Eu pe Cristina Țopescu n-am cunoscut-o niciodată. Nu m-a dus cu mașina ei, nu mi-a luat interviu, nu am vorbit la telefon. Nici despre cîinii ei nu știam. Știam doar că este fiica lui Cristian Țopescu, prezentatorul meu preferat, ale cărui comentarii au adus o dîră de lumină în întunericul tern și destul de uniform al copilăriei mele. Și mai știam că este o prezență mult mai agreabilă și mai discretă decît multe alte vedete de televiziune, inepte, ipocrite sau neinteresante. Ceea ce era dătător de speranță: însemna că un jurnalist bun poate fi și un tată bun. Dacă, firește, personalitatea Cristinei Țopescu era formată mai ales de Cristian Țopescu.
La moartea ei, m-a înfiorat singurătatea care a cuprins-o. Credeam că, totuși, o vedetă, un „star”, nu poate fi singură. Desigur, acum mă gîndesc la Philip Seymour Hoffman sau la Amy Winehouse și încerc să înțeleg. Adulația nu înseamnă grijă, iubire, prietenie.
Dar m-a înfiorat și un alt fapt care poate părea ciudat. Ele cîteva – Mihaela Rădulescu, Andreea Raicu, Andreea Esca – au însemnat tinerețea mea. La sfîrșitul anilor ’90, nu aveam – Doamne! – nici treizeci de ani. Acum am aproape cincizeci. Și faptul că Cristina Țopescu a murit înseamnă că poate nici eu nu mai am mult. Că voi muri oricum. Și că, cine știe, mi-am trăit speranța.
Scrie un comentariu