Flash fiction stories Nr. 174

Flash fiction stories – octombrie 2020 (I)

Literomania vă propune o rubrică permanentă numită Flash fiction stories, în care vom publica microficțiunile primite pe adresa de mail a redacției (literomania2017@gmail.com). Prin urmare, așteptăm prozele celor care scriu microficțiuni, cu mențiunea că redacția își rezervă dreptul de a alege textele pe care le va publica pe site-ul Literomania. Îi rugăm pe cei care ne trimit materiale pentru Flash fiction stories să respecte câteva reguli:

  1. prozele să nu depășească 1000 de cuvinte;
  2. numele autorului să fie indicat la începutul textului;
  3. documentele să fie în format Word, cu caractere Times New Roman;
  4. nu acceptăm texte scrise direct în căsuța de mail;
  5. autorul, prin trimiterea materialului, își dă acordul tacit pentru publicarea pe Literomania.

Spor la scris!

 

Santiago Moreno
Ramona Boldizsar

Cei din familia Moreno credeau că e ceva greșit cu copilul Albei. În vizită la bunica Mariana se spunea, Dar copilul ăsta nu zâmbește niciodată, și Alba îi șușotea la ureche, hai, te rog, zâmbește și tu puțin pentru bunica să vadă că poți, iar Santiago își ținea gura închisă și străpungea cu ochii lui negri până și intestinele femeii bunică, rujată, cu o rochie înflorată și mirosind puternic a gin. Iar de tortillas cu pui nu se atingea niciodată (știau doar el și Alba că acasă erau preferatele lui). În tricoul lui alb, cu pantalonii scurți care nu acopereau juliturile de pe genunchi, Santiago nu-și lua privirea de la cei care-l alintau pe creștet și-i spuneau, Lasă, te faci tu mare și să vezi ce, dar nu se știe ce pentru că nu mai continuau, doar îi zâmbeau și Santiago le răspundea cu maxilarul încleștat și buzele subțiri pierdute-n jos. În schimb, Alba zâmbea, era toată un zâmbet în rochia ei albă, era frumoasă, prea frumoasă cu părul lăsat să zboare pe umeri și pe spate, același păr brunet pe care-l purta și Santiago într-o freză scurtă. Și amândoi își treceau degetele prin păr în același fel.

Erau multe gândurile lui Santiago în acele zile călduroase când luau autobuzul după ce coborau din apartamentul lor micuț unde era extrem de cald, dar atât de bine, și mergeau o oră până la ultima stație. De acolo coborau și Alba își dădea jos pantofii cu toc, iar el începea să alerge, deja exersându-și expresiile, umplându-se de praf. Era mult praf, era și vânt, și era mult de mers până ajungeau acasă la bunica. Iar Alba ofta când ajungeau la poarta mare, se apleca spre el și-l săruta pe obraz, îl îmbrățișa, își punea la loc pantofii după ce se scutura bine pe picioare și când revenea să deschidă poarta, pe fața ei apărea zâmbetul. Iar atunci, Santiago nu mai știa să zâmbească.

Când plecau, bunica Mariana îi înmâna Albei un plic alb, Bunico, n-aș putea, dar Alba zâmbea cu plicul în mână, Lasă, lasă, zicea și bunica privind-o întotdeauna pe sub gene, cu o țigară între degete, uneori încă neaprinsă, să aveți și voi acolo ceva, să mai veniți pe la mine, tare mă bucur să vă văd, vino să te pup, Santiago. Santiago se lăsa pupat pe ambii obraji, bunica îl trăgea de piele și poate uneori chiar se înroșea. La întoarcere, Alba își dădea iar pantofii jos, dar îl ținea de mână și-l ruga să meargă mai repede ca să nu piardă ultimul autobuz. Nu-l pierdeau niciodată, dar de multe ori alergau, iar uneori Alba îl căra în brațe. Santiago nu-i spunea niciodată când e obosit, dar cumva ea știa.

Acasă se îmbăiau împreună în cada din baia mică cu gemulețul deschis de unde auzea zgomot din stradă. Câteodată Alba omora țânțari înainte de culcare ca să nu-i piște și fără să-l întrebe nimic, îi punea masa. Santiago nu mâncase nimic toată ziua. La culcare îl săruta mereu pe frunte și stătea lângă el până simțea că adoarme. Apoi trecea în bucătărie și se uita peste caietul ei cu multe calcule, număra banii din plicul de la bunica și, cel mai adesea, ofta.

Santiago o privea uneori prin ușa întredeschisă și își amintea vorbele celor de la casa Moreno, Biata Alba, cum poate oare să crească singură un copil, nu înțeleg de ce nu vine să locuiască aici cu tine, singură, fără bărbat, Dar oare chiar nu are bărbat? Cum să crezi așa ceva, sigur are ea pe cineva, acolo, Și totuși, tatăl băiatului, tatăl lui Santiago? Cum, nu știi? Nu vorbim despre asta, Zece ani, atât a luat, Ba nu, cinșpe, Cine știe dacă mai iese de acolo, mai bine să nu-l vadă niciodată pe băiat, Lasă, nu mai vorbiți voi ce nu știți, Și totuși, voi ați văzut că băiatul ăla nu zâmbește niciodată?

Santiago își dorea mult ca Alba să nu ia niciodată plicul, să plece de acolo, să stea întotdeauna în apartamentul lor micuț, călduros, să-i facă tortillas pe care să le poată mânca și să uite de bunica, dar mai ales Santiago își dorea să n-o mai vadă pe Alba zâmbind același zâmbet larg care-l făcea să plângă. Dar nu erau multe lucrurile pe care le putea face el pentru Alba. Când îl pălmuia, când îi striga că s-a săturat, când începea să plângă în hohote și-l îmbrățișa spunându-i c-o să fie bine, Iartă-mă, Santiago, nu e vina ta, atunci își dorea și Santiago foarte mult să știe a cui e vina. Ar fi vrut să creadă că e vina acelor Moreno, dar știa deja prea bine că și pe el îl cheamă tot Moreno. Santiago Luis Moreno.

Coronavirusul și Saramago
Doina Magheți

Înaintam cu maxilarele încleștate prin șuierul dimineții.

Pomii tăceau.

Taximetriștii dormitau prin stații, așteptându-și clienții.

Nu prea aveam bani. Proviziile pe o săptămână nu puteau fi amânate, taxele pândeau din plicurile lungi, dreptunghiulare.

Pantofii sport nu scoteau niciun sunet, săltau ușor ca mieii albi, abia născuți.

Copiii respirau egal prin somn.

Prin somnul lor egal, pașii mei alunecau tot mai adânc în derută.

Cum să mă salvez?

Cum să mă salvez?

Pleoapele se tot închideau, intermitent, în ritm de jazz.

Parcă eram în clubul vestit cu lumini întretăiate.

Parcă marea se-auzea la picioarele noastre.

Toți dansam cu ochii închiși!

Parcă virusul (instalat deja în alte mări!) era un vis urât, îndepărtat, imposibil, îngrozitor, absurd, nimicitor și…

Parcă trăiam în eseul lui Saramago…

Ice tea la Jet d’Eau
Doina Magheți

Nimic nu mă mai sperie, nici singurătatea de la etajul patru, nici picamărul vecinilor, nici poluarea de la colțul blocului.

Stau într-o suficiență comodă (de netolerat, de netolerat!).

Sunt colega lui Süskind, deși istoria mea e alta, răsturnată.

Orice dialog îmi fracturează timpul. Timpul meu stă stors între două zboruri fără escală: Bruxelles și Geneva.

În țară a-nceput să ningă… Ninge fără oprire!

Am plecat, în vrie, să îngrijesc doi copii bizari într-o familie bizară. În casă se vorbea în patru limbi: engleză, franceză, spaniolă, română. Bunicii din Venezuela se distrau pe seama lui kocsi, cuvânt din maghiară, care însemna în țara lor tot cărucior. Nu înțelegeau de ce limba mea maternă e maghiara dacă vin din România… N-aveam timp de explicații, între două tururi de autobuz (până la grădinița cu predare în limba engleză) și ciorba de perișoare stăteau gândurile mele răvășite și mopul care mă aștepta la intrare. Mai aveam și proiectul cu portretul lui Spiru Blănaru de pe masa rotundă. Masa rotundă din sticlă era pe terasă. Prin fereastra uriașă se vedeau: Jet d’Eau, Lacul Léman și (ne)poluarea de la colțul blocului…

Părea că masa rotundă de pe terasă s-a mutat în ceainărie. Stau singură. Ceaiul e rece…

Ice tea…

În odaia vecină îl aud pe Süskind cum caută în cutia de pantofi a lui Nabokov fișe despre Lolita…

Sumar Literomania nr. 174:

 

Ghostwriter
Mihai Mariș

După succesul romanelor „Trenul de la miezul nopții” și „Tabloul”, cariera de scriitor a lui Paul Adamache s-ar putea spune că a luat sfârșit. Au mai urmat câteva povești scurte, publicate în antologii pe care nu le-a citit nimeni și o singură poveste publicată episodic în ziarul din orașul său natal, din care nu a făcut niciun ban.

Paul tânjea după succesul acelor vremuri în care era chemat la biblioteci pentru a vorbi despre scrierile lui. Îi lipseau pozele cu fani și datul de autografe pe copertele tari ale romanelor sale.

Trebuia să facă ceva, avea nevoie de o nouă poveste. Și una bună.

Desigur că poveștile care circulau despre vechea casă de pe deal erau false. Copii care jurau că au văzut fantome, adolescenții care se provocau să stea o noapte acolo sau mătuși bătrâne care își aminteau de bărbatul sinistru care a locuit acolo. Paul știa asta, dar simțea că o sperietură bună – dacă chiar era ceva acolo – și experiența unei case în acea stare ar putea să-l pună din nou pe picioare, să-i ofere niște idei noi și, astfel, să scrie, din nou, un roman demn de marile biblioteci.

Prima noapte o petrecu în liniște. Aranjă o saltea într-o cameră mai călduroasă, se plimbă prin camerele dărăpănate, cu pereți cojiți și pregăti biroul unde urma să scrie următorul roman de succes. Era înarmat cu stiloul de care nu se despărțea niciodată, primit cadou la absolvirea facultății, hârtii albe și, cel mai important, voință. Mâine urma să scrie.

A doua noapte fu la fel de liniștită, în afară de stropii grași de ploaie care loveau geamurile. Paul se puse la birou și începu să scrie. Cuvintele ieșeau din stiloul lui cu rapiditate și, când le citi, mototoli hârtia și o aruncă. Erau proaste. Nimeni nu avea să publice așa ceva. Și chiar dacă cineva smintit de tot publica, nimeni nu avea să citească. Înjură stiloul, hârtia și casa. Se înjură și pe el.

Începu să lovească pereții scorojiți cu pumnii, eliberând praful strâns de ani întregi. Cartilajele i se sfărâmau sub pielea care începea să capete nuanțe roșii-vineții. Sângele începea să i se scurgă de pe pumni, căzând în praful de pe podea. La fel cum lacrimile începeau să i se prelingă pe față, așa și sângele de pe perete cobora încet. Era inutil, nu avea să mai scrie niciodată ceva care să încânte cititorii. Avea să dispară de pe pagini și din biblioteci. Căzu în genunchi și plânse.

Se ridică doar când auzi penița unui stilou dansând pe paginile sale. Textul apăru de nicăieri, roșu aprins pe coala albă de hârtie, descriind istoria casei în care se afla. Descrieri bogate și figuri de stil pătau pagina cu sânge în timp ce Paul privea cum sângele lăsat pe pereții casei dispărea. Sângele de pe podea era absorbit în scândurile aspre și, când ultima pată de culoare dispăru, scrisul se opri.

Paul citi paginile scrise cu sângele lui. Cuvintele erau mult mai frumoase decât tot ce ar fi putut el să scrie în întreaga lui carieră. Privea scrisul sângeriu, cursiv și plin de viață. Nu avea cum să rateze această ocazie. Își străpunse palma cu penița stiloului și strigă ca în agonie. Sângele curgea din nou și cuvintele se așterneau pe pagină. De la întemeietorii familiei și ai casei la secretele lor sinistre și la personajul principal, un criminal în serie, povestea prindea viață sub ochii lui Paul și nimic nu mai conta. Uită de dorințele sale și era absorbit cu totul în povestea care se afla doar la început.

Avea nevoie să știe totul. O curiozitate nebună pusese stăpânire pe el.

Își lovi brațul cu stiloul. Sângele țâșni din perforațiile făcute cu penița și se contopi cu cerneala albăstruie. Șuvoaiele multicolore se adunau în palmă și cădeau pe podeaua rece, îmbibând scândurile bătrâne. Îi era frig. Cuvintele fugeau aprinse pe paginile albe ca niște cai sălbatici aflați în calea pericolului. Paul avea nevoie să știe finalul poveștii și realiză de ce personajul principal era atât de periculos.

Încă mai avea putere să termine el povestea, avea destule informații încât să producă un final satisfăcător sau putea să lase fantoma să-și spună adevărul, știind prețul acesteia.

Paul avea de ales.

Apucă stiloul cu sânge închegat de pe birou și cuvintele continuau să se verse pe pagini.

Lumea de la fereastra mea
Anamaria Rodu

Privirea îi era încețoșată, iar ochii îl usturau. Și-a aranjat pijamaua în dungi și, de pe noptiera de lângă pat, a luat în palmă o pastilă pe care apoi a înghițit-o, fără niciun strop de apă.

În urechi îi răsuna o voce și își auzea bătăile inimii în același timp. Se mișca pierdut prin cameră, iar la picioare îi cădeau cristale. Se spărgeau în mii de cioburi și urcau înapoi pe retina lui, transformându-se în stele. Pe tavan nu mai era acea culoare albă ca laptele, ci o paletă de pasteluri.

Alerga desculț spre ușă. Voia să simtă iarba pe sub tălpi. A pus mâna pe clanță și a tras-o în jos impulsiv. Nu se deschidea. A respirat greu și a început să plângă. Era neputincios și otrăvit sufletește. S-a ghemuit cu genunchii între brațe și s-a zgâriat pe coapse. Avea halucinații și nu putea alunga acea greutate. Stătea închis ca un leu într-o cușcă între patru pereți. Din salonul alăturat a auzit un telefon. A răspuns în sinea lui, dar s-a pierdut în cuvinte. Se topea și se scurgea ca ceara dintr-o lumânare.

Lângă el, stăteau aruncate hârtii goale și pensule îmbibate cu vopsea. Ceva l-a făcut să se ridice și să le strângă la piept. S-a dus până la fereastră și le-a așezat pe un pervaz. Și-a sprijinit bărbia în palmă și a privit dincolo de geamul de sticlă.

Vedea curtea spitalului, părăsită, plină de ambulanțe stricate, ruginite. Dincolo de gardul ghimpat se întindeau pajiști arse de căldura soarelui. Dar ceva special i-a captat atenția. O siluetă feminină.

A inspirat adânc și a rămas nemișcat. O urmărea cu privirea și nu se chinuia, în ciuda distanței. Vântul făcea ca părul ei roșcat să semene cu niște limbi arzătoare de foc. Obrajii umflați și rozalii îi erau precum niște nori de vată. Rochia de mătase îi zbura în spate și îi contura simetric piciorușele subțiri. Așa ar fi vrut să-și îndeplinească dorințele carnale și să-și demonstreze cupiditatea în fața acelei bella donna…

Degetele lui s-au unit în jurul creionului și au schițat ceva pe foaie. Mișcările fetei erau modelate, șterse și refăcute în desen. Chipul îi rămăsese necompletat, căci Benedikt nu-i admirase încă ochii. S-a lipit cu fruntea de geam și și-a ignorat reflexia de om nebun. Femeia continua să zburde, să se joace cu aerul, dar ochii parcă nu-i avea. Să fi fost… oarbă? Ea s-a oprit în mijlocul câmpului și s-a uitat spre spital.

Fâșii de raze solare băteau sub sprâncenele ei stufoase. Două sfere de cristal ascundeau un albastru marin, întunecat, concentrat în nuanțe închise în jurul unui glob negru, de sticlă subțire. Voia să o cunoască pe acea „ea”, voia să-i fie alături, să-i ofere trandafiri și castele.

S-a concentrat din nou pe schiță și, pe când era gata s-o termine, s-a semnat în partea stângă, Benedikt Johnson, dând numele picturii „Lumea de la fereastra mea”.

Dar cum ar fi putut, izolat de lume, de orice urmă de picior uman, de orice suflet, să o ajute să-și găsească drumul? Cum ar fi putut un schizofrenic să-și ascundă boala, dacă auzea și simțea irealul?

Anamaria Rodu e elevă la filologie în Iași, are aproape 17 ani și este pasionată de literatură și psihologie.

 

Susține Literomania

Despre autor

Literomania

Literomania

Platformă literară independentă.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: