Flash fiction stories – octombrie 2022: „Valuri” de Elena Dumitrescu

Literomania vă propune o rubrică permanentă numită Flash fiction stories, în care vom publica microficțiunile primite pe adresa de mail a redacției (literomania2017@gmail.com). Prin urmare, așteptăm prozele celor care scriu microficțiuni, cu mențiunea că redacția își rezervă dreptul de a alege textele pe care le va publica pe site-ul Literomania. Îi rugăm pe cei care ne trimit materiale pentru Flash fiction stories să respecte câteva reguli:

prozele să nu depășească 1.000 de cuvinte;
numele autorului să fie indicat la începutul textului;
documentele să fie în format Word, cu caractere Times New Roman;
nu acceptăm texte scrise direct în căsuța de mail;
autorul, prin trimiterea materialului, își dă acordul tacit pentru publicarea pe Literomania.

Spor la scris!

Valuri

Elena Dumitrescu

În toți anii copilăriei mele, să fi fost de două ori la mare. Eram atât de mică încât îmi amintesc doar fragmente foarte scurte din aceste incursiuni, fragmente care însă au definit relația mea cu marea. De exemplu, îmi amintesc dorul de tata, care a rămas de fiecare dată acasă. Una din ciudățeniile bolii lui era că nu avea voie să stea la plajă, așa că prima dată în viața mea am văzut marea împreună cu mama și familia unchiului meu.

Era prima oară când puneam piciorul pe un nisip atât de fin. Și de rece. Mai stătusem desculță în groapa cu nisip din curtea grădiniței, dar acela era amestecat cu pietricele care mă înțepau neplăcut în tălpi. Marea era o minune în ochii mei de copil crescut între betoane.

Zilele petrecute fie în valuri, fie prin stațiune erau pline de noutate. Am simțit, ca niciodată înainte, pale strașnice de nisip peste ochi în timp ce așteptam mâncarea la o terasă de pe plajă. O vijelie mai mare decât credeam că există, cu cer negru și înspumat, înfrățit cu valurile, s-a prăvălit peste noi. Am început să mă tem că vântul acela puternic dinspre mare ne va lua pe sus, ca pe zmee. Că o va lua pe mama. Aveam imaginație bogată, asta-i adevărat. Cu mintea de acum, mă întreb ce o fi fost în capul adulților, încât să nu plecăm de acolo la adapost, ci să așteptăm, cu nisip în ochi și între dinți, conștiincioși, ciorbele de perișoare pe care, oricum, nu cred să le fi putut mânca.

Și acum, când mă uit uneori peste valuri, la linia orizontului, mă văd mică, cum stăteam în brațele unchiului meu, fratele mamei. Mă țineam de gâtul unui om care mă ducea în larg, ignorându-mi rugămințile de a nu merge prea departe. Credea că mă distrează, iar eu știam că nu trebuie să protestez prea tare, așa că îmi mușcam buza, îl strângeam mai tare după gât și așteptam, rugându-mă în gând, să se oprească. Probabil că, în ziua aceea, l-am prins pe Dumnezeu ocupat deja cu alte treburi importante, de oameni mari. Oricât m-am rugat să-i oprească pașii, unchiul tot m-a dus până la geamandură.

În vacanța aceea, am văzut pentru prima dată frica mamei de apă. Puternică și, aș îndrăzni să spun, chiar transgenerațională. Bunica, mama mamei, se temea și ea de apă. Și de cai. Revenind la mama, nu-mi pot imagina ce resurse interioare și-a putut activa încât să biruiască această frică și să intre cu mine în mare până mai sus de talie, aproape până la sâni. Mă ținea de mâini, iar eu mă bălăceam, încântată. Eram, în sfârșit, cu ea și nu cu fratele ei sau cu oricine altcineva. Cred că pe mama nu numai c-o iubeam, dar cred că mă și agățam de ea, ca într-o echipă formată tacit: „noi două vom rezista împreună mult timp după ce tata se va fi dus”. Mă ținea, deci, de mâini, iar eu eram într-o apă pe care o simțeam sigură pentru că mama era acolo cu mine. Până când mi-a dat drumul. M-am scufundat. Am deschis ochii sub apă. Mintea mea nu putea cuprinde ce se întâmplă: mama m-a lăsat să cad în ceea ce părea – pentru un copil de câțiva ani – un abis. Nu mă gândeam la altceva decât că nu văd nimic, că-mi intră apă pe nas și că mama nu mai e acolo. Am aflat apoi că un bărbat o trăsese de picioare, confundând-o cu soția lui, iar ea s-a prăbușit. Așa m-a scăpat. O glumă proastă. Tot mama m-a recuperat, căutându-mă cu mâinile pe sub apă. Dar eu nici acum, după treizeci de ani, nu mă simt bine în mare, oricât mă îmbie veseli copiii mei să-i însoțesc. Și ca să nu fiu nevoită să-i salvez din valuri, i-am învățat să înoate. Să înoate bine.

Elena Dumitrescu are 38 de ani și locuiește în București. A absolvit Academia de Studii Economice, Facultatea de Relații Economice Internaționale. Este fotograf și graphic designer. În ultimii ani, a scris poezie, dar a avut mereu în minte idei pentru proză scurtă. Anul acesta a participat la un atelier de creative writing organizat de „Revista de Povestiri” și coordonat de Marin Mălaicu-Hondrari, care a ajutat-o să dea o formă ideilor și să le transforme în povestiri.