Flash fiction stories – aprilie 2024: „Mobilul” de Margareta Teodorescu

Literomania vă propune o rubrică permanentă numită Flash fiction stories, în care vom publica microficțiunile primite pe adresa de mail a redacției (literomania2017@gmail.com). Prin urmare, așteptăm prozele celor care scriu microficțiuni, cu mențiunea că redacția își rezervă dreptul de a alege textele pe care le va publica pe site-ul Literomania. Îi rugăm pe cei care ne trimit materiale pentru Flash fiction stories să respecte câteva reguli:

prozele să nu depășească 1.000 de cuvinte;
numele autorului să fie indicat la începutul textului;
documentele să fie în format Word, cu caractere Times New Roman;
nu acceptăm texte scrise direct în căsuța de mail;
autorul, prin trimiterea materialului, își dă acordul tacit pentru publicarea pe Literomania.

Spor la scris!

Mobilul

Margareta Teodorescu

Sub atacurile nemiloase ale vipiei, tot orașul părea mort în acea după-amiază de duminică. În interiorul secției 4 Poliție, băltea o căldură obositoare cu iz de șosete nespălate. Comisarul-șef de poliție Topârceanu nu era în apele sale. După două pastile de antinevralgic, trei pahare cu apă și o cafea tare, durerea de cap continua să se simtă precum o bătaie de clopot în tâmple. Dang-dang.

Pe scaunul din fața biroului lui, subcomisarul Acatrinei îi făcu semn să se așeze unei femei tinere. Tremura violent.

— Domnule comisar, sunt o criminală. Am venit să mă predau.

Durerea de cap cruntă a comisarului, ce pornea de la tâmpla dreaptă și se termina sub ochiul stâng, se accentuă. O observă pe femeie ca prin ceață. Să fi avut vreo 22 de ani. Era o tânără frumoasă, cu păr negru antracit, lung și îngrijit. Purta pantaloni de culoarea muștarului și un top alb, cu imaginea lui Alice Cooper trasată cu paiete negre. Peste el, un sacou crem. În picioare, o pereche de teniși Converse albi. Imaculați de parcă nu ar fi pășit cu ei vreodată pe străzile lustruite de jeg din București. Părea să provină dintr-o familie bogată. Poate era doar mitomană.

— Pe cine ai omorât? o întrebă cu vocea gâtuită de durere.

O auzi răspunzând sacadat.

— Am ucis trei oameni.

Topârceanu ridică ochii la timp pentru a zări schimbul de priviri dintre Acatrinei și celălalt subcomisar de serviciu. Diamandescu. Observă nemulțumirea din colțul gurii lui. Părea să se prelingă precum cerneala pe un raport prost întocmit. Terminase un liceu de profil, făcuse apoi și pregătirea de trei luni cât pentru epoleți. Era plin de sine, iar tonfa îi era Sfânta Scriptură. Uitase ce înseamnă omenia. Se aștepta ca șeful să o interogheze dur.

Tânăra își continuă confesiunea cu o voce stinsă.

— L-am omorât pe șofer, pe bucătar și…

Făcu o scurtă pauză, apoi începu să plângă cu sughițuri.

— Și pe mama.

Diamandescu pufni nemulțumit și se răsti la ea:

— Haideți, domnișoară, că nu suntem personaje într-un thriller polițist de Stefan Ahnhem.

Fata începu să hohotească incontrolabil, așa că Acatrinei umplu un pahar de plastic cu apă rece de la dozator. O convinse să-l bea pe tot. O reacție profund umană. Topârceanu nu s-ar fi așteptat din partea lui la așa ceva în veci. Subalternul său, înainte de a intra în poliție, condusese 15 ani un Mercedes Benz negru. Pe clienții săi nu-i mai încălzea nimic. Nici pe omul cu ochi scobiți nu-l impresionau cazurile. Rămânea, de obicei, rece la reacțiile umane precum morții pe care îi transportase odinioară cu dricul.

Tânăra, când își mai reveni în simțiri, suspină prelung.

— Vă implor să mă arestați acum, altminteri o să mai omor și pe alții. Să-mi puneți cătușe și…

Să primească indicații de la o puștoaică nu era ceva la care comisarul să se fi așteptat. Începuse ziua cu stângul de dimineață. Coborâse opt etaje pe scări din cauza penei de curent și nici Dacia nu i-o luase la prima cheie. Iar durerea de cap înfiorătoare – pe care nu și-o putea alina cu o aspirină înghițită cu un pahar de whisky – nu făcea decât să se agraveze pe măsură ce copila debita grozăvii în fața lui. Curios să afle, o întrerupse:

— Domnișoară, dar de ce i-ați omorât? Și de ce ați omorî și pe alții? Că doar nu sunteți o bandă de dezasamblare de corpuri umane. Să nu începeți să plângeți iar isteric, vă rog eu! Cum ziceți că vă cheamă?

