română, specialitatea Filologie, secundar franceză. A publicat articole de eseistică literară între 1987-2004 în „România literară”, „Viața românească”, „Contrapunct”, „Luceafărul”, „Cahiers roumains d'etudes litteraires”. A publicat un jurnal, „Ultimul decembrie” (Editura Letras, 2020), și are în pregătire la Editura Junimea volumul de eseuri literare „Labirintul interpretării”. De asemenea, a publicat traduceri literare din limbile franceză și engleză la editurile Nemira, Teora, Univers, Humanitas, Trei, între anii 1992-2015. A beneficiat de trei burse de traducător primite de la Ministerul Culturii francez, în 2000, 2003 și 2006.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: