Cronici Nr. 197

Un maestru (aproape) uitat al povestirii

Reach content for Google search „Nikolai Leskov”, „Nikolai Leskov Pelerinul vrajit”



Scriitorul rus Nikolai Leskov (1831 – 1895) este unul dintre acei oameni de litere care au fost, pe rând, apreciați, ignorați, uitați, iar apoi redescoperiți. Contemporan ceva mai tânăr al marilor Dostoievski și Tolstoi, având opinii politice care, uneori, au contrariat epoca, acuzat de unii de idealuri exagerat progresiste, iar de alții de preocupări reacționare, fascinat de o formulă literară considerată multă vreme și de către mulți exegeți drept demodată și destul de greu accesibilă publicului de secol XX, și anume narațiunea picarescă, Leskov reprezintă o provocare pentru cititorii zilelor noastre. Cu atât mai mult cu cât redescoperirea operei sale a avut loc în etape succesive. Căci, încă de la finele anilor 1880, după ce fusese trecut cu vederea de-a dreptul programatic de criticii reprezentativi ai epocii, tânărul Cehov a început să exprime public cele mai înalte apreiceri la adresa scrierilor sale, declarându-l „marele talent necunoscut al Rusiei.” Mai târziu, după 1920, formaliștii ruși au analizat cu atenție influența sa asupra unor scriitori precum Isaac Babel, Andrei Belîi sau chiar Maxim Gorki, care nu ezita să se declare, plin de mândrie, discipolul lui Nikolai Leskov. Ulterior, Walter Benjamin și Irving Howe au afirmat că „Pelerinul vrăjit” oferă cititorului contemporan „acea bucurie specifică a lecturii și a existenței autentice, atât de importante pentru oricare ființă umană.”

Arta lui Leskov e în mod voit anticalofilă, iar structurile narative de care se folosește cu o nedisimulată plăcere (mai ales povestirea în povestire sau înșiruirea de povestiri pe teme înrudite), ca și recursul permanent la resursele oralității reprezintă încercarea sa de a  oferi, în chiar esența scrierilor sale, o imagine cât mai cuprinzătoare a vieții, în toată complexitatea și, nu o dată, cu toate tendințele sale opuse sau cu impulsurile ei contradictorii. Nu e nici o surpriză să aflăm, nu doar din studiile critice care i-au fost dedicate, ci și din mărturisirile scriitorului însuși, că preferatul său într-ale literaturii era Laurence Sterne. Căci autorul lui „Tristram Shandy”, uimitorul roman englez de secol XVIII, a reușit, ca nimeni altul, să transforme digresiunea în principiu ordonator al operei sale și să fie ironic, ludic și serios în același timp. Pe de altă parte, unii interpreți ai zilelor noastre nu au ezitat să-l apropie pe Leskov de rafinamentul prozei lui Turgheniev, chiar și fără să-i atribuie și grația acestuia, însă recunoscându-i capacitatea de a crea, aparent fără efort, un univers ficțional cel puțin la fel de convingător și de expresiv ca viața însăși. În plus, limba vorbită, cu tot specificul său, se regăsește în opera lui Nikolai Leskov, făcând-o cu atât mai vie.

Interpretat de o parte a criticii drept un micro-roman picaresc, iar de alții ca nuvelă de dimensiuni extinse, „Pelerinul vrăjit” a apărut în foileton, în revista Ruskii Mir din Sankt Petersburg, de-a lungul anului 1873. Pretextul de la care pornește textul e foarte simplu. Pe vasul care străbate Lacul Ladoga, făcând curse între insula Koneveț și Valaam, oamenii stau de vorbă, ca într-un sadovenian Han al Ancuței, pentru ca timpul să treacă mai ușor, iar călătoria să fie mai plăcută. Numai că, la un moment dat, intervine în discuția celor aflați acolo un personaj straniu, purtând haine călugărești, dar neavând neapărat maniere (și nici amintiri…) de om al bisericii. Căci, imediat ce începe să povestească, toți ceilalți par a intra într-un con de umbră, câtă vreme istorisirile lui sunt uluitoare. Atât de uluitoare, încât călătorii de pe vas vor să-i afle și povestea vieții, iar călugărul nu ezită defel, relatând întâmplări incredibile și stranii, vesele sau triste, care captează pe dată atenția tuturor. Straniul călugăr călător se numește Ivan Severianâci Fliaghin, e fiul unui iobag din gubernia Oriol, și a aflat într-un vis prevestitor că mama sa îl promisese lui Dumnezeu încă înainte de a-l aduce pe lume. Numai că mama moare la naștere, iar Fliaghin duce o viață plină de aventuri (și de excese de toate felurile, inclusiv cel de băutură!), se specializează în îmblânzirea cailor (lăsăm la o  parte metodele pline de cruzime pe care le folosește și pe care le amintește fără vreo tresărire și fără vreo urmă de regret…) și pare a fi mulțumit cu existența pe care o duce. Dar i se spune, într-o bună zi că, dacă nu se călugărește, „va pieri de multe ori și n-o să piară niciodată, până va veni pieirea sa adevărată.” În fața unei asemenea exprimări sibilinice, este evident că tânărul Fliaghin își continuă viața de excese și refuză calea Domnului. Lucrează pentru diverși stăpâni cărora le câștigă încrederea, trăiește zece ani în deșert, prizonier la tătari, se îndrăgostește de o frumoasă țigancă, apoi ajunge chiar să lupte pe front. Și abia apoi, după ce trece prin toate aceste experiențe, dintre care unele îl duc până în pragul morții, decide să se îndrepte spre călugărie, cu toate că aventurile sale nu se vor opri aici, așa cum, poate, ar fi fost de așteptat.

Citește și Ryūnosuke Akutagawa. Mai presus de viață, arta

O extraordinară bucurie a trăirii, dar și a mărturisirii, a relatării post factum, străbate întregul text. Fliaghin povestește așa cum și trăiește, cu pasiune, cu patimă de-a dreptul, cucerindu-și ascultătorii, care stau cu urechile ciulite și cu sufletul la gură ca să asculte ce i s-a mai întâmplat și cum a mai reușit să scape din cutare sau cutare încurcătură… Iar important nu e, pentru Leskov, doar protagonistul-narator, ci și cei cu care el intră în contact, oamenii pe care-i întâlnește, care îl dezamăgesc ori îl ajută. Scriitorul construiește, în acest fel, o adevărată lume ficțională despre care pe bună dreptate se poate spune că face concurență stării civile, căci figurile de mujici ori de aristocrați ce străbat textul sunt atât de vii și de convingătoare, încât, efectiv, nu poți lăsa cartea din mână. Uneori, apar figuri de oameni umil și necăjiți, care au fost comparați cu umiliții și obidiții dostoievskieni. Numai că, spre deosebire de aceștia, cei din „Pelerinul vrăjit” și, de fapt, din întreaga operă a lui Leskov, sunt convinși că faptele lor bune sau curajoase le vor supraviețui, iar asta le e răsplata în viața aceasta și în cea viitoare. Iar dacă, uneori, lumea bună tinde să nu-i înțeleagă ori chiar să-i condamne, nu îi deranjează, pentru ei esențial fiind să rămână fideli propriilor principii – chiar dacă acestea nu sunt întotdeauna acceptate ori acceptabile pentru cei din jur. În fond, așa cum spunea la un moment dat Cehov despre hoții de cai, „N-au decât să fie judecați de tribunal, treaba mea e doar să arăt ce fel de oameni sunt…” Cam așa s-ar putea exprima și Nikolai Leskov, căci el alege să nu-și judece personajele după criterii morale, iar de cele mai multe ori să nu le judece deloc, ci doar să le descrie, să le aducă în fața unui public cititor care, altfel, nu ar avea posibilitatea să cunoască asemenea figuri. În acest fel, personajele sale devin pe deplin umane, convingând și, nu o dată, impresionând tocmai prin omenescul lor, prin greșelile lor atât de profund umane, în care cititorii de acum un veac (și nu numai ei…) se pot recunoaște, chiar și fără să trebuiască să admită asta în mod deschis. În acest fel, Leskov oferă posibilitatea unei salvări spirituale măcar în cheie simbolico-metaforică unor figuri care, altfel, ar fi putut părea damnate pentru totdeauna.

În plus, scriitorul reușește să păstreze și necesara doză de umor în prezentarea personajelor și întâmplărilor din „Pelerinul vrăjit”, să divagheze și să-și puncteze discursul narativ cu lungi paranteze și amânări savante, textul devenind, pe nesimțite, din veritabil roman picaresc, un excelent exemplu de literatură metaficțională în buna descendență a lui Laurence Sterne, un text dominat de un extraordinar spirit ludic, care aduce o notă de absolută noutate în contextul literaturii ruse a celei de-a doua jumătăți a secolului al XIX-lea. Protagonistul lui nu e un sfânt intangibil, ci un om atins de sfințenia prea-umanului, autorul demonstrând o capacitate uluitoare de a-i accepta și de a-i înțelege faptele și alegerile, aspect pe care îl vom regăsi și în opera deplinei maturități a lui Cehov. Dar asta nu înseamnă deloc că Leskov nu ar avea capacitatea de a intui și de a exprima tragismul condiției umane. Dimpotrivă. Personajele sale, Fliaghin mai cu seamă, sunt adevărați specialiști ai nenorocirilor și sunt parcă dintotdeauna obișnuiți cu nefericirea personală și a celor apropiați, privindu-le și trăindu-le cu o detașare impresionantă. Fliaghin pare un soi de nemuritor, fără putința de a-și găsi liniștea, gata să se roage pentru sinucigași și pentru alți păcătoși, aparent fugind de propriul destin, doar pentru ca, ulterior, să-l întâlnească și să fie afectat de acesta cu și mai mare forță. Totul prezentat pe fondul realităților nu o dată dure, uneori crude, ale Rusiei secolului al XIX-lea, cu toate superstițiile, credințele și moravurile/năravurile sale… De aici și strategia narativă a povestirii în ramă sau a înșiruirii de povestiri pe o temă dată despre care aminteam la început. Dar și arta – și puterea artistică – a lui Leskov de a popula acest univers cu figuri umane dintre cele mai diferite și mai colorate, de la nobili la mujici fără știință de carte sau de la călugări preacucernici la lumea pestriță a negustorilor de cai. Interesant este că numeroase dintre aceste figuri i-au fost inspirate autorului de călătoriile pe care el însuși le-a făcut de-a lungul și de-a latul Rusiei, mai cu seamă în anii tinereții, în calitate de jurnalist.

