Ferestrele luminate

Printre hârtiile în care răscolise după moartea tatălui său găsise și un teanc de fotografii, în care erau multe luate la Predeal, în copilăria lui. Una îl impresionase în mod deosebit: înfățișa veranda închisă a casei așa cum fusese până în 2000, în care se strânsese toată familia prietenilor săi cu ocazia, probabil, a unei sărbători. În jurul mesei erau toate rudele Magdei, care deveniseră întrucâtva și rudele lui. De altfel, cu câțiva ani în urmă, ultima rudă în viață a Magdei, o mătușă din partea mamei, spusese despre el că „e ca și din familie“.

În timp ce trenul gonea prin câmpie, îndreptându-se spre zona de dealuri și de munți, ceea ce îi dădea întotdeauna o senzație de eliberare, vedea din nou masa întinsă în veranda luminată, cu toți oamenii aceia în jurul ei. Poza era alb-negru, pe atunci neexistând aparate de fotografiat color și contrastul accentuat făcea ca totul să pară, în mod straniu, mai întunecat. Dar senzația aceea de fericire de-a se afla printre niște oameni apropiați rămăsese intactă și îl cuprinse acum din nou. Fusese, într-adevăr, a doua lui familie sau, în realitate, singura cât de cât adevărată. Întotdeauna se simțise acolo ca acasă – sau, mai exact, ca în singura lui casă. Desigur, atunci când se ducea acolo în toate vacanțele, în copilărie, nu avea cum să își dea seama de acest lucru; vălul căzuse – la fel ca multe altele – abia în cursul acelei psihoterapii urmate între 24 și 27 de ani.

Fotografia aceea îi persista în fața ochilor. Era atât de reconfortantă în momentul de față, evocându-i ceva stabil și sigur, care îl făcea să se simtă protejat. La fel se simțise și când se juca afară, în fața casei și îl prindea lăsarea întunericului. Ferestrele luminate de ecranul televizorului îi dădeau certitudinea că acolo era un spațiu în care se putea refugia oricând într-o clipită, așa cum se întâmplase într-o seară când se speriase de o broască ce sălta în întuneric și fugise în casă. Dar masa din verandă, în jurul căreia se strânseseră cândva cu toții, îi evocase o perioadă care îi trezise o fericire amestecată cu o nostalgie aproape insuportabilă.

La fel fuseseră mesele la care se adunaseră cu toții când încă mai existau relații cât de cât apropiate – cel puțin aparent – între familia lui și a lui Teodor, când acestuia abia îi apăruse prima carte și părea că tatăl său putea să își ascundă desconsiderarea față de critica literară. „Toate problemele au un nivel mult mai scăzut când ești tânăr, își zise el din nou. Diferendele, ranchiunele se suportă mult mai ușor, treci mai lesne peste toate.“ Constatase de mult lucrul acesta, inclusiv în ce îl privea pe el.

Întotdeauna îl admirase pe Teodor, din motive care la început îi fuseseră neclare. Știa doar că se simte bine lângă el, și îi apreciase mereu umorul, pe care îl percepea într-un mod nebulos ca fiind o calitate rară și neprețuită. Peste ani avea să citească undeva că umorul denotă libertate și inteligență, lucru cu care fusese întru totul de acord.

Privea pe fereastră, înregistrând absent peisajul care gonea în sens invers în întunericul ce se lăsase. Apoi își plimbă ochii prin interiorul vagonului. Era un vagon deschis, cu scaunele aliniate față în față două câte două, astfel încât vedea doar ceafa unora dintre pasageri.

Un bărbat de pe al doilea rând din față, din stânga lui, îi atrase atenția. Îl vedea din spate, în diagonală, încât profilul abia i se întrezărea. Dar ceva din aspectul lui îl făcu să zăbovească cu ochii pe el. părea să îi amintească de cineva.

Apoi, brusc, cu un șoc, își dădu seama: omul din față era unchiul lui, Teodor! Simultan își spuse că era imposibil. În mintea lui se ciocniră două constatări contrare, năucindu-l. Așa ceva nu se putea. Rămase cu privirile ațintite asupra bărbatului aceluia. Asemănarea era, într-adevăr, izbitoare.

Dar nu era Teodor, era cu neputință; cum putea fi el? Și dacă totuși era el? După tot ce se întâmplase, cum mai putea fi sigur de ceva? Mai exista vreo certitudine? Cât de rigidă era de fapt bariera dintre lumi?

S-ar fi putut convinge dacă s-ar fi ridicat și ar fi trecut pe lângă el. Dar nu îndrăznea să o facă. I-ar fi fost peste puteri; numai la gândul acesta își simțea măruntaiele încleștate.

Își lăsă capul pe spate și închise ochii. Nu putea fi Teodor, evident; cum s-ar fi putut?! Doar că acum gândurile i se învârteau în jurul acestuia, cum i se întâmpla de altfel destul de des. Îl și visa uneori. O dată, erau împreună la Predeal, în vechea casă, ceea ce îl bucurase mult; dar la un moment dat, unchiul lui spusese că trebuie să plece, ceea ce îl întristase, dar că îl așteaptă a doua zi la redacție, parcă. Între ei existase un soi de afinitate specială, care se manifesta uneori în moduri surprinzătoare. Discutând despre un film sovietic, Teodor îl întrebase la un moment dat: „E acela cu tipul care se plimba cu bicicleta prin casă?“ și el încuviințase încântat, dându-și seama că remarcaseră același lucru.

Gândurile începură să îi rătăcească, așa cum i se întâmpla adesea în ultima vreme. Aproape că uitase de cel de pe rândul din față, care îi atrăsese atenția mai devreme; se cufundase cu totul într-o lume tulbure, la granița dintre plăsmuire și realitate. „În ziua când știu că e un meci de fotbal, parcă e o luminiță pentru mine“, îi spusese o dată unchiul său. Fusese un microbist înrăit, ceea ce el unul nu fusese niciodată, dar deosebirea aceasta nu contase. Îi legau destule altele. Dar în 1990 apăruse o diferență peste care nu mai reușiseră să treacă. Dacă până atunci avuseseră în comun respingerea comunismului și respectiv a regimului existent, după căderea acestuia, paradoxal, drumurile li se despărțiseră ca urmare a opiniilor diametral opuse. Dacă Teodor optase pentru tabăra puterii – dintr-un soi de idealism și dintr-o interpretare foarte personală a evenimentelor –, el unul se radicalizase tot mai mult împotriva acesteia, manifestând o intransigență crescândă.

Și totuși, în ultima vreme începuse să regrete tot mai mult timpul irosit iremediabil prin ruptura dintre ei. Pe atunci nu realiza că totul are un sfârșit, și moartea lui Teodor îl luase pe neașteptate; abia atunci își dăduse seama ce pierduse. Nu mai apucase să îl sune, așa cum voise și cum îi spusese atunci, la moartea bunicului său. Oare ce s-ar fi întâmplat dacă l-ar fi sunat totuși?

„Aș fi asistat la agonia lui, realiză el brusc. Asta s-ar fi întâmplat. L-aș fi văzut cum moare.“

Gândul parcă îl izbi peste față. Nu își dăduse seama până acum. Privi fără să vadă nimic în noaptea de afară, care luneca vertiginos în sens opus, încercând să fugă din fața năvalei de amănunte hidoase care încercau să pună stăpânire pe el.

„Atunci, e mai bine că a fost așa, conchise resemnat. Era, așadar, prea târziu. Nu mai rămăsese timp. Trebuia să mă trezesc mai devreme.“

Se gândise deseori, în ultima vreme, cum ar fi putut să fie relația lor – altfel. „Dacă și eu aș fi fost altfel, dacă nu aș fi avut problemele pe care le aveam. Acum ar fi fost sigur altfel, dar el nu mai e de mult. Uneori, îmi imaginez cum am sta de vorbă noi doi, și sunt sigur că am avea despre ce vorbi. Dar ruptura de atunci a fost o lovitură pe care nu am mai reușit să o depășesc și am rămas singur.“

Privi din nou absent pe geam. Teodor se dusese pentru totdeauna, și în ultima vreme începuse să regrete tot mai mult că se despărțise de el, în acea toamna îndepărtată de acum douăzeci și șase de ani. Nu uitase însă nimic din tot ce se întâmplase atunci: atmosfera tot mai apăsătoare, tensiunea din ce în ce mai palpabilă din cele două cămăruțe ale redacției, nemulțumirea, dacă nu chiar ostilitatea lor nerostită față de atitudinea sa politică. „Aș fi putut oare să joc teatru, să par de partea puterii ?“ Își pusese întrebarea asta, atunci ca și, tot mai des, acum și, cu toate că răspunsul spontan era negativ, începuse să aibă îndoieli.

În paralel cu toate aceste amintiri răzlețe, în minte îi persista imaginea hard-discului apărut pe marginea biroului. Tot nu reușea să conceapă că așa ceva era posibil. Unde dispăruse? De unde reapăruse? Cum se întâmplase asta? Chiar admițând ipoteza nebunească – până și lui i se părea așa – că trecuse în altă lume, cum se petrecuse concret asta? Și admițând ipoteza și mai nebunească, aceea că tatăl lui decedat o făcuse, cum anume procedase?

I se învârtea capul. Totul contrazicea prea mult lumea materială care constituia cadrul acestei vieți. Era familiarizat cu noțiunea de univers paralel, cu fenomenele stranii ale mecanicii cuantice și deopotrivă cu „viața după viață“, cum fusese tradus titlul cărții din urmă cu patruzeci de ani a acelui medic, care deschisese calea unei întregi literaturi. Îl pasiona paranormalul, fantasticul și scrierile maeștrilor horror – probabil, ca o reacție la anodinul vieții pe care o avusese și la decepția consecutivă. Dar una era să citească despre ele și cu totul alta să le trăiască personal.

Pe de altă parte, se convinsese de mult că există și altceva pe lângă lumea palpabilă înconjurătoare, o lume care se manifesta doar arareori, accidental, cu predilecție după moartea cuiva. Fusese martor la anumite incidente și auzise de multe altele, întâmplate altora, ca să nu mai aibă nicio îndoială în privința aceasta. Era chiar atât de convins, încât, după moartea mamei, când primise într-o seară un apel de la un număr necunoscut, mintea i se clătinase preț de o clipă. Nu avusese numărul ei înregistrat în memoria mobilului, dat fiind că relația lor fusese foarte săracă, încât întrebarea sa halucinantă rămăsese fără răspuns. Nu avusese curajul să răspundă. Apoi își amintise că telefonul ei mobil dispăruse din casă; fusese lăsat undeva la vedere, când veniseră cei de la casa funerară să o ducă la cimitir, și era foarte posibil ca în învălmășeala aceea cineva să îl fi furat. Așadar, își spusese, putea exista o explicație perfect rațională. Dar o îndoială persista și acum.

Simțise de la bun început o atmosferă apăsătoare în apartamentul rămas de la părinți; dar ce ar fi putut face pentru a o elimina, mai ales când nici nu știa sigur ce se afla în spatele ei ? Desigur, ideea de bântuire nu îi era străină. Dar ce îl speriase mereu în privința ei era incapacitatea de-a o neutraliza. Și cum ar fi putut-o face, când nu știa exact cu ce se confruntă de fapt?

O poezie a unui scriitor american, recitată într-un film și pe care o căutase apoi pe Internet, i se păruse că ilustra perfect asemenea fenomene, vorbind despre întâlnirea repetată, în holul unui imobil, cu un om care nu era acolo, pe care îl vedea o clipă pentru ca apoi să nu îl mai vadă și se încheia cu dorința disperată a autorului ca el să plece.

Se smulse din marasmul gândurilor și privi pe fereastră. Trenul străbătea serpentinele dinainte de Sinaia, care erau porțiunea sa preferată din traseu. De o parte și de alta se înălțau versante abrupte, iar la un moment dat, la foarte mare înălțime în dreapta, se zări șoseaua. Pentru el era un loc magic; de ce, nu ar fi știut să spună. Poate fiindcă defileul îngust prins între versantele înalte crea un spațiu proteguitor ? Își aminti de tema spațiului tratată de unchiul său într-o carte de eseuri și deopotrivă în cea de memorii; constatase atunci, fără să se mire, că aveau aceeași predilecție pentru spațiile reduse, care dădeau senzația de protecție și refugiu. Teodor avusese aceleași probleme ca și el – sau, mai exact, el avea aceleași probleme ca ale lui Teodor – doar că la acesta se manifestaseră mult mai atenuat.

„Și după ce o să mă întorc? se întrebă brusc. O să mă întorc și o să reiau rutina de până acum: ziua înăuntru, noaptea afară. Doar că, acum că vine iarna, o să stau pe palier. Asta o să fac.“

Nici nu mai era conștient de anormalul situației în care ajunsese; sau, dacă era, vag, nu îi mai păsa. Poate că în cele din urmă toate sentimentele se toceau, și bune, și rele. Frica ce îl determinase să fugă fusese o reacție de moment; acum asimilase deja șocul și concepuse conduita de urmat pe viitor, după ce avea să se întoarcă. Pe termen lung nu se gândea. Ar fi fost totuși prea mult. Gândul că își va petrece așa tot restul vieții era descurajant.

Se ridică, își puse haina groasă și își agăță geanta de umăr. Se vedeau primele case din Predeal, dinainte și dincolo de podul suspendat, luminate în noapte. Și casa lor era luminată…

Ezită o clipă. Dacă o lua spre capătul din față al vagonului, ar fi trecut pe lângă bărbatul acela care i se păruse că seamănă din spate cu unchiul lui. Pradă unui conflict insuportabil, încercă să se hotărască. Dacă ar fi trecut pe lângă el, s-ar fi convins că nu era Teodor, bineînțeles. Sau nu ? Se mai întrebă, preț de o clipă, absurd, ce ar fi căutat unchiul lui în acest tren – și în orice tren, în general. Doar murise acum cincisprezece ani; dar în mintea lui existau, nebulos, mai multe alternative simultan, niciuna nereușind să o elimine pe alta. Își spunea că e o nebunie să creadă că așa ceva era posibil, și în același timp, lucrurile pe care le văzuse, mai de mult sau mai recent, îl făceau să nu mai fie așa de sigur. Se uită fix la cel din fața lui și din stânga, căruia îi vedea doar ceafa și o parte din obraz, incapabil să își desprindă privirile. Pe neașteptate, îl cuprinse un val de spaimă și, cedând brusc, se răsuci pe călcâie și porni în grabă spre celălalt capăt al vagonului. Să încerce să se convingă că nu era unchiul său ar fi fost prea mult.

