In memoriam

Mircea Eliade, între admirație și contestare

Pe data de 22 aprilie 1986, la Chicago, se stingea din viață istoricul român al religiilor și prozatorul Mircea Eliade. S-a scris, până în prezent, foarte mult despre Eliade și opera acestuia. Printre discipolii lui Mircea Eliade s-a numărat și Ioan Petru Culianu, care, la rândul lui, a scris o monografie dedicată celui care i-a fost maestru. Relația sinuoasă dintre cei doi a fost comentată și de Matei Călinescu în volumul Despre Ioan P. Culianu şi Mircea Eliade: amintiri, lecturi, reflecţii.

Cartea lui Matei Călinescu Despre Ioan P. Culianu şi Mircea Eliade: amintiri, lecturi, reflecţii, apărută în 2002 la editura ieşeană Polirom, are la bază un eseu scris pentru un alt volum, Fiction and History: Essays in Memory of Ioan Petru Culianu, coordonat de Sorin Antohi şi apărut în 2001 la Nemira. Modest, Matei Călinescu, îşi numeşte cartea eseu şi o consideră un „post-scriptum subiectiv” la Rereading [1]. Pe lângă analizele minuțioase ale prozei lui Eliade, autorul surprinde și comentează, în volumul său, câteva momente-cheie care au marcat relația de tip maestru-discipol dintre Mircea Eliade și I. P. Culianu.

Nu scapă evocării nici perioada în care Culianu se afla pus într-o situaţie delicată față de Eliade, după ce aflase despre trecutul cu iz legionar al acestuia. Fidel maestrului său, Culianu l-a apărat o perioadă destul de lungă, deşi se simţea prins la mijloc, între datorie şi dorinţa de a cunoaşte adevărul despre derapajul politic al lui Eliade din anii ’30. A aflat despre cele câteva articole din Buna Vestire semnate de tânărul Mircea Eliade, însă credea în continuare în nevinovăţia acestuia, blamând contextul unor vremuri tulburi. Mai mult, a plănuit, împreună cu Matei Călinescu, să publice articolele cu pricina într-un volum cu o prefaţă scrisă de Culianu însuşi: „Este evident – precizează Matei Călinescu – că poziţia în care se afla Culianu era foarte delicată. El voia, desigur, să-l disculpe pe maestrul său de bănuieli de «antisemitism»”[2]. Christinel, soţia lui Eliade, l-a tratat pe Culianu, după acest episod, cu răceală, ba chiar ostil. Se pare că Eliade însuşi nu-l mai agrea, ne spune Matei Călinescu, deşi îl desemnase executor testamentar şi îl numise moştenitorul său intelectual. Lui Culianu nu i-a fost iertată îndepărtarea de maestru. Mai mult, I. P. Culianu, la începutul anilor ’90 ai secolului trecut, îi opune lui Ulise, modelul de exilat paradigmatic propus de Mircea Eliade, un alt model, cel al exilatului-martor, cazul lui Elie Wiesel. Îndepărtarea de Eliade a dus, în cazul lui Culianu, şi la o „revizuire interioară a canonului românesc”.

Matei Călinescu surprinde în cartea sa și episodul în care Culianu i-a trimis lui Dorin Tudoran, pentru a fi publicate în revista Agora, o serie de texte critice despre Eminescu. Textele cu pricina au fost citite şi de Matei Călinescu. Lectura lor i-a produs, după cum el însuşi recunoaşte, un şoc: „[…] teza polemică a lui Culianu, anume că Eminescu, dacă ar fi trăit în secolul XX, ar fi fost Corneliu Codreanu, mi se părea absurdă. Nu pentru că viola un tabu sau pentru că încălca reguli nescrise despre ce şi cum se poate spune, ci pentru că viola logica istoriei, pentru că introduce ceva pueril, ceva de joc analogic de societate în genul «ce-ar fi fost dacă ar fi fost»”[3]. Această „ieşire” este explicată de M. Călinescu în termenii unei ostilităţi a lui Culianu faţă de cel care i-a fost maestru. Eminescu este, în cele din urmă, autorul care l-a fascinat pe Eliade şi despre care acesta a scris în nenumărate rânduri. Umbra „poetului naţional Eminescu”, una dintre ipostazele receptării acestuia, este prezentă mai ales în publicistica lui Eliade, într-un sens fanatic, în care „imaginea lui Eminescu devine echivalentă retoric cu ideile de românitate, identitate etnică şi românism”. Este posibil, speculează Matei Călinescu, ca tocmai această situaţie, „să-l fi făcut pe Culianu să-şi critice maestrul care murise cu doar câţiva ani înainte, referindu-se oblic la el, prin evocarea unui Eminescu naţionalist-fanatic”[4]. Cu toate acestea, I. P. Culianu l-a apărat adeseori pe Mircea Eliade în fața acuzațiilor de antisemitism, care nu au încetat odată cu moartea acestuia din urmă. Dimpotrivă, s-au întețit.

Se poate spune că, într-o oarecare măsură, relaţia dintre Eliade şi Culianu aminteşte, cu toate suişurile şi coborâşurile sale, de cea dintre Eliade şi Nae Ionescu. Deşi Eliade a criticat antisemitismul ortodoxist al lui Nae Ionescu, totuşi nu şi-a renegat niciodată maestrul: „Şi de data acesta Eliade a ales calea mai grea, calea inimii: nu s-a dezis de nimeni, nu a dat nicio explicaţie.”[5] La fel a procedat şi Culianu în cazul lui Eliade: a ales calea inimii. La rându-i, nici Eliade nu l-a abandonat pe Culianu.

[1] Matei Călinescu, A citi, a (re)citi, Polirom, Iaşi, 2007.
[2] Matei Călinescu, Despre Ioan P. Culianu şi Mircea Eliade: amintiri, lecturi, reflecţii, Editura Polirom, Iași, 2002, p. 32.
[3] Ibidem, p. 100.
[4] Ibidem, p.104.
[5] I. P.Culianu, Studii româneşti, vol. II, traduceri de Maria-Magdalena Anghelescu, Corina Popescu si Dan Petrescu, Editura Polirom, Iași, 2009, p. 159.

Despre autor

Raul Popescu

Raul Popescu

Absolvent al Facultății de Litere din Brașov. Și-a continuat studiile în cadrul Universității Transilvania din Brașov cu un masterat de Scriere Creatoare și cu un doctorat despre viața și opera lui Ioan Petru Culianu. Colaborează la „Observator cultural”, „Steaua”, „Astra (Supliment. Literatură, artă și idei)”.
În 2017, a publicat volumul „Ioan Petru Culianu. Ipostazele unui eretic” (Editura Eikon, București, 2017). Textele sale pot fi găsite și pe blogul personal erasmen (https://erasmen-erasmen.blogspot.ro).

Scrie un comentariu