„Joyce şi romanul modern” de Michel Butor

De curând, a apărut, la Humanitas Fiction, într-o nouă ediție, în traducerea deja consacrată a lui Mircea Ivănescu, romanul „Ulise” al lui James Joyce (ediție îngrijită de Ioana Zirra). Vorbim aici despre o capodoperă, o bornă a literaturii moderne, dar, cu toatea astea, prea puțin vizitată și, în consecință, cunoscută. De ce? Motivele sunt multe și diverse, începând cu grosimea cărții și terminând cu stilul pretențios al acestui roman pe alocuri aproape incomprehensibil, cel puțin pentru unii. Ba chiar, din cauza lui „Ulise”, foarte mulți cititori au o aversiune puternică pentru întreaga operă a lui Joyce. Gusturile însă nu se discută, nu-i așa? Dar cum stă treaba cu scriitorii? Cosideră ei cartea lui Joyce un reper de neocolit? Ei bine, și aici părerile sunt împărțite. Pentru acest număr al Literomaniei, am ales un text scurt, semnat de scriitorul francez Michel Butor, apărut la noi în revista „Secolul XX” (nr. 9/1977), în care este vorba tocmai despre locul lui James Joyce în literatura modernă – un loc de seamă, incontestabil și irevocabil.

MICHEL BUTOR

Joyce şi romanul modern

Într-un pasaj adesea citat din „Gambara”, Balzac aminteşte următorul dialog:

„- Beethoven este depăşit de noua școală, spuse cu dispreț compozitorul de romanțe.

– Nici nu este încă înțeles, răspunse contele; cum ar putea fi depășit ?”

Veți auzi poate spunându-se că arta lui Joyce este „depăşită” de cea a unei noi şcoli de roman, și deci că nu mai trebuie citit. Ce uşurare! Era tare voluminos, și greu de citit, pare-se… Ia luați-i însă din scurt pe cei care vă fac aceste frumoase declarații şi veți vedea, în majoritatea cazurilor, că n-au citit din Joyce decât câteva pagini; iar dacă-i întrebați ce formulă nouă propun, veți constata cu surprindere că este vorba, în general, de imitări destul de banale după lucrări din secolul al XIX-lea.

Câți, dintre autorii noştri aparținând „noului val”, nu sunt decât nişte compozitori de romanțe! Nu este chiar atât de uşor să „depăşeşti” în artă, şi când eşti atât de grăbit, aceasta se întâmplă aproape întotdeauna pentru că nu ştii cum să găsești mai repede un pretext spre a nu cerceta mai îndeaproape operele de care te temi, din frica obligațiilor care ar rezulta.

O știm cu toții, orice operă majoră conține rezerve nesecate de actualite. Adesea, ceea ce ne apărea mai bine cunoscut, mai bine clasat, se revela la o cotitură a drumului nostru, ca purtătorul unor învățăminte noi.

Cert este că nici o operă nu poate fi socotită cu adevărat modernă dacă nu ține seama într-un fel sau altul – dar profund, personal – de câteva fapte mari, de câțiva maeştri care orientează peisajul. Nici un compozitor din secolul al XIX-lea nu mai există azi, pentru noi, dacă nu a fost sensibil la revoluția beethoveniană. Beethoven este unul din jaloanele principale ale istoriei muzicale europene, iar dacă este sigur că nici pe departe nu am măsurat încă toate sălile acestui castel prodigios, că nu i-am inventariat toate posibilitățile, este de asemenea sigur că, pentru a te situa în posteritate, a devenit indispensabil să-l fi vizitat și apreciat măcar parțial.

(Traducere de Andrei Brezianu)