Sunt din generația celor care desenau la școală, în clasele mici, la mijlocul anilor ’80, porumbei ai păcii în jurul unui glob strâmb pe care se țineau de mână copii de toate culorile, într-o horă a înfrățirii. Nu știam despre război decât din poveștile bunicului care luptase pe frontul de est și pe frontul de vest și de la buletinul de știri de la radio, la care răzbăteau anunțuri seci despre conflicte îndepărtate, precum cel din sudul Libanului. Bunicul avea totuși puține istorii de spus, cele mai grozave probabil că nu le-a povestit nimănui niciodată. În spatele frontului, viața se desfășura între așteptări, spaime, muncă și evenimente obișnuite, iar când s-a întors la final pe jos din Cehoslovacia, primul lucru pe care l-a făcut a fost să își dea jos mustățile uriașe fiindcă soția abia îl recunoscuse. Nu știu dacă anii petrecuți în unitatea de tunuri îl va fi schimbat și sufletește. Am, de când a izbucnit războiul de lângă noi, sentimentul unei urgențe. Ca și cum, trăind în spatele frontului, în pacea plătită de alții, am datoria să trăiesc mai frumos. Trecând peste spaima de la început, destul de puternică, am realizat că pacea nu este durabilă și că imaginarul beligerant se extinde continuu. În zgomotul uriaș care cuprinde planeta cu tot felul de declarații delirante ale celor care au ajuns lideri, pacea trebuie păstrată întâi în interiorul nostru. Așa, ca ninsoarea lină și îndelung așteptată din aceste zile, care dă speranță, coboară peste noi harul și îndurarea, curăță tristețea și mizeria, trezește dorința de iubire. „Din când în când se face liniște în mine/ ca și cum istoria s-ar fi oprit.” –scrie Ana Blandiana în cel mai nou volum de versuri.
Scrie un comentariu