Cronici

Femei și cărți (seducție și abandon)

Micuţa Croitoreasă din romanul lui Dai Sijie, Balzac şi Micuţa Croitoreasă chineză, mi-a amintit de un alt personaj feminin, de data asta dintr-un roman de Bohumil Hrabal, L-am servit pe regele Angliei. Este vorba despre Marcela, „muncitoare calificată la fabrica de ciocolată Maršner-Orion”. Ce au cele două personaje în comun? În primul rând, sunt creațiile puterii de seducție a textului, a cărții. De asemenea, ambele au fost instruite de bărbaţi dornici de o parteneră educată, elevată, bărbaţi care au ignorat, însă, un moment esenţial al iniţierii, momentul final, cel al desprinderii învăţăcelului de maestru.

Micuţa Croitoreasă, devoratoare de texte balzaciene, îşi va părăsi satul şi, implicit, iubitul – cel care i-l adusese pe Balzac în modestul atelier de croitorie al tatălui ei –, conştientă că de-acum este pregătită pentru altceva, altundeva: „– Mi-a zis că Balzac a ajutat-o să-nţeleagă un lucru: că frumuseţea unei femei este o comoară nepreţuită”.

Marcela lui Hrabal, graţie unor cursuri improvizate de limbă şi literatură franceză, se va transforma dintr-o „gâsculiţă proastă” într-o femeie fatală, de un snobism, însă, iremediabil:

„Şi, într-o zi… mă duceam la gară să-i cumpăr biletul de tren, când, deodată, cine venea spre mine din direcţia opusă? Marcela, înaintând agale, gânditoare, cu părul strâns în coc şi legat cu o panglică violetă – mergea fără să mă vadă, absentă la privirile trecătorilor, care, întocmai ca mine, îşi întorceau capul după ea, mergea ţinând la subsuoară o carte al cărei titlu am izbutit să-l citesc lungindu-mi gâtul din mers – Histoire du Surréalisme… am zâmbit şi, satisfăcut, mi-am văzut mai departe de drumul meu – această tânără de la fabrica de ciocolată Maršner-Orion, cândva o zvăpăiată vulgară, cu vocabularul ei deschis de mahala, căreia bunul profesor de franceză izbutise să-i impună învăţătura şi manierele unei femei cultivate – această fată care vorbea cu profesorul ei aşa cum era obişnuită în cartierul marginaş al Pragăi – Košiře… trecea acum prin preajma mea ca un raft de bibliotecă universitară şi eu… ştiam cu cetitudine că această fată nu va fi niciodată fericită, că va avea parte de o viaţă zbuciumată, iar viaţa bărbatului alături de ea va fi deopotrivă împlinire şi suferinţă…”.

Dacă ar fi să rezum cele de mai sus, ar suna cam așa: două femei frumoase, dar necioplite, au fost inițiate în frumusețea poveștilor scrise, împlinindu-și astfel propria lor frumusețe. Totul, însă, cu un preț, căci există un preț: ele au devenit un ceva care nu mai rezonează cu vechiul lor eu, cu vechea lor personalitate, ceea ce va duce, în cele din urmă, la un dezechilibru existențial. S-au transformat într-un ceva, prin urmare, fals. Aşadar, fără putinţă de tăgadă, această falsitate este produsul literaturii, al cărţilor. De-aici ironia personajului lui Hrabal, de-aici autodafeul din finalul romanului semnat de Dai Sijie, autodafeu căruia i-au căzut victime volume de Balzac, Hugo, Flaubert, Dumas, Baudelaire, Romain Rolland, Dostoievski.

Efectele literaturii, în speţă ale poveştilor, sunt, repet, imprevizibile. Există în Balzac şi Micuţa Croitoreasă chineză o scenă memorabilă, în care tatăl Croitoresei vine în satul unde se găsesc cei doi eroi ai romanului, doi adolescenţi trimişi acolo pentru vestita reeducare maoistă, iar unul dintre ei îi povesteşte bătrânului croitor, timp de mai multe nopţi, Contele de Monte Cristo, ceea ce a dus la apariţia unor haine marinăreşti bizare pentru acel sat de munte: „A fost cea mai lungă poveste pe care am spus-o vreodată în viaţă: nouă nopţi a ţinut. N-am priceput de unde avea bătrânul croitor atâta putere, că toată ziulica muncea. Inevitabil, în hainele cele noi ale sătenilor au început să apară anumite fantezii discrete, spontane, datorate influenţei romancierului francez – elemente mai ales marinăreşti. Însuşi Dumas ar fi fost uluit dacă i-ar fi văzut pe ţăranii noştri îmbrăcaţi în bluzoane de pânză groasă, cu umeri căzuţi şi guler mare, pătrat la spate şi ascuţit în faţă, care fâlfâia în vânt”.

Romanul lui Dai Sijie a fost adaptat pentru marele ecran, dar aprobările pentru filmările din China au fost dificil de obţinut. De ce? În primul rând, în roman, imaginea Chinei maoiste nu este una măgulitoare. În al doilea rând, reprezentanţii puterii sunt ridiculizaţi. În al treilea rând, acest roman pare-se că ar transmite un mesaj periculos, şi anume că literatura îi poate schimba pe oameni. Alexandru Călinescu, într-o cronică la volumul lui Dai Sijie (Un roman despre teroare, iubire şi literatură), scrie, pe bună dreptate, următoarele despre China: „Ultima mare ţară comunistă se teme, încă, de Balzac…”.

Bohumil Hrabal, L-am servit pe regele Angliei, traducere de Jean Grosu, Editura Paralela 45, Piteşti, 2004, 296 p.

Dai Sijie, Balzac și Micuța Croitoreasă chineză, traducere de Daniela Boriceanu, Editura Polirom, Iași, 2011, 168 p.

Despre autor

Raul Popescu

Raul Popescu

Absolvent al Facultății de Litere din Brașov. Și-a continuat studiile în cadrul Universității Transilvania din Brașov cu un masterat de Scriere Creatoare și cu un doctorat despre viața și opera lui Ioan Petru Culianu. Colaborează la „Observator cultural”, „Steaua”, „Astra (Supliment. Literatură, artă și idei)”.
În 2017, a publicat volumul „Ioan Petru Culianu. Ipostazele unui eretic” (Editura Eikon, București, 2017). Textele sale pot fi găsite și pe blogul personal erasmen (https://erasmen-erasmen.blogspot.ro).

Scrie un comentariu