— Medeea.

— Să-ți fie un lucru clar, Medeea: nu te pot aresta la cerere. Și așa pentru toți polițistul este nebunul care dă aiurea din mâini în intersecție. Nimeni nu a depus plângere la adresa ta. Nimeni nu a văzut cadavrele de care ne tot povestești. Unde sunt?

— I-am îngropat în grădină, dar pe mama…

Comisarul o întrerupse, izbind cu palma-i grea în birou. Povestea asta blestemată îngreunându-i ziua mizerabilă. Decise să se deplaseze cu mașina de serviciu, cu cei doi subcomisari și cu suspecta la locul faptei. O vilă cochetă, pe una dintre străduțele liniștite din zona Pieței Domenii.

Pământul din grădină nu părea să fi fost săpat recent. Totuși Topârceanu dispuse ca cei doi subcomisari să caute dovezi relevante care să susțină povestea Medeei. Aceasta îi făcu semn din ochi comisarului să o urmeze în interiorul casei, șoptindu-i întretăiat:

— Cadavrul mamei este în sufragerie. În spatele ușii masive de culoarea cireșului.

Și începu să plângă iar cu lacrimi amare.

Comisarul păși în interiorul casei. O răcoare plăcută îi inundă fruntea, alinându-i migrena debilitantă. Păși printr-un întuneric greu de străpuns de ochii săi orbiți de soare și împăienjeniți de durere. Când deschise precaut ușa indicată, prima dată îl izbi mirosul. Dulceag, vomitiv chiar. Baia de sânge.

Inima începu să i se zbată cu furie. I-ar fi evadat din cutia toracică dacă ar fi găsit un spațiu câtuși de mic între plămâni și stern de care se izbea ca nebuna. Nu reuși să iasă din corsetul strâns al mediastinului, așa că urcă cu o viteză nemaiîntâlnită prin trahee până se ciocni brusc de mărul lui Adam. Înghiți și conștientiză că toate cele trei victime erau acolo. Nu reuși să-și adune gândurile din cauza vocii lui Alice Cooper ce bubuia dintr-o boxă de pe culoar. I Love the Dead. Trebuie să-i fi dat drumul după ce intrase el în camera ororilor. Dar de ce i-o fi spus nebuna că i-a îngropat pe bărbați în grădină?

Simți o arsură rece între omoplați. Se prăbuși. Se răsuci pentru a putea s-o vadă. Cu un cuțit acoperit de sângele lui, Medeea îl privea cu ochii ei negri, strălucind precum doi cărbuni incandescenți. Îi înfipse cuțitul adânc în stomac. Deși acum o gheară ascuțită îi scurma măruntaiele pentru a i le sfâșia, trebuia să știe. Să înțeleagă.

— De ce, Medeea?

— Viața nu este decât jocul cu sânge cald al morții, îi susură în urechea stângă în timp ce îi desprinse cu precizie pistolul Beretta din tocul de la mijloc. Fugi cu el în grădină. Se auziră două focuri de armă.

Margareta Teodorescu (Cloșcă) este absolventă a Facultății de Economie Generală din cadrul Academiei de Studii Economice, București, iunie 1999; are o diplomă de studii aprofundate în profilul economic, specializarea Analize și sinteze macroeconomice, iunie 2000. A debutat în anul 2019, sub pseudonimul Margit Imola, cu volumul de poezie „Ce scriu după ce trece hazul”, Editura Smart Publishing. A publicat fragmente de proză scurtă și poezii în revista „Contraste culturale”, în anul 2019. Este contributor la revista „Timpul Bruxelles” din anul 2021. Proză scurtă publicată în cadrul antologiilor: „Inima nu face riduri” (Editura SIONO, 2020), „Litere pe fulgi de nea” (Editura SIONO, 2021) și „De ziua ta, femeie!” (Editura SIONO, 2024) A obținut Premiul I la concursul de flash fiction SIONO interactiv, iunie 2022, și Premiul III la secțiunea „Eseu” în cadrul concursului de eseu și proză scurtă ErgoWork Society, iunie 2023.