Cronici Nr. 197

Fantomele mai vii decât cei vii




Se ştie că pentru a înţelege o epocă munca istoricilor trebuie să fie completată de lectura literaturii, iar uneori poate fi mai sigur să îi citeşti doar pe scriitori. E extrem de dificil să cunoşti trecutul pentru că, cu cât e mai îndepărtat, cu atât dovezile despre el au putut fi deformate mai mult sau au dispărut, iar cu cât e mai apropiat, cu atât cei care au avut vinovăţii şi mai sunt în viaţă – sau urmaşii lor – au tot interesul să devieze sensul faptelor. Ne-am lipsi de o astfel de aventură, dar nu se poate, fără să cunoaştem trecutul nu doar că riscăm să îl repetăm, dar nici nu ştim nimic valabil despre noi.

La întrebarea unei studente care voia să ştie ce roman îi pot recomanda, un titlu care să o ducă la o foarte bună înţelegere a esenţei regimului comunist din România, am spus aproape pe loc „Fantoma din moară” de Doina Ruşti.

„Fantoma din moară” (2008) este un roman cu o arhitectură complexă: întâi datorită punctului de vedere. Acesta aparţine unuia dintre personaje, Adela Nicolescu, zisă Del, care asumă naraţiunea din prima parte, „Viaţa secretă a Adelei Nicolescu”, apoi aparţine unui autor omniscient, în celelalte două părţi, „Moara” și „Două zile”. În cadrul primei părţi avem, de asemenea, două puncte de vedere: al lui Del şi al unui autor numit Florian Pavel, care a semnat o carte despre viaţa lui Del, al cărei text se găseşte pe net, nesemnat, pe un site numit „stafia”. Pavel nu e autorul textului, nici nu mai contează în final cine este, într-o lume în care viaţa cuiva poate umbla nestingherită pe net, deşi vom afla mai încolo de un oarecare Andronache Pavel, om foarte sărac dar „ridicat” de comunişti, care arde cărţile „duşmănoase”, burgheze, în anii ’50, ale bunicului Adelei, şi ne putem întreba dacă Florian Pavel nu e un urmaş al acestuia.

În al doilea rând, temporal, romanul ne conduce din prezent până în anii ’60-’70, ai copilăriei Adelei, apoi în anii ’80, ai tinereţii ei, apoi în 1910, la străbunii ei, în fine, în anii ’50, când are loc o „scenă iniţială”, în sens psihologic: Ion Nicolescu, străbunicul Adelei, abia îşi recunoaşte fiul, pe Sile, bunicul Adelei, întors dintr-o puşcărie comunistă, unde intrase nevinovat.

Spaţial, locul este în cea mai mare parte a timpului satul Comoşteni din judeţul Dolj. Nu avem istoria familiei Nicolescu, ci istoria unui sat românesc. Unul care trăieşte până la venirea la putere a comuniştilor în sărăcie, dar în linişte şi evoluând (nu întâmplător e menţionat ministrul Spiru Haret), iar după Al Doilea Război, când Timpul se „sminteşte”, se transformă cu totul. Distrugerea satului românesc nu înseamnă numai faptul că ţăranii sunt obligaţi să renunţe la pământul lor, pentru a intra în C.A.P.-uri, ci şi faptul că structura umană se degradează în forme teribile. Lucrul cel mai grăitor în acest sens este uşurinţa cu care ţăranii ajung delatori, unii împotriva altora, ca şi faptul că nu le vin „călăi” din afară, ci se găsesc chiar din rândurile lor: Grigore, miliţianul, care va săvârşi accidental o crimă pentru care nu va plăti niciodată, sau Nini Jighereanu, care va deveni securist, iar după 1990 – parlamentar. Dacă iniţial Grigore e cel care deţine puterea în faţa lui Nini şi îl ameninţă, mai târziu puterea cea mare va reveni lui Nini, care intră în Securitate.

Realitatea crudă a unui sat din sudul ţării e uneori amuzantă, în nota noastră de râsu’-plânsu’ românesc, dar mai ales este tragică, pentru că oamenii sunt primitivi, transformaţi de o societate în care munca le e furată de stat, aşa că fură şi ei câte un sac cu ceva, noaptea, chiar dacă ştiu că riscă puşcăria. Sărăcia e mare şi cei tineri visează să fugă din sat.