Prin urmare, modul în care se spune povestea e cel puțin la fel de important cu povestea în sine, iar cadrul general al desfășurării întâmplărilor e absolut necesar pentru ca respectivele întâmplări să poată avea loc și să poată fi, ulterior, descrise. Dialogurile trăiesc efectiv, par de fiecare dată rostite de oameni în carne și oase, nu de simple personaje, ființe de hârtie, iar bucuria lecturii salvează chiar și personajele lipsite, în aparență, de accesul la latura ascensională. Leskov aduce laolaltă sacrul și profanul, pe cei buni și pe cei răi, refuzând să judece pe cineva, prezentând totul și pe toți în toată complexitatea – care e, în fond, a vieții înseși și a umanității. Figura povestitorului devine, așadar, esențială pentru textul lui Leskov – de fapt, pentru întreaga sa creație – evidențiind farmecul unei lumi căreia autorul îi presimțea sfârșitul, dar pe care voia să o (sur)prindă pentru totdeauna în creația sa. Tocmai de aceea, povestirile lui, la fel ca și „Pelerinul vrăjit”, au fost comparate cu un soi de „Povestiri din Canterbury” spuse de un Chaucer rus, gata mereu să se scuze pentru eventualele inadvertențe sau goluri determinate de o memorie imperfectă, însă întotdeauna pregătit să-și apere demersul și să-și afirme deplina credință în această artă a detaliului și doar aparent a efemerului.

Nikolai Leskov, „Pelerinul vrăjit”, Traducere şi note de Adriana Liciu, Bucureşti, Editura Humanitas Fiction, 2019

Susține Literomania

Despre autor

Rodica Grigore

Este conferențiar (disciplina Literatura comparată) la Facultatea de Litere și Arte a Universității „Lucian Blaga” din Sibiu; doctor în filologie din anul 2004. Volume publícate: „Despre cărți și alți demoni” (2002), „Retorica măştilor în proza interbelică românească” (2005), „Lecturi în labirint” (2007), „Măşti, caligrafie, literatură” (2011), „În oglinda literaturii” (2011, Premiul „Cartea anului”, acordat de Filiala Sibiu a Uniunii Scriitorilor din România), „Meridianele prozei” (2013), „Pretextele textului. Studii și eseuri” (2014), „Realismul magic în proza latino-amerieană a secolului XX. (Re)configurări formale şí de conținut” (2015, Premiul Asociației de Literatură Generală și Comparată” din România, Premiul G. Ibrăileanu pentru critică literară al revistei „Viața Românească”, Premiul „Cartea anuluì”, acordat de Filiala Sibiu a U.S.R.), „Călătorii în bibliotecă. Eseuri” (2016), „Cărți, vise și identități în mișcare. Eseuri despre literatura contemporană” (2018, Premiul „Șerban Cioculescu”, acordat de revista „Scrisul Românesc”), „Între lectură și interpretare. Eseuri, studii, cronici” (2020). Traduceri: Octavìo Paz, „Copiii mlaștinii. Poezia modernă de la romantism la avangardă” (2003/2017), Manuel Cortés Castañeda, „Oglinda Celuilalt. Antologie poetică” (2006), Andrei Oodrescu, „Un bar din Brooklyn. Nuvele şi povestiri” (2006, Premiul pentru Traducere a1 Filialei Sibiu a U.S.R.). A coordonat şi a realizat antologia de texte a Festivalului Internațional de Teatru de la Siblu, în perioada 2005-2012. A publicat numeroase articole în presa literară, în revistele: „Euphorion”, „Observator Cultural”, „Saeculum”, „Scrisul Românesc”, „Viața Românească”, „Vatra” etc. Colaborează cu studii, eseuri şi traduceri la publicații culturale din Spania, Mexic, Peru şi Statele Unite ale Americii. Face parte din colectivul editorial al revistei „Theory in Action. The Journal of Transformative Studies Institute” de la New York.

Scrie un comentariu

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.