Atelier Nr. 212-213

Marea. Jurnal de vacanță




*

La Golful Pescarilor toată lumea mănâncă pește și alte animale marine: storceag, hamsii, crap, chefal, biban, creveți, caracatiță, somon, fructe de mare, stridii și midii. Marea e lângă restaurant. Puțină lume. La ora opt poate să fie toată a ta. Pescărușii survolează apa, plonjează cu ciocurile înainte și agață carnea proaspătă și crudă pentru micul dejun. Soarele bate în vilele construite pe malul înalt, înconjurate de verdeață. E liniște aproape tot timpul. Poți asculta fără întrerupere zgomotul valurilor, vântul, vocile amestecate ale oamenilor. Pisica locului umblă pe sub șezlonguri, îi e foame, restaurantul deschide abia la unsprezece. Am servit-o cu o felie de pâine unsă cu unt și camembert. O fetiță întreabă de ce nu mănâncă pietre, alta constată că ființei gri cu ochii verzi nu-i plac oamenii de culoare maro, care îngrijesc plaja, fiindcă vorbesc engleza. Îi spun că oamenii aceia au tenul mai frumos decât noi și că vorbesc engleza pentru că noi n-am reușit să le învățăm limba. Vin de foarte departe. De ce nu au rămas acolo la ei? Ei nu au mare? Ba da, au un ocean, dar sunt călători.

*

Visez mult în timpul vacanței. Doar pe cei, vii sau morți, pe care i-am iubit și i-am pierdut.

*

În holul vilei din Agigea există o minibibliotecă de unde se pot împrumuta liber, fără fișă, cărți publicate în epoca de aur. Au aparținut cândva întreprinderii de comerț exterior „Mineral Import Export”. Peisajul livresc este variat: istorici și scriitori români consacrați, clasici și contemporani, traduceri în BPT sau la Univers, dar mai ales autori cunoscuți sau obscuri ai regimului: Ion Brad, Corneliu Leu, Ion Lăcrănjan, Vasile Tincu, Nicolae Mitrofan ș.a.

Am descoperit și un volum din 1984 al unui prieten de altădată, Dan David, care avea cel mai minunat pod plin de fân din lume (acolo dormea verile),  sursă pentru o „Elegie într-un Pod cu fân”. În biblioteca întreprinderii de comerț exterior a ajuns doar primul volum dintr-o serie comico-poetică a înfrățirii intelectualului cu clasa muncitoare. Un fragment: „Azi am trei ore de română și una de latină. În cancelarie, colegii veseli; unii discutau de purceii pe care-i fătase scroafa, alții despre norii de pe cer,  despre ploaie, o profesoară lucra la un ciorap, directoarea bea un pahar de apă, numai eu m-am găsit mai grozav să le fac analiza literară a poemului “Corbul”, mă obliga nu știu ce demon ascuns… Dracu’  să mă-înțeleagă…”.

*

Marea este prin excelență un spațiu al ambivalenței afective. Bucurie și spaimă. Într-o noapte, cu ceva timp în urmă, ascultând în întuneric, zbuciumul valurilor, alături de alții, după o zi veselă. Copilul din brațe începe să plângă fără să știe de ce. Acolo, aproape, era baubaul.

*

În Siberia se topește permafrostul. În Canada incendiile au ars un oraș. După o lună iulie ploioasă și alte trei săptămâni cu temperaturi de 38/39 de grade, jumătate din pepenii de la Dăbuleni au fiert la soare. Bagi degetul în ei ca-n brânză. Nu toți, doar cei mari cât bostanii. Pepenii sunt ca oamenii, zice doamna Maria, care-i vinde în piață. Le trebuie timp să se obișnuiască. Dacă cresc așa de-a-mboulea, se-nmoaie repede. Trebuie să fii mai circumspect. Să vezi ce e în jur. Entuziasmul fără minte face rău. Ăia mai mici au rezistat. Au crescut mai încet. Cel mai bine o să fie cu seria de-acum. Iviți pe lume în plină caniculă, vor fi foarte rezistenți. Viața-i complicată și pentru pepeni.

*

Pe plajă o mamă își ceartă fiul risipitor (are doi), pentru că nu mai iese din apă. El o privește lung, languros. E irezistibil.

*

Una dintre cele mai mari plăceri ale vacanțelor este lectura unei cărți descoperite la fața locului. Cu atât mai mare este plăcerea când cartea nu trebuie cumpărată de la o tarabă sau dintr-o librărie (dacă mai există), ci luată dintr-o bibliotecă pe care numai hazardul a întocmit-o. Există experiențe ale copilăriei cu forța unor tipare existențiale. Primele cărți mari pe care le-am văzut, ediții cartonate din Hegel, „Prelegeri de estetică” la Editura Academiei RPR, și Kant, „Critica rațiunii pure” la Editura Științifică, se aflau pe rafturile dintr-o cămară, alături de coșuri cu ceapă și cartofi și de borcane cu murături.

Am ales din biblioteca vilei “Cronica domniei lui Carol al IX-lea”, un roman istoric al lui Prosper Mérimée, inspirat de războiul religios dintre catolici și protestanți din Franța secolului al XVI-lea. Dincolo de observația socială și morală de calitate, textul are păcatul tinereții, romanțiozitatea. Nu istoria se află în miezul acțiunii, ci un aristocrat protestant și o contesă catolică. Nu l-am terminat din lene, deși știam că nu e bine. Oricât de previzibilă ar fi o poveste de dragoste, trebuie dusă până la capăt. Altfel, ne chinuie sentimentul că am lăsat să treacă pe lângă noi ceva important. Nu e nicio diferență în această privință între ficțiune și realitate. Mi-e dor de Mergy și de Diane de Turgis ca de niște prieteni pierduți tocmai când aveam mai mare nevoie de ei.

*

Contemplația, privirea de departe, are și o dimensiune estetică: e un mod de a trăi farmecul distanțelor. Cine îl are în sânge se eliberează de instinctul gregar și nu va fi niciodată un turist excesiv de sociabil.

*

Cel mai intens contact cu marea nu s-a petrecut aici, ci în Normandia, în anii de mari speranțe, în ciuda evidențelor, de după schimbarea regimului. Am ajuns acolo după câțiva kilometri pe jos, străbătând un câmp arid și păduri cu dune de nisip în care ni se afundau picioarele, însoțiți de un soare straniu, rece și fierbinte în același timp, ca și apa în care am intrat, cu valuri destul de mari. Refluxul dezvelea fundul de mare ca abanosul din loc în loc, cu scoici lipite de stâncile mici, o terra incognita pe care nu o puteai cuprinde cu privirea și pe care nu puteai înainta prea mult, tulburat de spaima irațională, incontrolabilă, a unei întoarceri grăbite a muntelui de apă, retras temporar dincolo de orizont. Sălbăticia naturii față în față cu omul care nu se mai recunoaște în ea decât în momentele rare de abandon.

*

Când îți bei cafeaua în fiecare dimineață privind cum răsare soarele din mare îți aduci aminte cât de plăcut poate să fie sentimentul solidarității cu lumea. Așa cum e ea.

 

Susține Literomania

Despre autor

Dumitrița Stoica

Dumitrița Stoica este absolventă a Facultății de Litere a Universității București, doctor în filologie cu o teză despre teatrul poetic de orientare modernă de la începutul secolului XX. A publicat manuale de liceu, auxiliare didactice, articole de opinie și eseuri, în diverse reviste culturale. Este, de asemenea, autoare a două romane: „Nu mă atinge”, Editura Humanitas, 2011 și „La marginea lumii”, Editura Cartea Românească, 2018. A publicat proză scurtă, în „Literomania”, în cadrul rubricii „Flash fiction stories” (2017-2018) . În 2019, a contribuit la antologia „Prof de română. O altfel de antologie de texte” (CDPL, coord. un cristian).

Scrie un comentariu

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.