Vă propun mai jos, ca lectură de vară – în traducerea mea – un fragment (paginile de început) dintr-un roman clasic, Crinul din vale de Honoré de Balzac. O (re)lectură clasică, pe timp de vară, într-o retraducere – cred că e o experienţă interesantă. Romanul a fost tradus în româneşte de către Lucia Demetrius şi publicat în 1967, la Editura pentru Literatură Universală. (Adina Diniţoiu)
Cele două copilării
Ce talent hrănit din lacrimi va scrie oare într-o zi cea mai tulburătoare elegie ori va zugrăvi chinurile suportate în tăcere de sufletele ale căror firave rădăcini nu întâlnesc decât pietre ascuţite în pământul natal, ai căror primi muguri sunt smulşi de mâini necruţătoare, ale căror flori sunt cuprinse de îngheţ în clipa în care se deschid? Ce poet va da glas suferinţei copilului care suge la un sân amar şi al cărui zâmbet e potolit de lucirea amarnică a unui ochi sever?
Scrierea care ar înfăţişa aceste biete suflete oprimate de către cei aflaţi în jurul lor tocmai pentru a le ajuta să-şi dezvolte sensibilitatea ar fi adevărata poveste a tinereţii mele. Ce vanitate aş fi putut să rănesc eu la naştere? Ce dizgraţie fizică ori morală provoca răceala mamei mele? eram oare un copil din datorie, a cărui naştere e fortuită sau un copil a cărui viaţă e văzută ca un reproş? Crescut de o doică la ţară, uitat de familia mea vreme de trei ani, atunci când m-am întors în casa părintească am fost tratat cu atâta indiferenţă încât am stârnit compasiunea oamenilor. Nu ştiu cărui sentiment ori cărei fericite întâmplări le datorez puterea de a mă ridica din această primă cădere: copilul din mine tace, iar bărbatul care sunt nu ştie nimic. Departe de a-mi uşura soarta, fratele meu şi cele două surori se bucurau să mă facă să sufăr. Pactul în virtutea căruia copiii îşi ascund poznele şi care îi învaţă de timpuriu simţul onoarei nu a avut nici o valoare în privinţa mea; mai mult chiar, m-am văzut pus adesea în situaţia de a fi pedepsit pentru greşelile fratelui meu, fără să pot protesta împotriva acestei nedreptăţi; dorinţa de a face pe plac celor mai mari, aflată în germene la copii, îi îndemna oare să contribuie la persecuţiile pe care le înduram, pentru a-şi atrage favorurile mamei, de care se temeau şi ei în egală măsură? era oare un efect al înclinaţiei lor către imitaţie? simţeau nevoia de a-şi încerca forţele sau era lipsă de compasiune? Poate că toate acestea la un loc m-au făcut să nu cunosc dragostea frăţească. Lipsit de orice afecţiune, nu puteam să mă ataşez de nimic, şi natura mă făcuse o fire dornică de iubire. Auzea oare vreun înger suspinele sufletului meu respins fără încetare? Dacă într-unele firi sentimentele înăbuşite se transformă în ură, în cazul meu, ele s-au concentrat şi şi-au săpat în mine o albie de unde, mai târziu, au ţâşnit la suprafaţă. În funcţie de caractere, obiceiul de a tremura slăbeşte firea, dă naştere la teamă, iar teama ne obligă să cedăm mereu. De aici se trage o slăbiciune care-l coboară pe om şi-i împrumută un aer de sclav. Pe mine, însă, chinurile acestea continue m-au învăţat să dezvolt un fel de forţă care a tot crescut prin exerciţiu şi m-a predispus, ca fire, către rezistenţa morală. Aşteptând mereu o nouă suferinţă – aşa cum martirii aşteptau lovitura următoare –, întreaga mea fiinţă trebuie să fi exprimat o resemnare mohorâtă, care sufocase încă din faşă toată drăgălăşenia şi vioiciunea copilului – atitudine care a părut drept un simptom de idioţenie şi a justificat pronosticurile sumbre ale mamei mele. Certitudinea nedreptăţilor care mi se făceau a dat naştere prematur, în sufletul meu, mândriei, acest fruct al raţiunii, care m-a oprit, fără îndoială, de la înclinaţiile rele pe care le încuraja o astfel de educaţie. Deşi neglijat de mama mea, eram, totuşi, din când în când obiectul scrupulelor sale; vorbea uneori despre educaţia mea şi manifesta dorinţa de a se ocupa de ea; mă scuturau atunci nişte frisoane îngrozitoare, gândindu-mă la chinurile pe care mi le-ar fi provocat un contact zilnic cu ea. Binecuvântam atunci abandonul meu, şi eram fericit că puteam să stau în grădină să mă joc cu pietricelele, să mă uit după insecte şi să privesc albastrul cerului. Cu toate că izolarea a fost cea care m-a împins către reverie, gustul meu pentru contemplaţie se trage dintr-o aventură care o să vă arate primele mele suferinţe. Eram atât de neglijat de familie încât, adesea, guvernanta uita să mă ducă la culcare. Într-o seară, ghemuit sub un smochin, priveam în tăcere o stea de pe cer, cu pasiunea aceea plină de curiozitate care pune stăpânire pe copii, şi căreia melancolia mea precoce îi adăuga un fel de inteligenţă sentimentală. Surorile mele se jucau şi ţipau; le auzeam strigătele îndepărtate ca pe un acompaniament al ideilor mele. Apoi zgomotul a încetat şi s-a lăsat noaptea. Din întâmplare, mama şi-a dat seama că lipseam. Ca să evite un reproş, guvernanta noastră, temuta domnişoară Caroline, s-a grăbit să aprobe falsele temeri ale mamei mele, pretinzând că detestam casa în care locuiam; că, dacă ea n-ar fi vegheat cu atenţie asupra mea, aş fi fugit de mult de acasă; nu eram imbecil, ci viclean; printre toţi copiii de care se ocupase ea nu mai întâlnise niciodată vreunul ale cărui porniri să fie la fel de rele ca ale mele. S-a prefăcut că mă caută, m-a strigat şi eu i-am răspuns; a venit lângă smochinul unde ştia că mă aflu. – Ce făceai aici? m-a întrebat ea. – Priveam o stea. – Nu priveai o stea, a zis mama, care ne asculta de sus, de la balcon, cunoşti tu astronomia la vârsta ta? – Ah! doamnă! a strigat domnişoara Caroline, băiatul a dat drumul robinetului de la rezervor, grădina e inundată. S-a iscat o agitaţie generală. Pe când se jucau, surorile mele răsuciseră robinetul ca să vadă cum curge apa; dar, speriate de un jet de apă care ţâşnise puternic şi le stropise din toate părţile, îşi pierduseră capul şi o luaseră la fugă, fără să mai închidă robinetul. Făcut vinovat şi convins de toată lumea că eu pusesem la cale isprava aceasta, acuzat de minciună când susţineam că sunt nevinovat, am fost pedepsit cu asprime. Şi ce pedeapsă amară! Am fost luat în râs pentru pasiunea mea faţă de stele şi mama mi-a interzis să mai stau în grădină seara. Interdicţiile tiranice sporesc încă şi mai tare o pasiune în cazul copiilor, mai mult decât în cel al adulţilor, fiindcă cei dintâi au asupra celorlalţi avantajul de a nu se gândi decât la lucrul interzis, care le inspiră atunci o atracţie ieşită din comun. Am fost, prin urmare, adesea pedepsit cu bătaia pentru steaua mea. Neputând să mă destăinuiesc nimănui, îi mărturiseam ei suferinţele pe care le înduram, în gânguritul acela interior, savuros, prin care un copil îşi exprimă, şovăielnic, primele idei, aşa cum, odinioară, a încercat să pronunţe, bâlbâindu-se, primele cuvinte. La vârsta de doisprezece ani, la colegiu fiind, contemplam încă steaua aceea, cunoscând infinite delicii, atât de adânci sunt urmele pe care le lasă în suflet impresiile primite în copilărie.
Mai mare cu cinci ani decât mine, Charles a fost un copil frumos şi a devenit apoi un bărbat frumos, era favoritul tatălui meu şi fiul cel mai iubit al mamei, speranţa familiei mele, fiind considerat un fel de rege al familiei. Bine făcut şi robust, el avea un preceptor. În schimb eu, firav şi bolnăvicios, la vârsta de cinci ani am fost trimis ca extern într-o pensiune din oraş, însoţit dimineaţa şi adus înapoi seara de valetul tatălui meu. Aveam cu mine un coş cu mâncare sărăcuţ, în vreme ce colegii mei îşi aduceau provizii abundente. Contrastul acesta dintre sărăcia proviziilor mele şi bogăţia celor aduse de ei mi-a provocat nenumărate suferinţe. Celebrul pateu[1] şi celebrele jumări[2] de Tours alcătuiau felul principal de mâncare al mesei pe care o luam la mijlocul zilei, între micul dejun servit dimineaţa şi cina pe care o luam acasă, la ora la care ne întorceam. Acest preparat, după care se dădeau în vânt câţiva gurmanzi, este rareori întâlnit pe mesele aristocraţilor din Tours; dacă auzisem despre el înainte să merg la pensiune, nu avusesem însă niciodată fericita ocazie de a vedea cum este întinsă pe o felie de pâine, pentru mine, pasta aceea negricioasă; şi chiar dacă n-ar fi fost atât de la modă la pensiune, dorinţa mea de a gusta pateul acela n-ar fi fost mai puţin vie, căci devenise un fel de idee fixă, asemenea dorinţei pe care i-o inspirau uneia dintre cele mai elegante ducese din Paris tocăniţele gătite de portărese, dorinţă pe care, în calitatea ei de femeie, şi-a satisfăcut-o. Copiii pot ghici pofta în ochii cuiva, la fel de bine cum se poate citi în priviri iubirea: aşa am devenit ţinta tuturor ironiilor lor. Colegii mei, care aparţineau cu toţii micii burghezii, veneau să-mi arate feliile lor de pâine unse cu pateu, întrebându-mă dacă ştiam cum se prepara pateul acela, unde se vindea şi de ce eu nu aveam la mine aşa ceva. Se lingeau pe degete lăudând jumările, bucăţile acelea de carne de porc prăjite în propria lor grăsime şi care seamănă cu nişte trufe prăjite; îmi controlau coşul cu merinde, nu găseau acolo decât brânzeturi Olivet şi fructe uscate, şi-mi adresau o întrebare ucigătoare: Nu ai cu ce să-ţi cumperi?, care m-a învăţat să înţeleg diferenţa care se făcea între mine şi fratele meu. Contrastul acesta între starea de abandon în care mă aflam eu şi fericirea celorlalţi a întinat florile neprihănite ale copilăriei mele şi mi-a ofilit vigoarea primei tinereţi. Prima dată când, crezând într-un sentiment generos, am întins mâna ca să primesc delicatesa aceea atât de dorită, care-mi