Jurnal helvetic (fragment)

Proza scurtă pare să fie în Elveţia la ea acasă. Cam în aceeaşi perioadă când critica îl redescoperea pe Robert Walser, un tânăr (pe atunci) autor – şi el un admirator al lui Walser – debuta în Germania cu un volum de proză scurtă, volum care-i aduce celebritatea. Acest tânăr se numea Peter Bichsel. Volumul „De fapt, doamna Blum ar dori să-l cunoască pe lăptar” va face şcoală, iar următorul volum, şi mai subţire decât primul, „Povestiri pentru copii”, aparţine unui clasic modern.

Peter Bichsel s-a născut în 1935 la Luzerna. A crescut în Olten, a studiat la Solothurn şi a lucrat ca profesor între anii 1955-1968, ani de care-şi aminteşte întotdeauna cu plăcere. Acum trăieşte ca scriitor şi foiletonist profesionist. Unii critici îl consideră un fenomen, chiar dacă volumele publicate până acum (nu multe la număr) nu depăşesc grosimea unui deget… A primit numeroase şi importante premii literare dintre care amintesc Premiul grupului 47 (1965), premiul „Johann Hebel” (1986), premiul „Gottfried Keller” (1999).

Proza bichseliană, seacă la o primă vedere, supărător de şlefuită, redusă la dimensiuni de fărâme, este de fapt impregnată de umor trist şi veselă melancolie. Dar şi de poezie. Personajele sale îndrăgite „zac” mai mult prin crâşme şi spelunci, unde povestesc despre lumea apuseană. Figuri mărginaşe, de la rebeli prietenoşi la glumeţi ciudaţi, de la fanfaroni la isteţi, la tipi geniali, toţi sunt, până la urmă, demni de a fi iubiţi.

L-am cunoscut pe Bichsel în 1999 la Basel. Urma să-şi lanseze o nouă carte, „un micro-roman ori o povestire mai amplă, e treaba criticilor s-o catalogheze.” O întâlnire de peste două ore. O întâlnire care nu putea avea loc altundeva decât într-o crâşmă. La Chateau Lapin. Arăta aşa cum îl dibuisem din poze şi cum mi-l imaginasem. Păr alb prin care pieptănul trece rar. O faţă ovală de om blând, de om înţelegător, de om indulgent, de om care nu ştie ce-i agresivitatea. Fuma ţigară după ţigară şi bea fără astâmpăr vin roşu. Un copil mare al cărui chip se însufleţea doar când povestea. Cam tot ce mi-a povestit în timpul întâlnirii noastre erau, de fapt, scurte proze bichseliene.

„ Aveam 11 ani. Când părinţii mei plecau într-o vizită pe care o ştiam mai lungă, coboram din camera mea, luam în braţe greoiul aparat de radio din dormitorul lor şi-l duceam la mine. Ascultam tot felul de posturi, chiar dacă nu înţelegeam limba. Odată, un bărbat m-a impresionat extraordinar. Patetismul vocii sale, forţa exprimării m-au convins că rosteşte un rol ori declamă vreo poezie. Era în engleză… Şi atunci am luat un caiet şi am început să scriu poezii pe care le recitam în pădure, singur, încercând să-l imit pe bărbatul auzit la radio şi care nu era altul decât Thomas Dylan. Caietul cu poezii a ajuns în spatele unor lăzi cu cartofi din pivniţă. Îl aruncase acolo tata, care nici nu voia să audă de poezii. Părinţii mei nu m-au felicitat niciodată pentru că am ajuns scriitor. În faţa mea, ignorau orice carte pe care o tipăream. Dar, aflasem mai târziu, în cercuri restrânse se lăudau cu băiatul lor… Şi localul acesta în care ne aflăm are o poveste a sa. Una pe care o cunosc. Vor fi mai multe, cu siguranţă. În urmă cu ani, unele femei venite aici la o bere îşi aduceau şi de lucru, să le treacă timpul în mod util. Ce făceau? Croşetau! Asta până când într-o zi a apărut un inscript cu litere mari: Croşetatul în local interzis. Drept ripostă la o asemenea interdicţie, au început să croşeteze şi bărbaţii.

… Arthur? Ăsta nu-i nume de filosof, categoric. Rar întâlnesc pe cineva care să-şi amintească prenumele lui Schopenhauer. Putea să devină un bun scriitor, un prozator. Un cinic. Ura profesorii, femeile, animalele domestice. Tatăl a vrut să-şi vadă fiul comerciant, de aia l-a botezat Arthur. Eu nu urăsc nici profesorii, nici animalele, nici femeile. Sunt profesor. Ne-am putea întreba dacă sunt scriitor? Păi, nu mă cheamă Arthur…

… Am colindat toată America în căutarea unui local în care să mă simt ca aici. N-am găsit. Poate că n-am căutat bine. Poate trebuia să aştept să mă găsească el pe mine. În hotel, într-o dimineaţă, am citit din biografia lui Thomas Dylan. Îi purtam poeziile cu mine. Şi aflu eu cum poetul a băut la barul Calul alb 14 pahare cu whisky, după care a murit. Am închis imediat cartea, m-am îmbrăcat şi-am întrebat recepţionerul dacă-mi poate spune pe unde vine localul cu pricina. Mi-a explicat, am ajuns acolo şi am început să beau whisky, pahar după pahar. Când am ajuns la al nouălea, am simţit că nu se mai poate continua. Cu greu, dar hotărât şi fără ajutor, m-am întors la hotel unde-am adormit buştean până a doua zi. După ce m-am trezit, am reluat lectura biografiei lui Dylan. Când am întors pagina, am citit că, de fapt, cele 14 pahare de whisky ţin de legendă. În realitate, Thomas băuse doar două beri.”

Bichsel scoate din buzunar o agendă electronică. Îl observ cum se bucură ca un copil de jucăria favorită. Apasă câteva butoane, apoi zice: să-ţi citesc ceva din Jean Paul, uite, aşa zice Jean Paul: „La amiază am citit din Swift şi m-am simţit bine dispus ca şi cum aş fi fost bine dispus”. Sau tot el: „Atâta timp cât scrii o carte, nu poţi fi nefericit.” Şi-a scos ceasul de buzunar, i-a ridicat capacul şi l-a apropiat de ochi. „La şase am o întâlnire cu cititorii, în caz că vine vreunul, şi-ar trebui să mă arăt treaz în faţa lor. Fă-mi o vizită. Telefonul meu e în carte. Nu-l ţin secret.” Încă nu am apucat să-i fac nicio vizită. În schimb, am început să-i traduc prozele din primele sale volume publicate, cele care i-au adus o celebritate neştirbită încă. Proze rămase la fel de „proaspete” ca şi atunci când au văzut lumina tiparului. În felul acesta, nevizita mea a căpătat o mai mare greutate. Și sunt convins că traducerea în limba română a prozelor sale îi va produce aceeaşi bucurie ca unui copil jucăria preferată. Bucurie ce le-o doresc şi cititorilor.

Basel, 2010