Mittelstadt Nr. 174

Frizeriile din Medio-Monte (V)

Sculele medicale au sosit într-o ladă de scînduri de stejar canadian, înlănțuită de două bare de oțel terminate cu lacăte cu cifru. Vila Bazil Măgura era îmbrăcată în haine de sărbătoare. Lada sosise din Lumea Nouă, de la uzinele Ford. Pe ocean și pe uscat, șase luni durase călătoria. Gester Fried Samuel în persoană a deschis-o. Macaraua a lăsat-o lin pe gazonul din fața secției doi. Printre ierburi, departe de rîul spumos, departe de trambulina flexibilă, de pădurea de stejari canadieni, și mai departe de drumul Mariei Terezia. Cînd a ridicat capacul, Gester Fried Samuel și-a ferit fața. Opt șobolani hămesiți, ruginiți, aproape leșinați, au sărit ca arși și s-au ascuns în hala Filaturii. Domnul Haus a surprins pe peliculă acele sărituri memorabile. A oferit materialul pentru a fi publicat în presa locală. Articolul a apărut în editorial și purta titlul: O călătorie dubioasă și o destinație mult mai dubioasă. Opt șobolani de origine americană în vizită la secretosul domn Gester Fried Samuel de la vila Bazil Măgura. Imaginile nu erau trucate. G.F.S. s-a simțit supravegheat. Carson a bănuit-o pe Maron. G.F.S. l-a rugat să încerce forțarea ușii atelierului fotografic al domnului Haus. Carson a refuzat să fure negativul…

 

***

 

Iager a vrut să mă conducă pînă la gară. Voia să se asigure că plec. I-am interzis. L-am lăsat să împacheteze clondirul. Mi-am luat rămas-bun, m-a binecuvîntat cu jumătate de gură. Acceleratul de Viena nu trecea prin gara din Medio-Monte. Iager a rămas bosumflat.

În dimineața asta de duminică, mi s-a făcut frig sub învelitoare. Îmi iau papucii de pîslă și ies pe coridor. La Povera nu mă gîndesc ca la o femeie ce ar avea vîrsta mea. O văd doar la cei șaptesprezece ani îmbrăcată în costum școlăresc.

Scăpat de vedenia casei parohiale catolice din Medio-Monte, m-am liniștit. Nu-mi furase nimeni compunerea.

Povera n-a mai dat semne că m-ar fi recunoscut. Eram mîndru de ea. Din ziua aceea am învățat ce-i respectul. Cu Englezul a vorbit englezește, cu Olandezul nemțește, cu Turcoaica franțuzește, cu mine latinește și cu mătușa ei ungurește.

Turcoaica era profesoară de franceză en retraite, dans un petit voyage en Europe. Trecea și prin Medio-Monte. Olandezul era student la Manheim, căsătorit cu o americancă pe care tot drumul înspre orașul nostru învățase s-o țină în brațe. Au coborît în gara din Medio-Monte. Elle me génait cette Américaine, i-a spus Turcoaica Poverei. Englezul mergea la Dover. Turcoaicei i-am dat o ciocolată Kandia. C’est trés bon le chocolat roumain. Mănînc-o pe toată, dragă! „YES” domnule T.S.D. Carson înseamnă „DA”, în Anglia un necunoscător e recomandabil să spună cît mai des: „PLEASE” și „THANK YOU”…

Să-mi pun predica în geantă. O știu pe de rost, e ziua Ghețimanilor. Rose lustruiește pantofii.

În Medio-Monte nimeni nu mai știa vîrsta Poverei. Se spunea pe la colțuri de stradă că G.F.S. vine de la un oarecare Geriatric Institute.

Thacker: Carsoane, ai toate șansele să ajungi duminica asta în grădina Ghețimanilor, mult după ce vor fi adormit babele comunității.

Carson: Imediat, Thacker.

Mult mai tîrziu mi s-a părut că înțeleg de ce a vrut cu tot dinadinsul să-mi arate că știe latinește.

***

O dată la două săptămîni Flaviu Demarcsek Întîiul cobora în oraș. Se îmbrăca într-unul dintre costumele lui de duminică. Își punea pălăria cu boruri de culoare crem. Se încălța cu cizmele care-i veneau sub genunchi, care se legau cu șireturi mari pînă unde-i veneau. Lua trăsura cu un cal. Pornea la drum. Se oprea la cîrciuma lipită de Hotel Corona care era lipită de frizeria Ciurii. Flaviu Demarcsek Întîiul își vizita colegul de breaslă, schimba cîteva vorbe și se tundea. Întotdeauna la fel. Întodeauna îl costa o grămadă de bani. Merita. Îi plăceau văicărelile lui Ciurii.

„Nu se mai poate așa, Demarcsek, n-am ce tunde, lasă-ți părul să se așeze”, se pornea proprietarul frizeriei.

„Clientul tău e stăpînul tău, articolul 9 din regulamentul de funcționare a frizeriei”, zicea Flaviu Demarcsek Întîiul.

Se întorcea cu trăsura în noapte.

 

***

 

„Dragă Ciurii”, povestea Flaviu Demarcsek al Doilea, „la mine a fost stîncă, munte, apoi drum de piatră, apoi clădirile și frizeria cu toate acareturile, la tine a fost oraș, străzi, bulevardul mare din Medio-Monte, funcționari, negustori, mineri și frizeria ultracentrală Ciurii. Ai avut noroc toată viața ta. L-ai tuns pe Flaviu Demarcsek Întîiul, acuma îl tunzi pe fiul său, Flaviu Demarcsek al Doilea, și, cu puțin noroc care nu-ți lipsește, îl vei tunde pe Flaviu Demarcsek al Treilea”, încheia Flaviu Demarcsek al Doilea. Proprietarul frizeriei Ciurii dădea din cap de parcă i-ar fi dat dreptate mai tînărului său coleg de breaslă.