fusese oferită cu un aer ipocrit, prefăcutul acela şi-a tras înapoi mâna care ţinea tartina, în râsetele colegilor săi, ce ştiau că pusese la cale un şiretlic. Dacă şi spiritele cele mai distinse sunt sensibile la vanitate, cum să nu-l ierţi pe copilul care plânge când se vede dispreţuit şi luat în râs? După o asemenea bătaie de joc, câţi copii n-ar fi devenit lacomi, cerşetori, laşi? Pentru a evita persecuţiile, am sărit la bătaie. Curajul disperării m-a făcut să fiu redutabil, dar am devenit un obiect al urii şi am rămas fără resurse în faţa trădărilor. Într-o seară, pe când ieşeam, cineva mi-a aruncat în spate o batistă înnodată, plină cu pietricele. Atunci când valetul de cameră, care m-a răzbunat zdravăn, i-a spus mamei mele ce mi s-a întâmplat, ea a exclamat: „Copilul ăsta blestemat nu ne va aduce decât necazuri!” Am simţit o îngrozitoare îndoială faţă de mine însumi, găsind în vorbele mamei dovada repulsiei pe care o stârneam în familie. Atunci, ca întotdeauna când mă aflam acasă, m-am închis în mine însumi. Un al doilea îngheţ a făcut din nou ca mugurii răsăriţi în sufletul meu să nu poată înflori. Cei care vedeam că erau iubiţi erau adevărate canalii, mândria mea s-a sprijinit pe această observaţie; am rămas de unul singur. Astfel a continuat neputinţa mea de a-mi da frâu liber sentimentelor care umpleau biata mea inimă. Văzându-mă mereu întunecat, urât de ceilalţi, solitar, profesorul le-a confirmat părinţilor mei bănuielile eronate în legătură cu firea mea îndărătnică. Când am învăţat să scriu şi să citesc, mama mea m-a trimis la Pont-le-Voy, un colegiu condus de Oratorieni, care îi primeau pe copiii de vârsta mea în clasa numită a Neştiutorilor de latină[3], în care rămâneau şi elevii a căror inteligenţă întârziată îi împiedica să-şi însuşească noţiunile de bază ale limbii. Am stat aici vreme de opt ani, fără să văd pe nimeni şi ducând o viaţă de paria. Iată de ce şi cum s-a întâmplat acest lucru. N-aveam decât trei franci pe lună pentru cele mai mărunte plăceri ale mele, o sumă care abia îmi ajungea pentru penele de scris, cuţitaşele pentru tăiat pene, rigle, cerneală şi hârtie, lucruri pe care trebuia să ni le procurăm. De aceea, neputând să-mi cumpăr nici picioroange, nici sfori şi nici alte obiecte de care se foloseau pentru distracţie elevii de la colegiu, eram exclus din jocurile lor; ca să fiu admis, ar fi trebuit să-i linguşesc pe cei bogaţi sau să-i flatez pe cei puternici din clasa mea. Dar cea mai mică dintre aceste laşităţi – pe care copiii şi le permit cu atâta uşurinţă – îmi făcea inima să-mi tresară în piept. Mă refugiam sub un copac, pierdut în reverii melancolice, şi citeam acolo cărţile pe care ni le dădea lunar bibliotecarul. Câte suferinţe se ascundeau în spatele acestei singurătăţi îngrozitoare şi câtă angoasă îmi stârnea starea de abandon în care mă aflam! Închipuiţi-vă ce a putut să simtă inima mea sensibilă la prima împărţire a premiilor, când am obţinut două premii, cele mai importante, premiul de traducere din franceză în latină şi pe cel de traducere inversă, din latină în franceză. Urcând pe scenă să le primesc, în mijlocul aclamaţiilor şi al fanfarelor, nu i-am avut de faţă nici pe tatăl, nici pe mama mea, care să mă sărbătorească, în vreme ce rândurile din faţă ale sălii erau ocupate de părinţii colegilor mei. În loc să-l îmbrăţişez pe cel care împărţea premiile, aşa cum se obişnuia, m-am repezit la pieptul lui şi am izbucnit în lacrimi. Seara, mi-am aruncat coroanele de premiant în focul din sobă. Părinţii rămâneau în oraş pe parcursul săptămânii în care aveau loc exerciţiile care precedau acordarea premiilor şi, astfel, camarazii mei părăseau cu toţii, dimineaţa, cu mare veselie, colegiul; în timp ce eu, ai cărui părinţi se aflau la câteva leghe distanţă, rămâneam la cursuri, împreună cu elevii ale căror familii se aflau în străinătate sau în insule[4]. Seara, când ne făceam rugăciunea, barbarii ne lăudau plini de cruzime mesele gustoase pe care le luaseră împreună cu părinţii lor. Veţi vedea mereu cum va spori nefericirea mea în funcţie de mărimea sferelor sociale în care voi pătrunde. Câte eforturi n-am depus pentru a înlătura ostracizarea care mă condamna să trăiesc doar în mine însumi! Câte speranţe hrănite îndelung, cu mii de elanuri înflăcărate, şi distruse într-o singură zi! Ca să-i conving pe părinţii mei să vină la colegiu, le scriam epistole pline de sentimente, exprimate emfatic poate, dar e posibil ca scrisorile acestea să-mi fi atras reproşurile mamei, care mă certa cu ironie la adresa stilului meu? Fără să mă descurajez, promiteam să îndeplinesc condiţiile pe care le puneau mama şi tatăl meu pentru a veni, le ceream sprijinul surorilor mele, cărora le scriam de ziua lor onomastică şi de naştere, cu exactitatea pe care o au sărmanii copii neglijaţi de familie, dar totul cu o insistenţă zadarnică. Când se apropia festivitatea de premiere, îmi spoream rugăminţile, le vorbeam despre apropiatul meu triumf. Înşelat de tăcerea părinţilor mei, îi aşteptam cu inima bătându-mi nebuneşte, şi le spuneam colegilor mei că vor veni; şi atunci când, la sosirea familiilor, pasul bătrânului portar care îi chema pe elevi răsuna în curte, simţeam în piept nişte palpitaţii bolnăvicioase. Însă bătrânelul acela n-a pronunţat niciodată numele meu. În ziua în care m-am învinuit că am blestemat viaţa aceasta, confesorul meu mi-a arătat cerul pe care se profila victoria celestă promisă de cuvintele Mântuitorului: Beati qui lugent![5]. La prima mea comuniune, m-am lăsat pradă misterioaselor profunzimi ale rugăciunii, sedus de ideile religioase şi de poveştile lor morale ideale care încântă tinerele spirite. Însufleţit de o credinţă înflăcărată, îl rugam pe Dumnezeu să reînnoiască pentru mine miracolele fascinante despre care citeam în Martirologiu. La cinci ani, mă înălţam către o stea, la doisprezece mergeam să bat la porţile altarului. Extazul meu a dat naştere unor vise greu de povestit, care mi-au populat imaginaţia, mi-au sporit tandreţea şi mi-au întărit capacităţile reflexive. Am atribuit adesea aceste viziuni sublime unor îngeri care trebuiau să-mi şlefuiască sufletul conform unui destin divin, căci ele mi-au înzestrat ochii cu puterea de a vedea spiritul intim al lucrurilor; ele mi-au pregătit sufletul pentru acele magii care îl fac pe poet nefericit atunci când are puterea fatală de a compara lucrurile pe care le simte cu cele care există, marile sale dorinţe cu puţinul pe care-l poate obţine; ele au scris în mintea mea o carte în care am putut citi lucrurile cărora trebuia să le dau expresie, ele au aşezat pe buzele mele piatra fierbinte a improvizatorului [6].
Tatăl meu a început să aibă unele îndoieli legate de valoarea învăţăturii pe care o primeam la oratorieni şi m-a luat de la Pont-le-Voy pentru a mă trimite la Paris, într-o instituţie care se afla în cartierul Marais. Aveam cincisprezece ani. După ce mi-au fost examinate capacităţile, elevul din clasa de retorică de la Pont-le-Voy a fost considerat demn de a trece în clasa a treia. Suferinţele pe care le cunoscusem în familie, la şcoală, la colegiu, le-am regăsit sub o nouă formă în timpul şederii mele la pensiunea Lepître. Tatăl meu nu-mi dăduse deloc bani. Câtă vreme părinţii mei ştiau că puteam fi hrănit, îmbrăcat, îndopat cu latină şi cu greacă, totul era rezolvat. Pe toată perioada vieţii mele de elev la colegiu, am avut aproape o mie de colegi, dar n-am întâlnit la nici unul o asemenea indiferenţă din partea părinţilor săi. Susţinător fanatic al Burbonilor, dl Lepître întreţinuse relaţii cu tatăl meu pe vremea când regaliştii devotaţi au încercat să o scoată pe regina Marie-Antoinette din fortăreaţa Temple, unde era închisă; reluaseră acum legăturile; dl Lepître s-a crezut, aşadar, obligat să corecteze neglijenţa tatălui meu, dar suma pe care mi-o dădea lunar era destul de mică, fiindcă nu era la curent cu intenţiile familiei mele. Pensiunea se afla în fostul hotel Joyeuse, unde, ca în toate fostele locuinţe senioriale, se găsea o loge de suisse. În timpul recreaţiei dinaintea orei când repetitorul ne conducea la liceul Charlemagne, colegii mei înstăriţi mergeau să ia masa la portarul nostru, care se numea Doisy. Dl Lepître nu ştia sau trecea cu vederea afacerea lui Doisy, veritabil contrabandist pe care elevii aveau tot interesul să-l cultive; el era cel care ne acoperea în secret boacănele, el era confidentul întoarcerilor noastre târzii, intermediarul nostru printre cei care împrumutau cărţi ce ne erau interzise. Să bei o ceaşcă de cafea cu lapte la masa de prânz era un gust aristocratic datorită preţului exorbitant pe care-l atinseseră mărfurile coloniale sub Napoleon. Dacă consumul de zahăr şi de cafea reprezenta un lux pentru părinţii noştri, el arăta, în cazul nostru, o superioritate vanitoasă care ar fi dat naştere unei adevărate patimi, dacă înclinaţia către imitaţie, lăcomia şi influenţa modei n-ar fi fost de ajuns. Doisy ne dădea pe credit, fiindcă presupunea că toţi aveam surori sau mătuşi care aprobau sentimentul de onoare al şcolarilor şi le plăteau datoriile. Am rezistat multă vreme tentaţiilor exercitate de băutura aceea. Dacă judecătorii mei ar fi cunoscut puterea seducţiei pe care o resimţeam, aspiraţiile eroice spre stoicism ale sufletului meu, furiile reprimate în timpul lungii mele rezistenţe, mi-ar fi şters lacrimile de pe obraji, în loc să le stârnească. Dar, copil fiind, aş fi putut oare să am acea nobleţe a spiritului care te face să dispreţuieşti dispreţul celuilalt? Apoi am resimţit probabil influenţa mai multor vicii sociale, a căror putere a fost şi mai mare din pricina dorinţei mele. Către sfârşitul celui de-al doilea an, tatăl şi mama mea au venit la Paris. Ziua în care urmau să sosească mi-a fost comunicată de fratele meu: deşi locuia la Paris, nu-mi făcuse niciodată o vizită. Surorile mele veniseră şi ele, şi trebuia să vizităm Parisul împreună. În prima zi urma să cinăm la Palais-Royal, după care să mergem cu toţii la Théâtre-Français. În ciuda vertijului pe care mi l-a provocat programul acesta de distracţii neaşteptate, bucuria mea a fost umbrită de vântul prevestitor de furtună care-i face să dea înapoi atât de repede pe cei obişnuiţi cu suferinţa. Trebuia să le spun de cei 100 de franci pe care îi datoram dlui Doisy, care mă ameninţa că le va cere el însuşi banii părinţilor mei. M-am hotărât să-l iau pe fratele meu drept intermediar al lui Doisy, intermediar pentru remuşcarea pe care o simţeam şi mediator al iertării mele. Tatăl meu a înclinat către indulgenţă. Însă mama a fost nemiloasă, privirea ei de un albastru închis m-a ţintuit locului; ea s-a lansat într-un şir de teribile profeţii: „Ce voi fi eu mai târziu, dacă de la vârsta de şaptesprezece ani făceam asemenea isprăvi! Eram eu oare fiul ei? Eram în stare să ruinez familia? Cum, eram singurul în familie? Cariera îmbrăţişată de fratele meu Charles nu necesita ea o dotă independentă, pe care o merita deja prin conduita lui care făcea laudă familiei, în vreme ce eu voi fi ruşinea acesteia? Surorile mele ar putea ele să se mărite fără zestre? Nu eram conştient oare de valoarea banilor şi de cât se cheltuia pentru mine? La ce serveau în educaţie zahărul şi cafeaua? Să te comporţi astfel nu însemna oare să te deprinzi cu viciile? Marat era un înger în comparaţie cu mine. După ce am îndurat şocul acestui torent de vorbe care mi-a adus în suflet spaimă şi groază, fratele meu m-a dus înapoi la pensiune. Am pierdut astfel cina de la Frères Provencaux[7] şi nu l-am putut vedea pe Talma[8] în Britannicus[9]. Şi aşa s-a sfârşit întâlnirea cu mama mea, după o perioadă de doisprezece ani în care nu ne văzusem deloc.
Când mi-am terminat studiile umanistice, tatăl meu m-a lăsat sub tutela dlui Lepître: trebuia să învăţ matematicile superioare, să fac un prim an de Drept şi să încep studiile superioare. Continuând să locuiesc la pensiune, dar nemaifiind obligat să urmez clasele, am crezut că urma, în sfârşit, să închei pace cu situaţia aceea mizerabilă în care mă aflasem până atunci. Deşi împlinisem nouăsprezece ani, sau poate tocmai din cauza aceasta, tatăl meu a continuat să pună în practică acelaşi sistem după care, odinioară, mă trimitea la şcoală fără provizii de buzunar, la colegiu – fără nici cele mai mici plăceri, sistem care mă făcuse să iau pe datorie de la Doisy. Aveam puţini bani la dispoziţie. Ce poţi să încerci la Paris dacă n-ai bani? De altfel, libertatea mea era ţinută în frâu în mod savant. Dl Lepître punea să fiu condus la Şcoala de Drept de către un repetitor, care mă încredinţa profesorului, iar la final venea şi mă lua. Până şi o tânără fată ar fi fost păzită cu mai puţine precauţii decât cele inspirate de temerile mamei că pot să cad pradă viciului. Parisul îi înspăimânta, pe bună dreptate, pe părinţii mei. Elevii erau preocupaţi în secret de acelaşi lucru care le frământa şi pe domnişoarele din pensionate: orice am face, acestea din urmă vor vorbi mereu între ele despre iubiţi, iar cei dintâi – despre femei. Dar la Paris, în vremea aceea, conversaţiile dintre colegi erau dominate de lumea orientală de la Palais-Royal. Palais-Royal era un Eldorado al iubirii, unde seara lingourile de aur se transformau în monede care deschideau orice uşă. Acolo sfârşeau îndoielile cele mai naive, acolo se puteau domoli curiozităţile noastre cele mai aprinse. Dar eu şi Palais-Royal eram ca două drepte asimptote, îndreptate una spre cealaltă fără să se poată întâlni vreodată. Iată cum soarta a zădărnicit toate încercările mele. Tatăl meu mă prezentase uneia dintre mătuşile mele, care locuia în Île Saint-Louis şi unde trebuia să iau cina în fiecare joi şi duminică, condus fiind de dna sau dl Lepître, care, în zilele cu pricina, ieşeau în oraş, iar la întoarcere mă luau şi pe mine acasă. Ce clipe de relaxare! Marchiza de Listomère era o femeie ceremonioasă, căreia nu i-ar fi trecut niciodată prin cap să-mi ofere vreun ban. Bătrână precum catedralele, zugrăvită ca o miniatură, cu o înfăţişare somptuoasă, ea trăia în locuinţa ei ca pe vremea lui Ludovic al XV-lea, şi nu invita decât doamne şi gentilomi uitaţi de dumnezeu, o adunătură de fosile, în mijlocul căreia mă credeam ca într-un cimitir. Nimeni nu-mi adresa cuvântul, iar eu nu mă simţeam în stare să iau iniţiativa de a vorbi. Privirile reci sau ostile mă făceau să-mi