Misoginism feminin?

Vă propunem mai jos o amplă confesiune de scriitoare, semnată de Gabriela Adameșteanu, unul dintre numele de vârf ale prozei românești de astăzi. E vorba de un fragment inedit din volumul aflat în lucru „Meserii nerecomandate femeilor” – fragment care abordează cu onestitate și fără menajamente câteva teme de mare actualitate, cum ar fi feminismul sau receptarea literaturii scrise de femei. (Literomania)

Eram la o lectură publică, în Berlin. Actrița citise, în traducerea lui Georg Aescht, „Visul emigrantului”, primul capitol din „Întâlnirea”, care de obicei emoționează. În așteptarea comentariilor, se așternuse o tăcere cam lungă, până când, din ultimul rând, s-a ridicat un ascultător care m-a întrebat, sever: „De ce scrieți despre bărbați, dacă sunteți femeie?” „Literatura este plină de personaje feminine create de bărbați!” i-am răspuns, iritată.

Am fost tentată să adaug că romancierii construiesc, de secole, din pur bovarism masculin, femei false. Dar n-am mai spus-o, fiindcă tot romancieri-bărbați, ca Tolstoi sau Flaubert, au creat și cele mai autentice personaje feminine.

Trăim închiși în experiența unui sex, a unei vârste, a unei comunități, și n-avem acces la celălalt decât prin intuiție și empatie, imaginându-l dinlăntrul nostru, utilizând confesiuni și observații adunate treptat. În afara propriei lui experiențe, prozatorul lucrează cu ipoteze, iar misterul creației nu ne stă la îndemână…

*

„Bărbații din proza dvs. sunt despotici, neajutorați și egocentrici”, mi-a atras atenția o jurnalistă, adăugând că în cărțile mele „portretele feminine sunt pregnante, în disonanță cu absența tandreței în portretizările masculine… De unde provine acest misoginism feminin? Sunteți o feministă?” m-a întrebat.

Habar n-am dacă sunt sau nu feministă, dar în scrisul meu sigur nu sunt. Din copilăria intoxicată cu realismul socialist m-am ales cu o idiosincrazie față de literatura aservită unei ideologii. M-am simțit protejată de autonomia esteticului și nu voi renunța la ea, chiar dacă literatura angajată revine la modă.

Sunt femeile din proza mea privite cu tandrețe și îngăduință? De ce ar fi? Nu gândesc în categorii și înaintez cu șovăieli pe teritoriul necunoscut al unui personaj – femeie, bărbat sau copil. Cred, ca și scriitorul israelian David Grossman, că „lumea e atât de complicată încât trebuie să găsim nuanțe în orice, să nu cădem pradă dorinței de a generaliza, de a ne folosi de clișee pentru a descrie ce se întâmplă în jurul nostru și în relațiile noastre.” Și așa încerc să scriu.

Poate că trec cu mai multă dezinvoltură frontiera spre celălalt când e vorba de un personaj feminin, fiindcă fiziologia și psihologia femeii îmi sunt, prin forța lucrurilor, altfel cunoscute. Corpul a intrat de curând în atenția literaturii, manifestările lui au fost mult timp trecute pudic sub tăcere, ca și diferențele între indivizi aparținând aceluiași sex.
Dar în sinea mea n-am mai multă simpatie pentru femei decît pentru bărbați. Poate chiar dimpotrivă?

Nu mi-am dorit să fiu băiat/bărbat, cum presupune psihologia freudistă. Am fost însă foarte apropiată de tatăl meu și fascinată de unii dintre frații lui și de solidaritatea lor masculină. Am crescut lângă un frate, am un fiu și un nepot (pe lângă nepoată), am ținut la prieteniile cu bărbații de vârsta mea și uneori eram dezamăgită când ei vedeau în mine doar femeia. Cunosc prea bine abuzurile masculine de putere, dar le intuiesc și fragilitățile.

Pe de altă parte, știu și defectele femeilor – spiritul convențional-conservator, eclipsele de lealitate, competiția acerbă dintre ele, labilitatea etc. Dar în viața profesională și în familie am întâlnit femei extraordinare, creative și super-inteligente, cum este de pildă Ioana Ieronim, cea mai bună prietenă a mea.

După interviul respectiv, mi-am dat seama însă că personajele mele cu „dezbatere interioară”, marcate de o posibilă ratare, socială, personală etc., sunt bărbați, în timp ce pe femeile din cărțile mele le obsedează mai ales dramele familiale și dilemele sentimentale. Să fie o „discriminare” opusă? Nu vreau să aduc în discuție animus și anima, conceptele lui Jung etc., să intru într-o discuție savantă, pentru care nu sunt pregătită. Poate doar obligația travestirii m-a determinat să împrumut personajelor masculine felul meu de a gândi.

Dar drumul spre bunăstare/putere al femeilor în România s-a bazat mai degrabă pe relația sexuală și/sau obediență decât pe propriile calități. Cel puțin, așa gândeam când am scris acele cărți.

*

După ce a apărut „Dimineață pierdută”, mi-a ajuns la urechi că monologul profesorului Mironescu ar fi fost inspirat de lucrarea lui Rădulescu-Motru despre psihologia poporului român. Eu însă nu-l citisem pe acest important sociolog român, monologul respectiv este doar ficțiunea mea.

Dar în anii ’70-’80 se credea, mai mult decât azi, că o autoare rămâne „prizonieră… condiţiei de femeie” și îi este greu să intre într-o dezbatere intelectuală. Într-o primă versiune a cronicii, altminteri favorabilă, despre „Drumul egal al fiecărei zile”, N. Manolescu opina că, din acest motiv, a trebuit să „forțeze” un pic ideea cărții:

„…ce are importanţă: demnitatea intactă a lui Ion, care l-a împiedicat însă să îşi publice operele, ori firea tranzacţională a lui Arcan, dar care l-a ajutat să se afirme? Aceasta este tema romanului. Criza de adolescenţă a Letiţiei e motivată şi traversată de întrebarea etică centrală. N-aş putea spune că Drumul egal al fiecărei zile îşi duce până la ultimele consecinţe problema. Roman al unei subiectivităţi ce se analizează, el e mai pregnant în datele concrete, de atmosferă, de locuri, trăiri, în amănuntele cotidiene ale existenţei Letiţiei Branea decât în latura ei strict intelectuală (pe care eu am clarificat-o oarecum abuziv, spre o mai bună înţelegere). Virtual problematic, romanul exprimă mai bine sensibilitatea decât ideile. Gabriela Adameşteanu rămâne prizonieră, din acest punct de vedere, condiţiei ei de femeie”.

Lucrasem însă având în minte oportunismul lui Petru Arcan, pe care Letiția îl sesizează în finalul cărții și, „cu durere”, îl acceptă, despărțindu-se de corectitudinea unchiului Ion; ceea ce, de fapt, își dorise. Ideea se poate demonstra cu citate, o strecurasem în stările și gândurile ei, dar mă ferisem cu grijă de deliberări etice, pline de abstracții (din cauza lor, îl consideram lipsit de talent de prozator pe Alexandru Ivasiuc, un autor prețuit de N. Manolescu).

Letiția nu este, așa cum s-a tot spus, un alter ego al meu („deşi probabil în parte autobiografică”, spune N. Manolescu despre carte în cronica citată), nici prin caracter, nici prin destin. Legătura ei cu literatura este conjuncturală, iar felul cum își pregătește supraviețuirea socială prin intermediul unui bărbat, egoismul din finalul „Fontanei di Trevi” etc. pot fi percepute din „Drumul egal”. Personajul a fost însă „idealizat” de critică, în ciuda detaliilor „negative” pe care le-am strecurat. Prozatorul transmite mai multă informație decât poate „înghiți” cititorul care, din observațiile mele, pierde, la o primă lectură, până la 25% din ea.

*

Tot în interviul menționat, jurnalista mi-a atras atenția că „s-a relevat absența iubirii” dintre personajele mele, și chiar absența afecțiunii autoarei față de ele. Să fie efectul unei frustrări? m-a întrebat. Am fost mereu atentă să nu-mi idealizez personajele, știam că afecțiunea autorului față de ele este toxică.

Mai mult decât atât, conștientă că o prozatoare trebuie să-și supravegheze efuziunile lirice mai strict decât prozatorii, mi-am impus de la început această disciplină. Eram o tânără drăguță, care se îndrăgostea ușor, dar aveam grijă să-mi tai din texte efuziunile sentimentale. De aceea m-a bucurat atât de mult acea cronică făcută de N. Manolescu la cartea mea de debut: „(Cartea) nu are deloc tonul duios-nostalgic al jurnalelor intime şi nici excesul de «lirism» pe care-l întâlnim adesea în proza tinerelor scriitoare. Din contra, o analiză rece, aproape crudă, o obiectivitate aş zice medicală: fără să fie poetizant, romanul nu este nici sumbru, nici amar, ci pur şi simplu exact şi meticulos în observaţie”.

Nu cred că iubirea lipsește din cărțile mele, dar sigur lipsesc clișeele despre iubire. Pe de altă parte, nu-i ușor să scrii despre lucrurile frumoase, despre fericire. Familiile fericite nu au istorie, spune Tolstoi, și cine știe mai bine decât el cum stau lucrurile?

„Am vrut întotdeauna să fiu scriitor, nu scriitoare, și să am personaje masculine la fel de puternice ca și cele feminine.” Tania Radu a reamintit această afirmație mai veche a mea în cronica la „Fontana di Trevi” (în „Revista 22”, 2019), după ce primisem Premiul pentru proză „Sofia Nădejde” pentru literatură scrisă de femei.

Sunt femeile din proza mea privite cu tandrețe și îngăduință? De ce ar fi? Nu gândesc în categorii și înaintez cu șovăieli pe teritoriul necunoscut al unui personaj – femeie, bărbat sau copil. Cred, ca și scriitorul israelian David Grossman, că „lumea e atât de complicată încât trebuie să găsim nuanțe în orice, să nu cădem pradă dorinței de a generaliza, de a ne folosi de clișee pentru a descrie ce se întâmplă în jurul nostru și în relațiile noastre.” Și așa încerc să scriu.

*

Inițiativa trezise unele reacții negative, inclusiv la o parte a criticilor tineri, care considerau că astfel scriitoarele s-ar fi ghetoizat singure. Mă simțisem onorată de premiu, dar înțelegeam și punctul lor de vedere. Îl avusesem și eu în toamna lui 1990 când, în America, am văzut, pentru prima oară, în librării, standuri mari de cărți scrise doar de autoare și mi s-a părut că erau scoase din spațiul literar și silite să se compare doar între ele.

Însă când a decis să acorde acest premiu, bănuiesc că fundația ART NO MORE și-a amintit listele de nominalizări ale altor instituții în care nu (prea) intră scriitoare, ori, dacă intră, ajung rareori să ia premiul (Nobelul n-a făcut, multă vreme, excepție). S-a gândit, poate, și la timpul relativ scurt de când femeile și-au ales scrisul ca profesiune și se bucură de atenție publică pentru meritele lor culturale, nu pentru funcții politico-administrative obținute datorită serviciilor sexuale și/sau obedienței.

Că nici în Franța sau Elveția femeile nu votau și nu-și puteau deschide un cont în bancă până în 1968 la noi nu se prea știe. Dar ajunge să coborâm încă jumătate de secol, ca să descoperim, cu un frison de spaimă și compasiune, destinul unora dintre femeile care își doreau o existență intelectuală și artistică independentă. Soarta tragică a lui Camille Claudel, ale cărei puține sculpturi salvate îi atestă marele talent și puterea de a depăși subiectele tabu ale timpului, aflată un timp sub umbra atotputernicului Rodin, amantul său, iar după tulburarea provocată de despărțirea lor, închisă, treizeci de ani, de fratele ei, poetul Paul Claudel, și mama sa într-un teribil spital de boli mentale, așa cum erau majoritatea atunci, nu a fost singulară:

„Cercetătorii feminiști (Elisabeth Lunbeck, «A New Generation of Women: progressive Psychiatrists and the Hypersexual Female», «Feminist Studies», 13, nr. 2, 1987) observă că, la începutul secolului 20, psihopatie era frecvent termenul atotcuprinzător, aplicat tinerelor independente care alegeau să nu se căsătorească, să trăiască separat de familiile lor și să încerce să-și clădească dacă nu cariere, atunci, în mod cert, slujbe prin care să se întrețină. Asta era suficient pentru a le eticheta cu termeni care variau de la imorale la indecente și nebune. Multe dintre familiile lor acceptau bucuroase ocazia de a le interna, dacă ele arătau cel mai mic semn de șovăială, din cauza oboselii, a dificultăților financiare sau a tulburării emoționale.” – Deirdre Bair, „Jung. O biografie”.

Sugestii de lectură

Într-o țară cu o tradiție marcată de stereotipuri machiste și de comportamente violente în familie, premiul mi-a părut binevenit, iar felul cum a continuat i-a stabilizat valoarea. Am descoperit-o, cu acest prilej, pe Sofia Nădejde, autoarea unei interesante polemici cu părintele criticii literare, Titu Maiorescu, pe tema creierului și a capacităților intelectuale ale femeilor.

Firește, valoarea unei cărți se cuvine stabilită în afara criteriilor de sex, vârstă sau de apartenență la o grupare, dar valoarea unui premiu este dată de profesionalismul juriului și de calitatea cărților nominalizate. „Fontana di Trevi” intrase în competiție, în 2018, cu romane excelente („Cartea numerilor” a Florinei Ilis, „Grădina de sticlă” a Tatianei Țîbuleac, „O formă de viață necunoscută” a Andreei Răsuceanu, „Supa de la miezul nopții” a Martei Petreu, „Pelinul negru” al Ioanei Nicolaie etc.), iar juriul a fost alcătuit din critici literari pe care îi apreciez.

În Franța, în Germania se acordă mii de premii în fiecare an, cifre enorme în comparație cu numărul celor din România. Sunt destinate atât susținerii cărții, cât și completării resurselor financiare ale autorilor, peste tot prost plătiți pentru produsul muncii lor. Viața cărții în vitrinele librăriilor este scurtă, repede gonită de următorul val de apariții și de pasiunea pentru noutate a publicului. Orice premiu, corect acordat, reprezintă o șansă în plus dată celui/celei „care a ales o profesie în declin, pe cale de dispariție și neprofitabilă” (l-am citat pe Jonathan Franzen, altminteri un autor de succes, care „vinde bine”).

*

De la începuturile mele literare, am fost mândră când mi se spunea că „scriu ca un bărbat”. Modelele mele literare erau romancieri, autori de multe romane groase, cu multe personaje – Balzac, Tolstoi, Stendhal, Flaubert, Henry James, Proust. Am devorat cu pasiune Camil Petrescu, mi-a plăcut și Anton Holban, retipărit de curând, iar George Călinescu, al cărui strivitor statut de critic literar i-a umbrit excelentele romane a lăsat, după părerea mea, urme în cărțile mele. Pentru el am avut, ca mulți din generația mea, un cult, și „condamnările” pentru colaboraționism după ’90 nu mi-au schimbat niciodată statutul lui esențial, ca prozator și critic literar. Poate pentru că am reușit să-l văd, ironizând stereotipurile realist-socialiste, la cele câteva cursuri supraaglomerate, când George Ivașcu a reușit să-l mai aducă, pentru scurt timp, în facultate, dar și pentru că de mică auzisem că „Bietul Ioanide” a fost scos din librării. Am încercat, când eram în liceu, să-l citesc, dar m-a plictisit. L-am reluat când mă documentam pentru „Provizorat”, și mi s-a părut un roman interesant și bine făcut. „Cheile” lui nu m-au interesat. „Scrinul negru” l-am simțit pe jumătate „fals”, dar pe asemănarea cu el (reală sau nu), lectora „Dimineții pierdute” și-a construit referatul pentru cenzură. Avea să-mi spună asta după câteva decenii. Dar pe Hortensia Papadat-Bengescu, în descendența căreia m-au trimis constant criticii literari, nu o prea citisem (lasă că primele ei cărți erau lirice, „feminine”). Ea era singura validare de autoritate pentru scriitoarele fără sentimentalisme, trimise automat sub mantaua ei – Dana Dumitriu, Maria Luiza Cristescu etc.

Asta avea să mi se întâmple și mie, numai că eu, spre deosebire de ele, citisem târziu și pe sărite „Drumul ascuns” și „Concert din muzică de Bach” ale Hortensiei Papadat-Bengescu: mi s-au părut stranii și străine de obsesiile mele. De unde înrudirea cu ea? Din presupusul control al viscerelor feminine? O citisem mai mult pe Virginia Woolf, admirând o artă care nu-mi era la îndemână.

„Există un scris al femeilor și unul al bărbaților? Scriu femeile altfel decât bărbații? m-a întrebat Bianca Burța-Cernat în vara lui 2019, pe scena Teatrului din Bacău. Dar nu scriitoarele trebuie să răspundă, ci criticii, teoreticienii, stilisticienii literari, după studii comparative aplicate.

*

Cartea Biancăi Burța-Cernat, „Fotografie de grup cu scriitoare uitate”, îmi revelase cât de înrudite, datorită mentalităților și experiențelor comune, pot fi cărțile scriitoarelor. Dar și cît de diferite, din cauza schimbărilor istorice, și a formulelor narative.

Am citit de curând romanul Anișoarei Odeanu, „Într-un cămin de domnișoare”, apreciat în interbelic. Nu doar trecerea celor treizeci de ani, ci și schimbarea de regim au transformat campusurile studențești și pe locatarele lor, de la acest roman din anul 1931 până la „Drumul egal al fiecărei zile”, din 1975.

Căminul elegant, cu un personal deferent, aproape lingușitor, al „domnișoarelor” burgheze din anii treizeci, preocupate excesiv de haine, modă și intrigi legate de băieți, diferă mult ca atmosferă de cel „proletarizat”, din deceniile 6 și 7, deschis mai multor categorii sociale, al fetelor care încearcă „să-și facă un rost” cât stau în București. Umbra șomajului, a sărăciei studențești, ca și a tulburărilor politice din deceniul trei (prezentă, de pildă, în „Huliganii” lui Mircea Eliade) nu coboară și asupra domnișoarelor.

Între Danny, naratoarea din căminul de domnișoare, și Letiția din „Drumul…” este diferența dintre „fata fără proiect” și „fata cu proiect”. Tânără modernă, ironică și autoironică, Danny boicotează cursurile de facultate, pentru că „o dezgustă aspectul multora din colege” și își boicotează relația sentimentală doar ca să-și confirme firea capricioasă, provocatoare. Danny se mișcă într-o aură de „greață existențială”, acel existențialism care exista în literatura tinerilor din anii ’30-’40, înainte să se afirme plenar cu Sartre și Camus, în Franța. Moartea unei ființe apropiate, ratarea ca lecție de viață, marginalizarea socială, sărăcia, presiunea sexului ca și lecția neorealismului italian și a „tinerilor furioși” englezi încarcă altfel personajul Letiției, îndreptând-o spre arivism.

„Autenticismul scriitoarelor uitate”, frecvent în interbelic, ajunsese la mine prin congenerii mai norocoși, reținuți de istoria literară: Anton Holban, Mircea Eliade. „Une chambre à soi” a Virginiei Woolf era deja o revendicare clasicizată, nici pe aceea n-ajunsesem s-o citesc în anii ’70, dar o descoperisem pe propria mea piele.

Citește și „Fontana di Trevi (fragment)”

*

De ce în cazul scriitoarelor uitate, în ciuda „unei afirmări pline de promisiuni”, nu urmase consolidarea unei poziții „neperiferice… într-un canon extins al literaturii române? întreabă Bianca Burța-Cernat în cartea în care tot ea își răspunde, indicând două cauze. Una fusese „insuficienta lor determinare, insuficienta lor consecvență, insuficienta lor forță de a depăși niște inerții și niște bariere care sunt în bună măsură (și) interioare”. Decisivă pare să fi fost însă cealaltă: severa schimbare de climat politic, după ’49, când nu doar scriitoarele interbelice începătoare, ci și mulți dintre congenerii lor au amuțit pentru un deceniu sau au dispărut. Dar și într-un climat istoric schimbat, destinele sunt diferite.

Vitală și perseverentă, în ciuda infirmităților ei, Sorana Gurian a plecat din țară, a scris în franceză și a publicat cîteva cărți la Julliard. Doar cancerul cu care a luptat, publicând până în ultimul moment, i-a oprit cariera, lăsându-i însă numele în „Panorame literare franceze”. Este necunoscută și încă netradusă în România.
Scriitor erudit, O. Soviany a construit, pe unele date ale ei de existență (inclusiv supoziții), un personaj grotesc, într-o evidentă simplificare pamfletară pe care eu, personal, am regretat-o.

Lucia Demetrius, Ioana Postelnicu și Cella Serghi intră mai puțin, după părerea mea, în categoria de „scriitoare uitate”. Ele au continuat să scrie și au avut o certă notorietate, mai ales în anii ’50-’60, când însă s-au blocat (spune Bianca Burța-Cernat) într-un convenționalism cu ajustările politice cerute de epocă. Și-au compromis imaginea în ochii generației următoare și, când s-a modificat canonul, au devenit periferice. Imaginea de autoare convenționale și oportuniste le-a îngropat și cărțile interbelice, într-un moment când nici congenerii lor bărbați, scriind o proză autenticistă, nu erau total „revalorificați”: M. Blecher acum își are maxima receptare, deși el fusese parțial redescoperit în anii ’70, ca și Anton Holban. Nu mult diferit este cazul Henriettei Yvonne Stahl, care a avut însă o existență mai dramatică.

Culoarea și rigorile perioadei comuniste diferă de la un deceniu la altul, dar la presiunea diferită a cenzurii se adaugă și dorința fiecărei noi generații de a se instala pe un teren curățat de urmele antecesorilor.

„Scriitoarele uitate” aveau o vârstă de la care nu se mai putea aștepta o schimbare esențială, așa cum a făcut mai tânăra Nina Cassian, „iertată” pentru „păcatele” din anii ’50. De o excepțională vitalitate literară, ea a avut mai multe vieți seriale, ultima în Statele Unite, unde a rămas după 1985, creându-și o carieră literară în română și engleză care a readus-o, cu succes, în actualitate.

Dar fiecare nouă generație luminează altfel trecutul. Nu este exclus ca „scriitoarele uitate” să se bucure în viitor de o „revalorificare” (cum se spunea în anii ’50 despre scoaterea la lumină a scriitorilor interziși), beneficiind de o privire mai comprehensivă a tinerilor critici față de „realismul socialist” al anilor ’50 și față de literatura angajată (chiar dacă în cazul lor a fost mai degrabă vorba despre oportunismul obligatoriu).

Interesant mi se pare că popularitatea din timpul comunismului le-a menținut în atenția publicului, în plenul viu al literaturii: Cella Serghi, cu „Pânza de păianjen”, un roman mereu reeditat, Lucia Demetrius cu piese care încă se joacă, ajustate de regizori.

În schimb, pare mai greu de scos la lumină numele Anișoarei Odeanu, care „s-a dat la fund” în anii ’50, ca să-i fie uitate niște „păcate politice” anterioare și s-a sinucis în 1972, după moartea soțului ei, deși primise, între timp, dreptul de publicare.