 

***

 

„Să trăiești, nea Ciurii, o tunsoare ca a lui bunicu’ ori ca a lui tata”, zicea Flaviu Demarcsek al Treilea, intrînd în frizeria ultracentrală din Medio-Monte.

Bătrînul Francisc Ciurii aproba comanda în timp ce-l cuprindea tremuriciul. Din cap, gît, trup, mîini și picioare îl apuca. Parcă era într-un dans în care trupul i se schimonosea ca și cum devenise brusc o păpușă de scîlți. Nu mai avea mușchi, nu mai avea nervi, avea Alzheimer și Parkinson. Se așeza, de fapt se arunca pe scaunul din fața frizeriei. Vorbea, însă, coerent: „Pe toți v-am tuns. Ești Flaviu Demarcsek al Treilea. Pe toți v-am făcut fercheși și de va fi și-al patrulea tot la mine o să ajungă, sub foarfeca mea unde toți din orașul ăsta au ajuns și le-a fost bine… atîta vreme…”, zicea Francisc Ciurii, bătrînul frizer din Medio-Monte. Adormea imediat. Sforăia ca un motoraș defect. Nu-l deranja nimeni. În frizerie intra Ghiusi. Se apuca de treabă. Tundea părul de pe capul lui Flaviu Demarcsek al Treilea bombănind: „Nu se mai poate așa, Demarcsek, nu am ce tunde, lasă-ți părul să crească și să se așeze, altfel o dăm dracului de meserie, în vremurile vechi era altfel.”

„Clientul tău e stăpînul tău, dragă Ghiusi, articolul 9 din regulamentul de funcționare a frizeriei ultracentrale”, zicea Flaviu Demarcsek al Treilea.

Aștepta apoi, după ceasuri lungi și apăsătoare, trezirea domnului Francisc Ciurii. Plătea și se urca în trăsură, pregătit de drum. Pe drumul către casă mormăia: „Toate se schimbă! Se surpă, se duc și înapoi nu mai vin… Futu-i… ”. Îl asculta calul care dădea aprobator din coama-i opintindu-se din greu la cea mai mică diferență de nivel a drumului!

 

***

 

Frizeria „Bochiș & Ilea” din Medio-Monte avea clientela din centru, de pe margini și de la blocurile din Microraion Vest.

Angajații primiseră halate de lucru de culoare verde putred. Scria cu litere mici albe pe fiecare: „Școala Demarcsek”.

Patronii stăteau la masa din dreapta a barului. Pentru Bochiș și pentru Ilea începea o nouă dimineață în Medio-Monte.

Bochiș răsfoia catalogul cu modelele de tunsori bărbătești și coafuri de damă. În catalogul lor, la loc de cinste, se afla modelul de tunsoare pentru bărbați și coafură pentru femei pe care după ce le desenase Bochiș, scrisese „Modele Povera de Medio-Monte pentru dame, domni și domnișoare cu domnișori!”.

Ilea privea în tăcere catalogul. De cîteva săptămîni îi plăcea să tacă. Să privească spre strada unde cădeau bucăți de tencuială din clădirea ce adăpostise sucursala Centralei Mineritului din Medio-Monte.

Medio-montezii intrau în frizerie. Afacerea mergea. Frizeria „Flaviu Demarcsek al Treilea” era închisă din lipsă de mușterii.

Era o dimineață de joi. În 13 septembrie, anul 2018, miercuri seara veniseră doi tineri ministranți să-i anunțe că, la orele nouă, va veni la frizeria „Bochiș & Ilea” un oarecare domn Carson. Ministranții vorbiseră în șoaptă, cu teamă! Parcă…

Adina Dinițoiu și Raul Popescu despre „Acei minunați ani” de Marian Ilea:

Susține Literomania

Despre autor

Marian Ilea

Marian Ilea

Marian Ilea (n. 1959, Maramureș), a debutat editorial cu volumul de povestiri „Desiștea” (Cartea Românească, 1990, premiul Salonului Național de carte Cluj). În 1993, publică „Desiștea II” (Cartea Românească). În anul 1997, volumul de teatru „Ariel” (Cartea Românească) obține premiul Uniunii Scriitorilor pentru cel mai bun volum de teatru. Mai publică volumele „Casa din Piaţa Gorky” (Editura Cornelius, 1999), „Vacek” (Editura Dacia, 2001, Premiul pentru proză al Asociatiei Scriitorilor București), „Ceasul lui Bronnikov” (Editura Dacia, 2002), „Povestiri din Medio-Monte” (Editura Dacia, 2003, Marele premiu al Saloanelor "Liviu Rebreanu"), „Povestiri cu noimă” (Editura Dacia, 2006), „Rodica e băiat bun” (Archeus, 2008), „Libertatea începe în șapte aprilie” (Editura Dacia, 2009), „Înțeleptul” (Tracus Arte, 2013), „Societatea de Socializare din Medio-Monte” (Tracus Arte, 2014), „Capra germană si gramofonul” (Tracus Arte, 2014). Piesa de teatru „Societatea de Socializare din Medio-Monte” se montează la Teatrul Municipal Baia Mare, obținând Premiul de regie la Fringe Festival București.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: