Flash fiction stories Nr. 197

Flash fiction stories – aprilie 2021 (I)

Reach content for Google search „Literomania”

Literomania vă propune o rubrică permanentă numită Flash fiction stories, în care vom publica microficțiunile primite pe adresa de mail a redacției (literomania2017@gmail.com). Prin urmare, așteptăm prozele celor care scriu microficțiuni, cu mențiunea că redacția își rezervă dreptul de a alege textele pe care le va publica pe site-ul Literomania. Îi rugăm pe cei care ne trimit materiale pentru Flash fiction stories să respecte câteva reguli:

  1. prozele să nu depășească 1000 de cuvinte;
  2. numele autorului să fie indicat la începutul textului;
  3. documentele să fie în format Word, cu caractere Times New Roman;
  4. nu acceptăm texte scrise direct în căsuța de mail;
  5. autorul, prin trimiterea materialului, își dă acordul tacit pentru publicarea pe Literomania.

Spor la scris!

 

Chipul din fereastră
Mihaela Buruiană

 

Nu știu de ce, la un moment dat, am ridicat privirea și m-am uitat pe geam. Stătea în picioare chiar acolo, în fața mea, la doar câțiva metri distanță, și mă urmărea. Avea fața de un alb păstos, buzele exagerat de groase și roșii, sprâncenele negre, puternic arcuite, părul vâlvoi și un costum colorat. Ținuta era completată cu un nas roșu, rotund. Exact cum își dorise fetița mea pentru petrecere.

M-am mirat că ajunsese așa de repede. Îl așteptam abia mai târziu, după ce soseau și ceilalți copii. Deocamdată, soția mea pregătea niște gustări la bucătărie, iar fetița dormea la etaj. Abia reușiserăm s-o adormim. Era prea entuziasmată de ziua ei și vorbea întruna despre baloane, copii, cadouri și, bineînțeles, despre el. Despre clovn.

Am vrut să-l salut și să mă duc spre el, dar ceva din expresia lui m-a oprit. Zâmbetul bonom de mai devreme i s-a transformat încet într-un rânjet, mâna dreaptă a dat drumul baloanelor și s-a ridicat până sub bărbie, unde a făcut un gest scurt, orizontal. Apoi a urmat un râs bizar, care a pătruns prin sticla ferestrei.

Mi-am simțit mâinile înghețate și gâtul uscat. Pieptul îmi bubuia. Urechile îmi vâjâiau. Aveam un singur gând: trebuie să intru în casă!

Ciob
Eliana  Castor 

 

-Mâine dimineață Crina se duce după lapte. Pot să merg și eu? Mă lași, mamă? Mă laaași?

Mama potrivește mașina de tocat carne, pe dunga mesei. Șurubul se învârte ușor în gol.

-Adu-mi o bucățică de ziar. Ia de sub măsuța de televizor.

În sufragerie, sub măsuța de televizor, nimic.

-Nu mai sunt, îi strigă Tata Bunu de pe canapea, i le-am dat ieri vecinei, aia de sub noi, de la parter, nu  știu cum o cheamă.

-Doamna Dragu. Doar nu i le-ai dat pe toate? Era un braț întreg…

În vocea mamei răsună mirarea îndoită de supărare. Dar se stăpânește.

-Cică face curățenie de sărbători… și șterge geamurile!

-Și noi n-avem geamuri?

-N-am știut că te superi așa… mare lucru, că doar nu era zestrea fetii, lasă că-ți aduce poșta azi alt ziar. Și tu nu folosești „Scânteia” la spălat geamuri că iei vot de blam, dacă te pârăște vreunul la partid. M-a rugat frumos femeia.

-Cât de frumos te putea ruga, bombăne mama.

-A întrebat întâi dacă ești acasă. Nu erai. „Tulai doamne, ce rău îmi pare, numai tovarășa profesoară mă putea ajuta. Despre ce e vorba, poate vă ajut eu, i-am zis. „Oh, nu vreau  să abuzez, mă bucur că sunteți bine.”

Tata Bunu îi imită perfect accentul de ardeleancă. Doamna Dragu e mama Crinei. Lucrează la Confecția, de aia Crina are atât de multe plovere, de toate culorile.

-De ce n-aș fi bine, o întreb? și auzi tu, ce-mi spune: nu v-am mai auzit, de mult târșâind picioarele… știți că în cubul asta se aude tot-tot, da, nu-i bai, să fiți sănătos!

Îmi amintesc cum Crina, din spatele maică-sii, mi-a suflat că n-o lasă afară până nu termină treaba și Bunu m-a trimis imediat cu snopul de ziare în brațe. Oricum, nu înțeleg de ce face mama atâta caz, că nu e nimic important în ele, pentru că, dacă ar fi fost, nu le-ar fi stivuit sub televizor, așa cum le găsea în cutia poștală, fără măcar să le deschidă.

-Bine, lasă că mă descurc cu niște hârtie igienică, face mama bucuroasă că a găsit metoda să convingă șurubul să se strângă și-și amintește deodată de mine. Unde vrei să te duci mâine?