Trenul se opri; apăsă butonul care făcu ușa să alunece în lături și coborî pe peron. Aici era deja zăpadă pe ici, pe colo, dar frigul era moderat. Rămase o clipă pe loc, asimilând peisajul atât de diferit, care îl făcea să se simtă instantaneu atât de bine. Se răsuci cu fața spre culmea cu pârtiile și telescaunele care se profilau vag în întuneric, apoi privi îndelung în urma trenului care pornise mai departe, spre nord, ducându-l pe bărbatul acela care nu putea fi Teodor. Sau, totuși, putea fi?

În cele din urmă, își făcuse curaj și se apropiase totuși, cu inima strânsă, de scaunul din față și constatase că bărbatul acela era, într-adevăr, Teodor. „Ce faci aici? îl întrebase, cu chipul luminat de fericire. Unde te duci?” „ La Cluj, la o întâlnire a scriitorilor.” „Doamne, Teodor, nici nu știi ce bine îmi pare că te văd! Nici nu mai speram… Nu credeam să te mai văd vreodată. Ce ai mai făcut?” „Ca de obicei… Vorba unchiului G., eu nu fac decât să citesc și să scriu.”

Izbucnise în râs; se simțea atât de fericit, încât senzația era aproape dureroasă.

„Unde ai fost atâta timp? Am atâtea lucruri să-ți spun!” În somn, lacrimile îi curgeau, fără să le poată opri. „Îmi pare așa de rău că nu te-am sunat atunci. Dar de unde era să știu că o să mori așa de curând?” Unchiul lui dăduse din cap și zâmbise în felul acela afectuos pe care i-l știa atât de bine, deși se întâmpla destul de rar. „Vezi doar că n-am murit de fapt.”

Desigur că nu murise; doar era aici, cu el. Era clar că fusese o confuzie, care durase atâta amar de vreme. „Cât timp am irosit! De-acum, refuz să mă mai cert cu tine, orice ar fi. M-am învățat minte”. Cuvintele îi veneau greu. „Eram prea tânăr, nu știam că timpul trece. Nu trebuia să las nimic să ne despartă. Dar de-acum nu vor mai fi neînțelegeri între noi, orice ce s-ar întâmpla.”

Trenul ajunsese la Predeal; coborâseră amândoi, deși unchiul lui spusese că merge la Cluj, și porniseră pe peronul acoperit de zăpadă spre tunelul care făcea legătura cu celelalte peroane și cu gara. Coborâseră împreună treptele. Lumina era slabă. Teodor o luase pe nesimțite înainte, estompându-se tot mai mult în penumbră. „Așteaptă-mă, mergi mai încet,” îl strigase el, încercând să grăbească pasul. Dar unchiul lui se îndepărta tot mai mult, pierzându-se în bezna din celălalt capăt. „Așteaptă-mă, unde te duci?! Stai să vin și eu!” Dar întunericul îl înghițise cu totul. În tunel nu mai era decât el.

Se trezi răscolit. Visul fusese atât de real, încât durerea și fericirea îl copleșeau încă. Și cel mai tulburător era nu numai că reprezenta o continuare a episodului aceluia straniu din trenul spre Predeal, ci și că mai avusese cândva un asemenea vis, întru câtva similar.

Dar care era, de fapt, similitudinea? se întrebă, ridicându-se și rămânând așezat pe marginea patului. Afară mijeau zorile. De ce Teodor sfârșea prin a dispărea de fiecare dată, pierzându-se undeva în întuneric? Ce însemna asta? Fugea de el, sau nu voia ca el să îl urmeze prea departe?

„Prea departe, unde? continuă să se întrebe. Pe lumea cealaltă? Vrea să-mi spună: «rămâi aici, nu mai veni după mine»? Nu ai ce căuta acolo unde sunt eu?”

La gândul acesta îl cuprinse un amestec straniu de tristețe și recunoștință; oare de dincolo, unchiul lui avea grijă de el, apărându-i pentru a-i mai domoli regretele și oprindu-l la timp pentru a-l face să rămână aici? Își zise că era un gând nebunesc; dar, oricum ar fi fost, îi făcu bine.

Fragment din romanul „Bântuirea“, în lucru la editura Junimea

Photo by Balazs Busznyak on Unsplash