fie ruşine de tinereţea mea, care părea să-i deranjeze pe toţi. M-am bizuit, în escapada mea, pe indiferenţa aceea, plănuind să mă fac nevăzut într-o zi, imediat după cină, ca să mă duc la Galeriile de lemn[10]. Din clipa în care începea un whist, mătuşa mea nu mai era atentă la mine. Lui Jean, valetul ei de cameră, puţin îi păsa de dl Lepître; însă cina aceea nefericită se prelungea, din nenorocire, din pricina maxilarelor lor bătrâne ori a danturilor imperfecte. În sfârşit, într-o seară, între orele opt şi nouă, am coborât treptele cu inima bătându-mi în piept precum Biancăi Capello [11] în ziua fugii ei; dar când portarul mi-a deschis uşa, am văzut în stradă trăsura dlui Lepître şi pe el chemându-mă cu vocea-i astmatică. De trei ori hazardul s-a interpus în mod fatal între infernul de la Palais-Royal şi paradisul tinereţii mele. În ziua în care, ruşinându-mă de propria mea ignoranţă la douăzeci de ani, m-am decis să înfrunt toate pericolele pentru a scăpa de ea; în clipa în care, sustrăgându-mă de lângă dl Lepître, pe când urca în trăsură – operaţie dificilă, fiindcă era gras precum Ludovic al XVIII-lea şi şchiopăta de un picior; ei bine, chiar în clipa aceea mama mea sosea cu trăsura de poştă! Am rămas ţintuit locului de privirea ei, ca o pasăre înaintea şarpelui. Cum se făcea că mă întâlneam cu ea acolo? Nimic mai firesc. Napoleon îşi încerca ultimele lovituri. Tatăl meu, care presimţea că Bourbonii aveau să se întoarcă la putere, venise să-l instruiască pe fratele meu, care era deja angajat în diplomaţia imperială. Plecase din Tours împreună cu mama mea, care se însărcinase să mă aducă înapoi din Capitală, ca să mă ferească de pericolele ce-i ameninţau acolo pe cei care treceau cu iscusinţă în tabăra inamicului. În câteva minute, am fost luat din Paris, în clipa în care şederea în acest oraş urma să-mi fie fatală. Chinurile unei imaginaţii măcinate fără oprire de dorinţe reprimate, suferinţele unei vieţi întunecate de privaţiuni continue mă obligaseră să mă refugiez în studiu, aşa cum, odinioară, cei sătui de trista lor soartă se închideau într-o mănăstire. În cazul meu, studiul se transformase într-o pasiune care ar fi putut să-mi fie fatală, ţinându-mă prizonier la vremea la care tinerii ar trebui să se dedice activităţilor încântătoare spre care înclină natura lor primăvăratică.
Prezentarea aceasta sumară a tinereţii mele – unde veţi ghici nenumărate melancolii – era necesară pentru a putea explica influenţa pe care ea a avut-o asupra a ceea ce a urmat în viaţa mea. Afectat de atâtea lucruri morbide, la douăzeci şi mai bine de ani eram încă mic de statură, slab şi palid. Inima mea plină de voinţă se zbătea într-un corp în aparenţă fragil, dar care, vorba unui bătrân medic din Tours, trecea printr-o ultimă fuziune cu un temperament de fier. Cu un trup de copil şi o gândire de bătrân, citisem şi reflectasem atât de mult încât cunoşteam la modul metafizic viaţa în înălţimile ei, în clipa în care urma să descopăr cărările ei grele şi sinuoase şi potecile prăfoase de câmpie. O stranie întâmplare mă făcuse să adast în perioada aceea minunată dintre pubertate şi vârsta matură, când se nasc primele tulburări ale inimii, când aceasta din urmă se deschide către voluptate şi când totul are gust şi prospeţime. Mă aflam între vârsta pubertăţii, prelungită de studiu, şi vârsta matură, care-şi înălţa tardiv ramurile ei verzi. Nici un alt tânăr nu era mai pregătit ca mine să-şi dea frâu liber sentimentelor, să iubească. Ca să înţelegeţi bine povestea mea, gândiţi-vă la vârsta aceea frumoasă când buzele nu ştiu ce e minciuna, privirea e deschisă, cu toate că umbrită de pleoape îngreunate de timidităţi, în contrast cu dorinţa resimţită, când spiritul nu se lasă încovoiat de ipocrizia lumii, iar laşitatea inimii egalează în violenţă generozităţile primilor fiori.
N-o să vă vorbesc de călătoria de întoarcere, de la Paris la Tours, pe care am făcut-o împreună cu mama mea. Răceala pe care o arăta faţă de mine mi-a tăiat orice elan de tandreţe. De fiecare dată, îmi promiteam să-i vorbesc, însă o privire sau un cuvânt îmi risipeau frazele pregătite cu grijă, cu care voiam să încep. La Orléans, înainte de a se culca, mi-a reproşat că tăcusem tot drumul. M-am aruncat la picioarele ei, i-am îmbrăţişat genunchii plângând cu lacrimi amare şi mi-am deschis inima, plină de afecţiune; am încercat să o înduioşez prin elocvenţa unei pledoarii care tânjea după dragoste, şi al cărei ton ar fi mişcat până şi sufletul unei maştere. Mama mi-a răspuns că jucam teatru. M-am plâns că mă abandonase, iar ea mi-a zis că eram un fiu denaturat. Inima mi se strânsese atât de tare încât, la Blois, m-am repezit pe pod ca să mă arunc în Loara. Sinuciderea mi-a fost împiedicată, însă, de înălţimea parapetului.
La sosire, cele două surori ale mele, care nu mă cunoşteau deloc, au dat dovadă mai mult de uimire decât de tandreţe; cu toate acestea, mai târziu, prin comparaţie, ele mi-au părut foarte prietenoase cu mine. Am fost instalat într-o cameră de la etajul al treilea. Veţi înţelege cât de mizerabilă era situaţia în care mă aflam când veţi afla că mama m-a lăsat – pe mine, un tânăr de douăzeci de ani – fără alte obiecte de lenjerie în afara celor pe care le avusesem la pensiune, fără altă garderobă în afara hainelor pe care le purtasem la Paris. Dacă mă repezeam de la un capăt al salonului la celălalt ca să-i dau batista ce-i căzuse pe jos, nu-mi adresa decât acel „Mulţumesc” rece pe care o femeie i l-ar fi spus valetului ei.
Obligat fiind s-o observ – pentru a-mi da seama dacă existau în sufletul ei locuri vulnerabile în care să-mi arunc rădăcinile afecţiunii mele –, am văzut în ea o femeie înaltă, uscată şi slabă, ironică, egoistă, impertinentă aşa cum erau toate femeile din familia Listomère, la care impertinenţa se măsura în valoarea zestrei. Pentru ea, în viaţă nu existau decât datorii ce trebuiau îndeplinite; toate femeile reci pe care le-am întâlnit îşi făceau, ca şi ea, o religie din datorie; ne întâmpina elanurile de afecţiune aşa cum preotul primeşte cădelniţa cu tămâie, în timpul slujbei; fratele meu mai mare părea să se fi bucurat de puţinele sentimente de maternitate de care dăduse dovadă. Ne înţepa fără încetare cu ascuţişurile unei ironii muşcătoare, arma oamenilor fără suflet, de care se servea împotriva noastră, iar noi nu puteam să-i răspundem în nici un fel. În ciuda acestor bariere spinoase, sentimentele nostre instinctive se fixează prin atâtea rădăcini, teroarea religioasă inspirată de o mamă pe care n-o putem detesta (căci ne-ar costa prea mult) ne leagă prin atâtea fire încât sublima greşeală a iubirii noastre continuă până în ziua în care, trecuţi deja prin viaţă, o putem judeca necruţător. În ziua aceea se nasc răzbunările noastre de copii a căror indiferenţă ivită din dezamăgirile trecutului, hrănită din aluviunile mâloase pe care le tragem după noi se întinde până la mormânt. Despotismul acesta teribil a alungat ideile voluptuoase pe care mă gîndisem nebuneşte să mi le împlinesc la Tours. M-am înfundat cu disperare în biblioteca tatălui meu, unde m-am apucat să citesc toate cărţile pe care nu le cunoşteam. Lungile ore de lectură m-au scutit de orice contact cu mama mea, însă au agravat şi situaţia morală în care mă aflam. Câteodată, sora mea mai mare, cea care s-a căsătorit cu vărul nostru, marchizul de Listomère, încerca să mă consoleze, fără să reuşească să-mi potolească irascibilitatea căreia îi căzusem pradă. Nu-mi mai doream decât să mor.
În vremea aceasta, se pregăteau evenimente istorice importante, de care eram cu totul străin. Plecând din Bordeaux ca să-l întâlnească la Paris pe Ludovic al XVIII-lea, ducele de Angoulême era întâmpinat, în fiecare oraş prin care trecea, de ovaţii stârnite de entuziasmul care cuprindea vechea Franţă la ideea reîntoarcerii Bourbonilor. Întreaga provincie Touraine susţinându-i cu emoţie pe prinţii săi legitimi, oraşul în mare fierbere, drapelele ce fluturau la ferestre, locuitorii gătiţi ca în zilele de duminică, pregătirile pentru sărbătoare şi acel ceva nedefinit răspândit în aer, care mă ameţea, m-au făcut să-mi doresc să asist la balul oferit în cinstea prinţului. În clipa în care mi-am făcut curaj să-mi exprim dorinţa în faţa mamei – prea bolnavă atunci pentru a putea participa la sărbătoare –, ea a fost cuprinsă de o teribilă furie. De unde veneam, din Congo, de nu ştiam nimic? Cum puteam să-mi imaginez că familia noastră nu va fi reprezentată la acest bal? În lipsa tatălui şi a fratelui meu, nu-mi revenea mie dreptul de a merge? Nu aveam oare o mamă şi nu se gândea ea la fericirea copiilor ei? Dintr-odată, fiul aproape renegat se transforma într-un personaj important. Am rămas stupefiat de importanţa care mi se dădea, dar şi de vârtejul de argumente, formulate cu ironie, prin care mama venea în întâmpinarea rugăminţii mele. Le-am întrebat pe surorile mele şi am aflat că mama – căreia îi plăceau aceste lovituri de teatru – se îngrijise cu atenţie de toaleta pe care urma s-o port la bal. Surprinşi de exigenţele puse în vedere, nici un croitor din Tours nu putuse să ia asupra lui sarcina de a-mi confecţiona veşmintele. Mama mea o însărcinase pe femeia angajată cu ziua, care, urmând tipicul din provincie, se pricepea şi la croitorie. Un costum de culoarea albăstrelei mi-a fost, de bine, de rău, confecţionat în secret. Ciorapi de mătase şi pantofi noi s-au găsit cu uşurinţă; vestele bărbăteşti se purtau scurte şi am putut să-mi pun una a tatălui meu; pentru prima dată am îmbrăcat o cămaşă cu jabou, ale cărei volane se învolburau pe piept şi se înfăşurau în nodul cravatei. Odată îmbrăcat, semănam atât de puţin cu cel de dinainte, încât surorile mele mi-au dat, prin complimentele pe care mi le-au făcut, curajul de a mă înfăţişa în faţa întregii provincii Touraine, adunate la bal. Grea întreprindere! La sărbătoarea aceasta participau prea mulţi invitaţi pentru a exista destui privilegiaţi. Graţie siluetei mele subţiri, m-am strecurat sub un cort ridicat în grădinile casei Papion şi am ajuns aproape de fotoliul în care era aşezat prinţul. Într-o clipită, am fost sufocat de căldură, orbit de lumini, de faldurile roşii care acopereau faţadele caselor, de ornamentele aurite, de toaletele şi diamantele ce sclipeau la această primă sărbătoare publică la care asistam. Eram împins de la spate de o mulţime de bărbaţi şi femei, care îşi dădeau coate şi se înghesuiau unii în ceilalţi, într-un nor de praf. Tompetele zgomotoase şi stridenţele muzicii militare în cinstea Boubonilor erau acoperite de uralele mulţimii: „Trăiască ducele de Angoulême! Trăiască regele! Trăiască Bourbonii!”.