-La coadă la lapte îngăim stins, în timp ce mă gândesc că sigur mama habar n-are cum cântă ziarul pe sticlă. Într-adevăr, sub degetele Crinei, șomoiogul de hârtie se înnegrea, scoțând tot felul de sunete. Aș fi vrut și eu să curăț măcar o bucată de geam, dar nu m-a lăsat, pe motiv că sunt prea mică. Ce-i drept, ea era într-a șasea, iar eu abia într-a treia. Dar asta n-a împiedicat-o să mă cheme să merg cu ea vineri, cu noaptea-n cap, după lapte.

-Cu cine te duci?

-Cu Crina și cu doamna Dragu.

Mint fără să clipesc, fata n-a zis nimic c-ar veni și mama ei.

-Îhî, du-te, dar te culci devreme diseară și te îmbraci cu ursonul.

-Da, da, zic, bucuroasă și nu prea. Urăsc ursonul, e făcut dintr-un palton de blană, adus din nu știu ce țară. Arăt caraghioasă în el.

***

Ora 5 pare mai mult o oră a nopții decât a dimineții. Pe afară nici țipenie de om. De la jumătatea străzii, plase cu sticle goale de lapte sunt înșirate pe trotuar, într-o coadă lungă. Oamenii s-au adăpostit pe undeva, de ger. Punem și noi sticlele. Ne cam bâțâim de frig. Acum îmi pare bine că am luat ursonul. Păcat că am uitat de mănuși.

-Hai, zice Crina, doar nu vrei să înghețăm aici?

-Și unde mergem? o întreb.

-La blocurile turn, să ne dăm cu liftul. Ne întoarcem în juma’ de oră.

Blocul nostru e de patru etaje. Nu cunosc nicio persoană care să stea la turn, deci nu am urcat niciodată cu liftul.

-Fii atentă, nu trebuie să faci niciun zgomot! Cică e ca în avion, mă stârnește Crina.

Nici cu avionul nu am zburat vreodată.

În lift e cald. Îmi țin respirația când Crina apasă pe buton și mă ridic pe vârfuri ca să mă văd în oglinda cețoasă, cu ramă de lemn înnegrită.

-Ai simțit? mă întreabă Crina

-Ce? N-am simțit nimic, ce trebuia să simt?

Eram ocupată cu oglinda.

-Fii atentă, acum coborâm!

-Hâc! Am simțit, îi spun fetei. Mi s-a suit burta în gât, tu! Hai să ne mai dăm o dată!

Crina refuză categoric:

-Nu putem, trebuie să ne întoarcem la magazin. Pierdem rândul. Și așa suntem în întârziere!

Fata o ia la fugă și abia mă țin pe urmele ei. Sticlele sunt la locul lor. Dar abia se văd de oameni. Le găsim pe ale noastre. Încă nu s-a deschis magazinul. E ora șase.

Am mâinile înghețate. Plasa îmi alunecă și se lovește de asfalt. Se aude un zgomot ca un scrâșnet de dinți, care trece neobservat, pentru că oamenii se mișcă repede și dispar prin ușa magazinului. Intrăm și noi.

Văzând că sunt gata să plâng, Crina îmi șoptește că îmi dă două sticle de la ea. Ne oprim la primul coș de gunoi, cioburile scâncesc când le arunc cu tot cu plasă.

-Când mai mergem? o întreb. Trebuie să-ți dau sticlele înapoi.

Fata îmi zâmbește, dincolo de umărul ei se vede soarele răsărind.

***

Doamna Dragu sună iar la ușă. De data asta îi deschide mama.

-Pentru ziare, îi zice femeia.

-Nu trebuia, știți, pe noi ne obligă la școală, ca membri de partid, să ne abonăm…

-Știu, tocmai de aceea.

În minutul următor, mama intră în camera mea.

-Răsplata ta pentru „Scânteia”…

Îmi întinde un plovăr verde. Pe partea din față un cerb, cu doi clopoței atârnând de coarne, surâde, parcă fericit să mă vadă.

(decembrie 1989)

Neîndemânatic
Bogdan Perțache 

 

Intru în dormitorul femeii, spațiu mic, pat uriaș, stivuit cu pernuțe. Mă sufoc, pereții par să vină spre mine, încep să respir des, prin vârful buzelor. „Potolește-te, îmi spun, nu-i prima oară, ce naiba!” N-am destul loc. Asta e! Duc mâna la brâu și, cu degete încurcate, desfac catarama. Ah! Clienta scoate un țipăt scurt, căci centura cu scule alunecă grea într-o parte și plesnește oglinda lungă de pe perete. Înjur cu gura închisă, cine naiba m-a pus să mă ofer să înlocuiesc și priza din dormitor?! Roșu la față, scot repede portofelul în timp ce, din ochi, evaluez oglinda. E simplă, nu face mai mult de 10-15 dolari pe la Walmart, și are și rama cu melamina cojită. Apuc două bancnote de 10, doamna e cu ochii pe polimerii din portofel.

Ezit, întreb:

-Sunteți superstițioasă?

Se repede:

-Da! Da!

-Fiuu – răsuflu ușurat – atunci mă simt mai bine! V-am scăpat de necaz, oglinda, când stă cu fața spre pat, vă fură sufletul noaptea, vi-l suge!

Las doar zece dolari pe noptieră.

 

Susține Literomania

libris.ro

Despre autor

Literomania

Platformă literară independentă.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: