Mittelstadt Nr. 184

Eoliana și ceasul solar

Reach content for Google search „Marian Ilea” „Mittelstadt”

Haranth Eugen și-a făcut studiile de farmacist în Leipzig, s-a întors acasă și a cumpărat o clădire din care și-a făcut farmacia, botezată: La Haranth pentru vindecarea beteşugurilor din Mittelstadt.

Haranth Tiberiu, farmacist și el, e roşcat la barbă și la păr, și viitorul moştenitor al farmaciei tatălui său. Şi Haranth Eugen a fost roşcat, dar numai la păr. Îi plăcea să povestească cu muşteriii din oraş, cu toți cei care-i treceau pragul, unii veniţi din prin satele din împrejurimi.

„Uite-aşa mă fulgeră prin mîna stîngă, trece înspre piept şi stă ca un junghi acolo. Nu mă lasă nici să suflu. Dacă rabd cam un ceas, trece de la sine, da’ apare peste alte trei ceasuri”, i se plîngea muşteriul.  Haranth Eugen îl asculta atent, îşi nota ceva într-un carnețel și mergea iute la rafturi, întorcîndu-se cu medicamentul-minune. Ţăranii îl porecliseră Poticăraşu’ Roşu, ori Priceputu’.

„N-are nici un rost să te duci la doftori, te duci direct la Priceputu’, îi spui ce și cum şi-ţi capeţi doftoria”, umbla vorba.

Renumele farmacistului crescuse și se întinsese pînă pe Valea Someşului. Îl căutau oameni de prin Jibou ori din Cîţcău. Fiecare avea fişa lui într-un carnet gros cu coperţi verzi pe care scria cu litere negre: „Beteşuguri și Hibe”.

Cînd fiul său, Tiberiu, i-a urmat la cîrmă, comuniştii erau deja la putere în Mittelstadt. La Haranth pentru vindecarea beteșugurilor din Mittelstadt fusese redenumită Farmacie.

Haranth Tiberiu a locuit în farmacie timp de cinci ani, în două încăperi din spate, plus o bucătărioară, plus toaletă, plus veranda cu patru scaune şi o masă și cu vedere spre ceasul solar al casei preotului romano-catolic, Hindloi.

Și lui Tiberiu Haranth îi plăcea să stea de vorbă cu clienții despre orice. Dar de acuma bolnavii veneau de la doctorii specialişti. Diagnosticele erau scrise pe reţete. Două farmaciste tinere pregăteau medicamentele. De-a lungul zilei, Tiberiu privea, din cînd în cînd, urmele literelor din vechiul nume al farmaciei: La Haranth pentru vindecarea beteşugurilor din Mittelstadt. Îl căutau amintirile din copilărie. Ajungea să nu mai suporte încăperile. Vedea umbra tatălui său umblînd prin sertarele cu medicamente. Îi spunea „tata Oigen”, îl asculta cu ochii minţii povestind despre anii tinereţii lui din Leipzig, despre sărbători cîmpeneşti cu viitoare farmaciste nemţoaice şi despre sri-lankeza care-i furase inima, care-i putea fi mamă da’ uite că n-a fost să fie, şi despre maică-sa, care a murit cînd s-a născut Tiberiu. Venise anul 1990, și perioada parcă fără de sfîrșit a Tranziţiei. Pentru Haranth Tiberiu era deja prea tîrziu Rămăsese necăsătorit. Hotărît să n-aibă urmaşi. Dormea cinci ore pe noapte, restul se învîrtea în aşternuturi. De cum se deschidea cafeneaua de peste drum de farmacie, lipită de fostul hotel Corona din Mittelstadt, unde funcţiona acum Casa de Cultură renovată din fonduri europene, Tiberiu își lua cafeaua de dimineaţă. Revenea pentru cafeaua de după-amiază şi pentru cea de seară. Privea obsedant scrisul alb pe fond verde: FARMACIE. Era hotărît să pornească procesul de retrocedare a clădirii. Farmacia urma să-şi mute sediul într-un bloc cu două etaje, la parter, vecină cu sediul unei sucursale a Băncii Agricole.

„Dacă mai apuc, refac absolut tot, mă pun pe lucru, începînd cu revopsirea firmei farmaciei noastre. O să repun în funcțiune eoliana lui tata. O să vindec beteşugurile cetăţenilor din Mittelstadt. Pun iar carnetul verde în funcţiune, c-au mai rămas 180 de pagini goale. Asta cred că-l va linişti pe tata. Dacă nu fac asta, nu mai scap de fundătura în care trăiesc. Toate s-au dus de rîpă, și se tot duc”, îşi tot repeta Tiberiu Haranth la cafeaua de seară, urmînd să treacă strada şi să intre în vechea farmacie pustie.