Sărbătoarea aceasta era o dezlănţuire de entuziasm, unde fiecare se străduia să se întreacă pe sine în zelul fără pereche cu care întâmpinau noua stea a Bourbonilor, un adevărat egoism partizan, care m-a lăsat rece şi m-a făcut să mă strâng în mine, împuţinat.
Luat pe sus de val, am simţit brusc o dorinţă copilărească de a fi duce de Angoulême şi de a mă amesteca, în felul acesta, printre prinţii aceia care defilau în faţa unui public ce-i privea cu gura căscată. Invidia mea naivă de simplu locuitor din Tours a scos la iveală un soi de ambiţie pe care firea mea şi circumstanţele în care mă aflam au înnobilat-o. Cine oare n-a invidiat o asemenea explozie de adoraţie, aşa cum am putut vedea încă o dată – în toată splendoarea ei –, peste câteva luni, când întregul Paris s-a repezit înaintea Împăratului, la întoarcerea sa din Insula Elba? Dominaţia aceea exercitată asupra maselor, a căror viaţă şi ale căror sentimente se unesc într-un singur glas, m-a făcut dintr-o dată să mă închin gloriei, această preoteasă modernă care-i sacrifică azi pe francezi aşa cum, odinioară, preoteasa druidă cerea galilor sacrificii umane. Apoi, deodată, am întâlnit-o pe femeia care urma să-mi hrănească fără încetare dorinţele-mi ambiţioase, şi să mi le împlinească, aruncându-mă în chiar inima Regalităţii. Prea timid ca să invit o fată la dans, şi temându-mă oricum să nu încurc figurile, devenisem foarte posac, neştiind ce să fac cu propria mea persoană. Chiar atunci când sufeream mai tare din pricină că trebuia să bat pasul pe loc în mijlocul mulţimii, un ofiţer m-a călcat pe degetele de la picioare, care se umflaseră de căldură, dar şi de strânsura încălţărilor. Această din urmă neplăcere m-a lecuit cu totul de sărbătoare. Pentru că era imposibil să ies din mulţime, m-am refugiat într-un colţ, pe marginea unei bănci pustii, unde am rămas cu privirea în gol, nemişcat şi morocănos. Înşelată de silueta mea fragilă, o femeie m-a luat drept un copil gata să adoarmă, aşteptând graţia mamei sale, şi s-a aşezat lângă mine aşa cum ar face-o o pasăre întoarsă la cuibul său. Am simţit atunci un parfum de femeie care a strălucit în inima mea ca, mai târziu, poezia orientală. Mi-am întors privirea către vecina mea şi am fost mai uimit de prezenţa ei decât fusesem de întreaga sărbătoare; ea a devenit brusc singurul interes al acestei sărbători pentru mine.
[1] În franceză „rillettes” (n. trad.).[2] În franceză „rillons” (n. trad.).
[3] În original „la classe des Pas latins” (n. trad.).
[4] În original „les Outre-mer” (n. trad.).
[5] În latină în original („Fericiţi cei care plâng”, Noul Testament, Matei, V, 4; Luca.V, 21) (n. trad.).
[6] În original „le charbon de l’improvisateur”, aluzie la profetul Isaia, căruia un înger i-a purificat buzele cu o piatră fierbinte (Vechiul Testament, Isaia, VI, 5-7) (n. trad.).
[7] Restaurant faimos la Palais-Royal (n. trad.).
[8] François-Joseph Talma (1763-1826) a fost cel mai prestigios şi cel mai inovator (în ce priveşte arta dramatică, costumele etc.) actor al epocii sale (n. trad.).
[9] Tragedie de Jean Racine (n. trad.).
[10] Galeries de bois (în original): construcţii provizorii din scânduri de lemn în grădinile de la Palais-Royal, care au durat până la sfârşitul Restauraţiei, şi unde erau numeroase prostituate (n. trad.).
[11] Aluzie la o poveste de dragoste din secolul XVI, dintre o tânără nobilă din Veneţia şi un cizmar (n. trad.).
Traducere din limba franceză de Adina DINIȚOIU
Foto: Honoré de Balzac văzut de Félix Nadar
Lasă un răspuns