Moara e locul care, dacă în trecut a jucat un rol principal în viaţa lor cotidiană, în comunism este o ruină care, de la moartea lui Maxu, unchiul Adelei, devine un loc blestemat pentru toţi sătenii. Cine intră acolo nu mai iese, ca mama Adelei, dar şi alţii.

Doina Ruşti ştie să contrapuncteze descrierea acestei realităţi de zi cu zi a satului Comoşteni, cu pleiada lui de ţărani care nu mai seamănă cu cei ai lui Marin Preda, sunt alţii, nu prea descrişi în literatura de după 1990, o contrapunctează deci cu un supranatural care ţine cititorul în suspans până la final şi care va da o notă metafizică romanului.

Totul începe cu moartea lui Maxu, care moare accidental, după o lovitură dată de Grigore. Din trupul lui abia mort se ridică un halou alb care o va urmări pe nepoata lui, Adela, toată viaţa. Dar din partea a doua a romanului vom afla că şi alti ţarani văd siluete albe, neclare, bântuind în jurul morii sau deasupra ei, iar unii sunt cuprinşi chiar de senzaţia că simt sufletul cuiva drag mort atunci când umbra albă îi învăluie.

Galeria de ţărani comoşteni din „Fantoma din moară” este una de excepţie: portrete de oameni ai sudului, cu fizionomii asemănătoare, primitivi, aspri, răi de gură şi care se pândesc unii pe alţii. Buţescu, Lucica, Iulica, Jana, Grigore, Neicuşoru, Mitiţă Pistol, Paula, Milu, Oprea Puşcăriaşul, Mariana, Lolică, ar fi greu să alegem pe unul ca fiind mai reuşit decât ceilalţi. Suflul lui Gogol  se simte printre ei! Poate, totuşi, o alegem pe Săndina, bătrâna singură, care fură şi ascunde pe sub multe haine de-ale gurii, care vede fantoma mamei Adelei – dispărută brusc – la moară, care scrie „rapoarte” pentru un bărbat iubit în tinereţe, dar terorizant la 80 de ani, Mitiţă Pistol, devenit securist, şi care, deşi pare revoltată în sat de toate nedreptăţile, seara scrie tot ce a auzit cu un creion chimic, pe care îl umezeşte în gură.

Scriitoarea ne aduce în faţă aceste personaje, cu toate problemele lor cotidiene, fără să le privească cu simpatie sau cu antipatie, ceea ce e o mare calitate a romanului. Nimeni nu e caricaturizat, nu e acuzat, nu e „recompensat”, totul e prezentat neutru, la vedere, ca la teatru, pe scenă. Cel care pare o vreme personaj pozitiv, ca profesorul Gabriel Neicuşoru, se va dovedi o lichea, în rest, nu există personaje pozitive şi negative, toţi sunt nişte supravieţuitori într-o lume în care trebuie să se adapteze şi par dispuşi, la a doua sau a treia generaţie de după cei care au fost sacrificaţi prin puşcării, să se adapteze. Să intre în Partid şi să colaboreze cu Securitatea pentru a le fi mai bine.În lipsa oricărei morale, nimeni nu mai e imoral. Ne aflăm în a-moralitate.

Că în această lume explozia de la Cernobîl nu are niciun efect nu este de mirare. Aceşti ţărani abia mai au ce mânca în anii ’80, se bucură când la magazin sunt aduse ciocolate cu rom, din grija lui Nini, securistul care vrea să facă şi el un bine comunităţii din care provine, învăţătoarea abuzată de trei bărbaţi, printre care miliţianul Grigore, care o şi convoacă, nici nu se poate gândi, astfel, să facă vreo plângere, iar după ce va avorta, va fi arestată şi urcată în dubă alături de găleata plină cu sânge şi cu foetusul expulzat, ca probe, arestările pentru furt se fac conform unui grafic pentru că trebuie alese persoanele care vor plăti în funcţie de vârstă şi sex şi, în general, tot ce se întâmplă în acest sat ar fi supranatural dacă ar fi văzut cu privirea cuiva care nu ştie nimic despre comunism. Pentru cunoscători, însă, supranatural e doar haloul alb care bântuie pe la moară, apoi tot mai des îi bântuie pe unii ţărani. Până la final, când ni se oferă o explicaţie pentru el.

„Scena iniţială” este oferită la sfârşitul romanului, scenă în care Ion Nicolescu, fost învăţător, întemeietorul şcolii din Comoşteni, căruia îi scrisese însuşi ministrul Educaţiei, Spiru Haret, Ion, străbunicul Adelei, îl vede întors acasă, în anii ’50, pe fiul lui care făcuse puşcărie comunistă, şi nu îl recunoaşte, crezând că e un bătrân nefericit. După ce constată că este chiar Sile, cade în genunchi şi urlă de durere. Această scenă, cinematografică, cu un impact emoţional considerabil, ne revelează că ceea ce păruse supranatural e doar o formă a unui fenomen care ne apare dintr-odată ca foarte natural. Personajele vii, în culori pe care le-am văzut defilând de-a lungul câtorva decenii vor dispărea într-un final, ca şi moara, care va fi dărâmată, dar forma pe care o ia suferinţa umană şi forma pe care o iau sufletele celor morţi şi nemângâiaţi devin vizibile şi au viaţă lungă. Ar putea fi chiar eterne.

Originalitatea romanului constă în ideea că suferinţa produsă de regimul comunist, la nivel colectiv, dar şi la nivel individual, nu se  limitează la distrugerea a ceva din fibra umană, care face posibil ca oamenii unei comunităţi tradiţionale, satul, să devină informatori unii contra altora, nu se reduce la distrugerea economiei şi a educaţiei, nici măcar la lipsa libertăţii de gândire şi exprimare, ca şi cum toate acestea nu ar fi de ajuns!, ci se poate  materializa, ea, suferinţa, se poate vedea şi simţi. Este atât de puternică încât învinge frontierele materialităţii:

„Şi atunci, suferinţa lui Ion Nicolescu, răbufnită ca o lavă, se ridică la cer printre măciuliile de porumb, albă si plutitoare, ca o fantomă. O vedea cum alunecă pe aleea pietruită, până la Sile, care continua să plângă ţinându-se cu amândouă mâinile de ulucile gardului. Şi apoi, ca un duh plutitor, se depărta în acelaşi ritm de fulg suflat, peste şoseaua îngheţată, pe lângă femeile, nemişcate şi ele, în aburii sfârşitului de toamnă. Dintre tufele de smochin, vedea cum sufletul lui disperat, încolţit şi neputincios, devenit un balon de fiere, se furişează, lichid, prin geamul spart, între zidurile roşii, în pântecul încă viu al morii, pentru a se întâlni cu cealaltă parte a lui, fericită şi caldă, care aştepta acolo de 40 de ani. Şi, iluminat de fulgerul morţii, înţelese că toată nefericirea lui de acum va supravieţui, intactă, evadată din lumea stăpânită de Pavel. Iar pentru multă vreme, oamenii din Comoşteni o vor căuta şi-o vor cinsti, ca pe un zeu”.

Doina Ruști, „Fantoma din moară”, Editura Polirom, 2008

Susține Literomania

carturesti.ro

Despre autor

Serenela Ghițeanu

Serenela Ghiţeanu a absolvit Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine a Universităţii din Bucureşti în 1994. Master de Studii culturale franceze tot la Universitatea din Bucureşti, în 1996. Doctorat în Literatura franceză modernă la Université Bretagne-Sud din Franţa, în 2009. Lucrează la Universitatea Petrol-Gaze din Ploieşti din 1996, unde este conferenţiar universitar din 2014. Predă cursurile de Literatură franceză a secolului XX, Cultură şi civilizaţie franceză, Literatură franceză contemporană, Literatura exilului românesc. Volume în limba franceză: „Marguerite Duras ou le goût du vertige”, Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2016; „Nancy Huston et Nina Bouraoui. Question d’identité”, Presa Universitară Clujeană, 2013; „Sylvie Germain. La Grâce et la Chute”, Editura Institutului European, Iaşi, 2010. Volume în limba românã: „Ora de citit”, Editura Alfa, Iaşi, 2011, „A doua oră de citit”, Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2015. Este co-autoare a volumului „Scriitorul, cenzura şi Securitatea. Bujor Nedelcovici şi invitaţii săi”, Ed. All, Bucureşti, 2009.
Serenela Ghiţeanu a publicat cronici de carte, între 2003 şi 2011, în Timpul, Revista 22, Jurnalul literar, Luceafărul, Contrafort, Convorbiri literare, suplimentul Aldine – România liberă, Observator cultural.
A făcut publicistică în ziarul Cotidianul, între decembrie 2016-mai 2017.

Scrie un comentariu

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.