***
Jurnalul lui Haranth Eugen

 

Dacă stau şi mă gîndesc bine, am avut dintotdeauna pasiunea eolienelor! Stau într-un scaun cu rotile și-l mut de colo-colo prin curtea interioară, privesc, din mai multe unghiuri, turbina eoliană și apoi ceasul solar al parohiei romano-catolice: soarele galben de pe peretele casei parohiale, din care ies àcele ce-şi fac tura zilnică. Ce mîndrețe de ceas, bijuteria oraşului! Zeci de ani, pînă n-am ajuns în scaunul ăsta, nici nu l-am observat. Dar o turbină eoliană în curtea interioară a unei farmacii din Mittelstadt? Aşa ceva nici că s-a mai văzut. Cînd treceam cu trenul de la Parndorf către Viena, apoi dinspre Praga către Leipzig, erau cîmpuri cu turbine eoliene, învîrtindu-se ziua şi noaptea. Ăia de pe-acolo ziceau că aşa arată viaţa trăită curat şi corect, cu energie electrică obţinută din puterea vînturilor. Încă din Liceul Electrotehnic din Oradea am avut visul şi pasiunea asta, dar la Facultatea de Farmacie din Leipzig a dispărut. Ieşeam sîmbăta ori duminica cu trenul din Leipzig pînă-n Dresda. Din gară pînă-n centru făceam douăzeci de minute. Cu colega Gertrude, de loc din Trossingen, luam vaporul pînă la Schloss Pillnitz. Ne plimbam prin parc. Vizitam. Beam bere pe malul Elbei. La şaizeci şi patru de ani împliniţi, s-a retrezit pasiunea de parcă nu dormise deloc. Mi-am folosit puținele cunoştinţe tehnice, am făcut calculele… aici pun turbina… are paișpe metri înălţime… Funcţionează! Doctorii Teban, Vezentan şi Costea de la spitalul oraşului mi-au spus că sînt un exemplu de logică economică şi casnică. Am cumpărat turbina de la două firme specializate în export. Are piese din Germania şi China. Personal am adus-o cu dubiţa spitalului, în două transporturi, din capitala Transilvaniei. Era ambalată în lăzi mari de lemn. Doctorul Teban, radiologul, plictisindu-se să tot privească pe fereastra secţiei de radiologie Aleea Minerilor, venea în fugă să vadă cum merge treaba. Pîndea clienţii: minerii de prin satele vecine aveau nevoie de foi de boală, era vreme de cosit, ori de strîns fînul, de adunat fructele. „Numa’ o săptămînă, domnule doctor”, ziceau. „Ba două! Că trebuie să vă şi odihniţi”, hotăra doctorul. Buzunarele halatului îi erau lărgite de bani. Primea și zece lei. „Puţin, dar de la mulţi, domnule farmacist”, îmi spunea, rîzînd. Creştea în podul casei porumbei. Sîmbăta şi duminica sacrifica cîţiva pentru ciulama. Mă chema pe mine, pe Costea şi pe Vezentan.

M-am trezit că n-am stîlp. Tot eu l-am comandat. O echipă de specialişti în înaltă tensiune s-a prezentat la montaj. Un farmacist, de patruzeci de ani în Mittelstadt, nu poate să n-aibă relaţii. Cu dispozitivul şi mecanismul turbinei, am ajuns la înălţimea de paișpe metri. Am curent în toată farmacia şi-n casă. Am un convector de curent continuu care-l transformă în curent alternativ. Eoliana asta înseamnă acumulatori de litiu, de-aia îi trebuie convector. Am pus cîteva panouri fotovoltaice. Îmi rămîne berechet curent electric cu energie verde de vîndut.

Cînd înălţam stîlpul de doișpe metri, era dimineaţa de zece aprilie, n-am cum să uit. Am intrat într-un şanţ lung de nouă metri, lat de trei şi adînc de doi. S-a pornit peste mine pămîntul. M-am apărat cît am putut cu mîna dreaptă. Cînd m-au scos de acolo, respiram încă. M-au întrebat: „Aţi păţit ceva?”. „Nu mai am mîna dreaptă”, le-am spus. La spital, doctorul Teban mi-a făcut radiografia. „Nu mai am mîna, Teban”, i-am spus. „N-ai grijă! E la loc. Îţi fixează Vezentan o tijă la humerus. O s-o ai iar”, mi-a răspuns Teban.

De atunci tot stau în scaunul ăsta, cu mîna dreaptă în ghips, şase săptămîni, și încă trei săptămîni în pansamente strînse. Mă scărpinam cu un liniar de lemn pe dedesubt. Am făcut și tratament cu raze la doctorul Teban. Tija îmi repară humerus-ul rupt în două locuri. Un program de şase luni de refacere. De dimineaţă privesc intens ceasul parohiei şi turbina eoliană din curte. Tiberiu mă aduce din casă. Mă duce înapoi. Cu toate că sînt stăpîn pe picioarele mele, prefer scaunul ăsta, în care îmi aduc mai ușor aminte de lucrurile uitate. De pildă, cum am scăpat de primii dinţi de lapte: mama îi lega cu aţă de cînepă prinsă de clanţa uşii, închidea iute uşa şi rămînea dintele în ață, legănîndu-se.

De aici, din scaun, privesc dimineaţa: lumina curge limpede şi crudă, lăsînd fuioare de ceaţă albăstruie agăţate de pădurile Dealului Minei. Mi se lipesc parcă de tîmple. Pe sub tălpi simt rouă. Pun palma mîinii rămase ipenă în lumină şi încerc să alcătuiesc lucruri cu mintea și apoi să le dau nume. Timpul parcă devine cornet moale de îngheţată, ca în zilele de vară. Iau imaginea dimineţii de azi cu mine după ce-o privesc printr-un ciob de oglindă. Nu-i imaginea zilei de ieri ori de alaltăieri. În fiecare dimineaţă a beteşugului repet experiența. Constat că nu-i niciodată la fel.

„Dar de ce ţi-ai făcut eoliană, Haranth?”, mă întreabă preotul romano-catolic.   „Uită-te la ceasul ăla, de sute de ani merge, nu-i trebuie înlocuitor”, îi răspund preotului, scurt. Tăios. „Eu nu trăiesc prin procură; (şi concluzionez:) de asta am eoliană”.

***
Jurnalul farmacistului Tiberiu Haranth

 

După ce am redobîndit clădirea, iar farmacia tatălui meu s-a mutat temporar la parterul unui bloc, treceam zilnic pe acolo, cîte o jumătate de oră, dădeam sfaturi farmacistelor, mergeam apoi la cafeneaua lipită de fostul hotel Corona din oraş. Noroc că serveau şi meniul zilei. Seara, acasă, nu mă simţeam defel la largul meu. Umbra lui tata Oigen era prezentă peste tot și părea mustrătoare, de parcă mă întreba unde-i farmacia ce mi-o lăsase moştenire. Într-o dimineaţă, acum douăzeci şi doi de ani, l-am găsit căzut chiar pe pragul ușii care leagă camerele de locuit cu farmacia. Un AVC. A fost transferat în aceeași zi la spital în Cluj. După zece zile, mi l-au adus în sicriu. Poliţia a desenat cu cretă pe podele forma corpului domnului farmacist Eugen Haranth. Am lăsat desenul, care s-a şters cu timpul. În fiecare an îl refăceam cu cretă. Atîta îmi rămăsese de la tata. În ultimul an, am acoperit locul cu un covor.

În anul 1909, uzinele Ganz au introdus curentul electric în Mittelstadt. Hotelul Corona s-a construit în anul 1910, în locul vechii clădiri, care luase foc cu cîțiva ani în urmă. Hotelul avea patruzeci de camere, dintre care zece single, cofetărie, berărie, sală de recepţie, sală de teatru şi cinematograf. În anul 1960, s-a transformat în Casa de Cultură din Mittelstadt. Piaţa din Centrul Vechi al oraşului, făcută cu pietre de rîu, era locul de întîlnire al tîrgoveţilor din satele dimprejur. În 1950, s-a amenajat Piaţa cu piatră cubică şi cu un parc pe unde hoinăream cînd eram şcolari. S-a renunţat la tradiţionalele tîrguri din centrul Mittelstadt-ului.

„E un oraş cochet şi liniştit”, îmi spunea tata cînd ne plimbam împreună.

Mittelstadt-ul avea două porţi de intrare principale: Poarta Maghiară, cu închisoare şi pod mobil, şi Poarta Podului peste rîul Săsar. Avea și bastioane: Olarilor, Dogarilor şi Turnul Roşu. Peste drum de cafenea, două case mai sus de farmacia noastră, a fost manufactura de praf de puşcă.

Ceasul solar de pe zidul casei parohiale romano-catolică, opera maestrului Jakub Lakatos, a fost adus de prin Eperjes ori Presov, din Slovacia. Baronul Franz von Haklberg und Londres a donat un desen cu Mittelstadt-ul văzut dinspre vechea berărie a oraşului, în fundal cu ceasul solar.

La o săptămînă după sărbătoarea Sfintei Marii, nemţii din oraş ţin sărbătoarea viitoarelor căsătorii. În fiecare an, tata Oigen urca pe scenă şi povestea îndelung despre tradiţia asta străveche. Acolo mulți Mittelstadt-ieni și-a găsit consoarta. Acolo o întîlnise și el pe viitoarea lui soție, pe mama mea. Veneau perechi de tineri plecaţi prin străinătăți, dar îl ascultau nepăsători.

„Acuma, dragă Tiberiu, copiii Mittelstadt-ului se nasc mai mult prin Austria, Germania și Franţa. Dacă unii din părinţii lor se vor întoarce, ei sigur nu se mai întorc. Noroc că mai vin de sărbătoarea asta a oraşului şi a noastră. Aici, tinerii îşi strigau fetele. Le cereau de neveste. Că era bine ori mai puțin bine, e o altă poveste.”

Între cafeaua de dimineaţă, cea de după masă și cea de seară, mă vizitau toate amintirile astea. Cîteodată și în vis.

Cînd m-am dus la spitalul din Cluj, la tata Oigen, doctorii m-au întrebat: „Vorbeşte tot timpul despre o turbină eoliană din curtea unei farmacii și despre un ceas. Ştiţi ceva despre asta, sau o fi delirul?”. „E important dacă știu sau nu?”, am întrebat, tăios. „Nu-i.”, mi-au spus doctorii.

Dar pentru mine, tata era foarte important. Am rămas trei zile lîngă el, la spital la Cluj. M-am întors în Mittelstadt. Mi-am spus: „Trebuie făcut ceva! Trebuie schimbat ceva!”.

 

Într-o bună dimineaţă, am pus pe masa din farmacie carnetul gros cu coperţi verzi pe care scria cu litere negre: „Beteşuguri şi Hibe”… Am citit în continuu pînă la orele paisprezece. Am descoperit în carnetul tatei Oigen nenumărate schiţe. A doua zi am consultat niște specialişti. Erau schiţele proiectului eolienei noastre. Tata desenase şi locul exact în care a fost amplasată.

Am trecut drumul să mănînc meniul zilei, să-mi beau cafeaua, iar cînd m-am întors am constatat că nu mai aveam spaime legate de umbra lui tata. S-a întors liniştită unde-i era locul. Am obținut autorizația de redeschidere a farmaciei La Haranth pentru vindecarea beteșugurilor din Mittelstadt și am revopsit firma. Am comandat un nou stoc de medicamente și produse. Am repus în funcțiune eoliana. La fiece învîrtitură produce energie și bani pentru Tiberiu Haranth, noul-vechi farmacist din Mittelstadt. Continui tradiția famillei. Nimic nu se va mai duce de rîpă. Treburile merg ca de la sine.

Doar bătrînul preot romano-catolic, vecinul nostru, bombăne nemulţumit, în fiecare zi, ca dinaintea tatei: „Turbină eoliană, la ce vă trebuie turbină eoliană, domnule Haranth?”.

Asta îmi dă buna dispoziție pentru toată ziua. Am povestit și am rîs la o cafea cu fermecătoarea fată bătrînă Iuţi. Peste două luni are loc sărbătoarea noastră tradiţională. O voi striga de la microfon pe Iuţi și ne vom căsători.

Azi sînt mai tînăr numai cu cinci ani decît tata cînd s-a dus.

Adina Dinițoiu și Raul Popescu despre „Acei minunați ani” de Marian Ilea

Susține Literomania

Despre autor

Marian Ilea

Marian Ilea

Marian Ilea (n. 1959, Maramureș), a debutat editorial cu volumul de povestiri „Desiștea” (Cartea Românească, 1990, premiul Salonului Național de carte Cluj). În 1993, publică „Desiștea II” (Cartea Românească). În anul 1997, volumul de teatru „Ariel” (Cartea Românească) obține premiul Uniunii Scriitorilor pentru cel mai bun volum de teatru. Mai publică volumele „Casa din Piaţa Gorky” (Editura Cornelius, 1999), „Vacek” (Editura Dacia, 2001, Premiul pentru proză al Asociatiei Scriitorilor București), „Ceasul lui Bronnikov” (Editura Dacia, 2002), „Povestiri din Medio-Monte” (Editura Dacia, 2003, Marele premiu al Saloanelor "Liviu Rebreanu"), „Povestiri cu noimă” (Editura Dacia, 2006), „Rodica e băiat bun” (Archeus, 2008), „Libertatea începe în șapte aprilie” (Editura Dacia, 2009), „Înțeleptul” (Tracus Arte, 2013), „Societatea de Socializare din Medio-Monte” (Tracus Arte, 2014), „Capra germană si gramofonul” (Tracus Arte, 2014). Piesa de teatru „Societatea de Socializare din Medio-Monte” se montează la Teatrul Municipal Baia Mare, obținând Premiul de regie la Fringe Festival București.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.